Din istoria Liceului Dadiani. Pe urmele unei liceence basarabene

Autor 2638 vizualizări


Puţini oameni ştiu astăzi că în somptuosul palat care adăposteşte Muzeul de Artă al Republicii Moldova a funcţionat altădată o şcoală de fete renumită pentru calitatea şi pregătirea corpului profesoral.

Sistemul de învăţământ din Basarabia a trecut prin schimbări fundamentale după unirea provinciei cu Vechiul Regat. Şcoala naţională românească era aproape inexistentă, iar gradul de rusificare a provinciei, extrem de ridicat. Liceul Dadiani, înfiinţat la sfârşitul secolului al XIX-lea de către principesa Natalia Dadiani, a devenit dintr-o şcoală exclusiv rusească una românească. Această instituţie a fost un exemplu de toleranţă etnică şi religioasă, care a contribuit mult la dezvoltarea învăţământului de fete în Basarabia interbelică.

Aceasta e o istorie a şcolii prin câteva dintre personajele sale – membri ai corpului profesoral în anii interbelici, dar şi prin amintirile bunicii, elevă a Liceului Dadiani în intervalul 1929-1936. E, dacă vreţi, şi o poveste asemenea unui vechi album fotografic, cu figuri, scene, instantanee din viaţa şcolii şi a elevelor sale. Vă invităm să-l răsfoiţi.

 Amintirile oamenilor obișnuiți ne apropie mai mult de istorie. În ultimul deceniu al comunismului, prin poveștile bunicii mele, am călătorit deseori în Chișinăul interbelic, unde ea și-a petrecut anii copilăriei, poate cei mai frumoși ani ai vieții. Darul cu care povestea nepoților viața de zi cu zi din acele timpuri îmi trezește și acum emoție și nostalgie, de parcă anii copilăriei ei sunt și ai noștri.

Răsfoind albumul de fotografii al bunicii am descoperit mai multe imagini cu liceul, colegele și profesorii ei. Aceste fotografii ale anilor tinereții sunt singura avuție materială cu care a venit bunica la București în refugiul din 1944. O parte a rădăcinilor ei au rămas adânc înfipte în pământul strămoșilor ei basarabeni, dar ura față de sovietici și de cei care au alungat-o din casa ei a bântuit-o întreaga viață, reprimându-și orice dorință de a revedea locurile în care a copilărit.

 

Surorile Zgura, la Liceul Dadiani

Bunica, Olga Zgura, s-a născut la Chișinău în 1916, iar sora ei, Eugenia, în 1918, într-o familie mixtă, tatăl român și mama rusoaică. În acei ani, tatăl lor, Petre Zgura, colonel în armata împăratului Nicolae al II-lea, se afla în prima linie a operațiunilor militare în timpul Primului Război Mondial. În 1917 a luptat ca ofițer rus alături de armata română pe frontul din Moldova.

În 1918, după ce Imperiul rus a pierit, iar Basarabia a devenit teritoriu românesc, străbunicul a demisionat din armată, pentru a respecta jurământul de credință față de Romanovi. Străbunicul mai avea și alți copii din căsătorii anterioare, dar la vremea aceea ei erau așezați pe la casele lor în diferite colțuri de lume. Colonelul în rezervă Petre Zgura, urmaș de răzeși de prin părțile Orheiului, a hotărât să ofere mezinelor o educație românească. Surorile Olga și Eugenia Zgura au fost înscrise la Liceul „Principesa Natalia Dadiani”, care era considerat drept cea mai bună școală secundară de fete din Chișinău.

Olga Zgura,  fiica colonelului în rezervă Petre Zgura (tabloul de promoție,  1936)

Olga Zgura, fiica colonelului în rezervă Petre Zgura (tabloul de promoție, 1936)

 

Cum s-a născut această poveste

În urmă cu doi ani am găsit la Arhivele județului Ilfov un registru de inspecții și un registru al absolvenților Liceului Dadiani. Am fost absorbit de lectură – cu fiecare pagină regăseam personajele din poveștile bunicii. Am rugat-o și pe mama să citească registrul de inspecții, fiind și ea familiarizată cu personaje și fapte din anii de școală ai bunicii (1929-1936). În dorința de a afla date suplimentare referitoare la cadrele didactice, am căutat fișele de personal în dosarele arhivei Ministerului Instrucțiunii Publice.

Mai mult:preocupată de istoria învățământului de fete din Basarabia, Lucia Argint, profesoară de istorie la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chișinău – fostul Liceu „Regina Maria”, cea mai veche școală secundară de fete din Basarabia –, mi-a oferit mai multe informații despre principesa Natalia Dadiani (1865-1903).

 

Cneaghina Dadiani înfiinţează o şcoală

Natalia Godlevschi, devenită cneaghina Dadiani prin căsătoria cu Beglari Giorgi Davit, descendent al unei familii nobiliare din Abhazia, s-a afirmat ca promotoare a învăţământului secundar de fete în Basarabia. Absolventă a Gimnaziului de fete „Narodavskaia” (Şcoala nr.1 de fete), Natalia Godlevschiva preda geografia la această instituţie până când va pune bazele propriei şcoli. În 1894, şcoala condusă de cneaghina Dadiani funcţiona într-o clădire veche, cu un singur cat, inconfortabilă şi neîncălzită corespunzător. În 1901, cneaghina a ridicat din fonduri proprii un local impunător.

Clădirea, în stil eclectic, inspirat din goticul florentin, este opera lui Alexandru Bernardazzi, arhitect-şef al oraşului Chişinău în timpul mandatelor primarului Carol Schmidt. Astăzi, somptuoasa clădire adăposteşte Muzeul de Artă şi a fost recent restaurată.

Şcoala se afla pe strada Carol I (azi 31 august 1989), colţ cu Ferdinand (Puşkin). Localul era spaţios, elegant, cu sălile de clasă mari, curate, luminoase. Sala festivă era folosită şi ca sală de gimnastică. Exista un cabinet pentru ştiinţele fizico-chimice şi naturale şi o cameră separată pentru bibliotecă. În 1931 se făceau ample lucrări de amenajare a unei grădini botanice în curtea şcolii, unde urmau să se desfăşoare lecţii în aer liber. Şcoala avea şi propriul cabinet medical. Bufetul, aflat la capătul unui culoar, oferea dulciuri şi ceai. Internatul, înființat în 1929, a fost instalat în clădirea anexă a fostei şcoli primare de pe strada Ferdinand.

 

Liceul Dadiani în timpul administraţiei sovietice,  în 1973,  când devenise Casă a Pionierilor

Liceul Dadiani în timpul administraţiei sovietice, în 1973, când devenise Casă a Pionierilor

„Şcoală model, poate una dintre primele şcoli din ţară”

În perioada interbelică, Basarabia a devenit parte a „zonei culturale”, aşa cum erau numite în legislaţie regiunile multilingvistice, unde învăţământul românesc era expus iredentismului ţărilor vecine. În aceste regiuni erau acordate facilităţi corpului profesoral, inclusiv salarii mai mari. În Basarabia, populaţia românească era majoritară la sate, dar extrem de redusă în mediul urban. În Chişinău, de pildă, 45, 9% din populaţie era reprezentată de evrei, iar 27% erau ruşi. Constantin Angelescu, ministru al Educaţiei în mai multe guverne liberale (care s-au succedat începând cu 1919), considera că „şcoala trebuie să închege unitatea sufletească a tuturor românilor” şi să şteargă graniţele regionale. El promova „şcoala naţională” în noile ţinuturi ale României Mari, aşa cum făcuse Spiru Haret cu „şcoala sătească” în Vechiul Regat.

În perioada interbelică existau patru licee de fete în Chişinău:Liceul „Regina Maria” nr.1, Liceul „Principesa Natalia Dadiani” nr. 2, Liceul Eparhial și Liceul „Jeanne d’Arc”. Liceele de băieţi din Chişinău erau:„Bogdan Petriceicu Hasdeu”, „Mihai Eminescu”, „Alexandru Donici” şi „Alecu Russo”.

Care era statutul juridic al şcolii Dadiani? Într-un document al Ministerului Instrucţiunii se precizează că „în timpul ruşilor, liceul era particular cu drepturi de stat”. Între 1918 şi 1923, liceul a funcţionat ca instituţie particulară, iar din 1923 a trecut la stat. În toamna lui 1941, după reinstaurarea administraţiei româneşti, liceul Dadiani a fost comasat cu „Liceul Regina Maria”. Liceul a fost desfiinţat în 1945. În 1996, gimnaziul nr. 1, fosta şcoală nr. 22 din sectorul Buicani, a primit numele „Principesa Natalia Dadiani”.

Ne întoarcem la interbelic:în timpul administrației românești, obiectivul şcolii era educarea viitoarelor generaţii de români. Într-un raport de inspecţii se precizează:„Totul trădează aici viaţa de familie [...] pregăteşte pe femeia cultă de mâine, bună româncă şi bună mamă”. În 1943, Liceul Dadiani era apreciat ca o „şcoală model, poate una dintre primele şcoli din ţară”.

 

Directoarele centenare ale şcolii

Între 1907 şi 1930, directoarea liceului a fost Maria Gontarieva, născută în 1864 la Grigoropoli (Tiraspol) şi absolventă, în 1882, a şcolii secundare de fete „Ceauşanski”din Odessa. În 1902 a fost numită cu titlu definitiv profesoară de matematică şi franceză. În 1930, Gontarieva a demisionat şi în locul ei a fost numită Ludmila Florov. În 1933, direcţia şcolii a trecut în mâinile Raisei Galin.

În cea mai mare parte a timpului cât a învățat bunica mea la „Dadiani”, Raisa Galin era directoare.Născută în 1888 la Erdec-Burnu, azi Utkonosovka (Ismail), ea a absolvit în 1905 liceul de fete din Ismail, iar în 1912, Facultatea de Ştiinţe naturale de la Universitatea din Odessa (1912). Tânăra licenţiată a predat la Şcoala pedagogică din Odessa (1912-1913), Liceul de fete din Cetatea Albă (1913-1916), apoi la o şcoală superioară din Odessa (1916-1920). În 1921, Galin, căsătorită Balaban (divorțată mai târziu), s-a mutat la Chişinău, unde a activat mai întâi la Liceul de fete „Regina Maria” (1921-1924), iar din 1924, la „Principesa Dadiani”.

Raisa Galin s-a remarcat ca o profesoară excelentă şi un bun administrator de şcoală. Așa cum remarcă un inspector, ea era „bună româncă şi distinsă profesoară”. În 1936 găsim consemnat în registrul de inspecţii al şcolii:„liceul Dadiani din Chişinău e cunoscut ca o şcoală de perfectă selecţiune din Basarabia şi aceasta graţie conducătoarei care s-a identificat cu înşişi şcoala ce conduce”. Se pare că era o profesoară bună, cel puţin aşa reiese dintr-un raport al inspecţiei din 4 februarie 1930. Recapitulând lecţia „Clorofila”, profesoara „a examinat aproape toată clasa, cât se poate de metodic, cu exemple luate din viaţă, cunoscute de eleve”.

După reinstaurarea administraţiei româneşti, în 1941, Raisa Galin nu s-a mai întors la post. În agenda de telefon a bunicii am găsit că în ultima parte a vieții locuia la Cernobîl, iar în anii 1976-1978 a participat la mai multe reuniuni ale absolvenţilor liceelor din Chişinău care au avut loc pe teritoriul României. Bunica mea coresponda regulat cu fosta directoare a liceului. De la ea ştiu că Raisa Galin a decedat în 1987, la venerabila vârstă de 100 de ani.

Corpul profesoral în vremea directoratului Raisei Galin; lângă directoare (în mijloc),  preotul Vâlcov.

Corpul profesoral în vremea directoratului Raisei Galin;lângă directoare (în mijloc), preotul Vâlcov.

În toamna anului 1941, directoare a Liceului Dadiani a fost numită Elena Muhanov, profesoară de română la Liceul Eparhial.După reocuparea Basarabiei de către sovietici, Muhanov s-a refugiat în România, la Craiova, unde a trăit, şi ea, până la vârsta de 100 de ani. În timpul refugiului, Muhanov şi-a schimbat numele în Muşatescu, fiindcă se temea să nu fie „repatriată” de sovietici. Despre Muhanov am găsit informații în memoriile Cleopatrei Vnorovschi, absolventă a Liceului Eparhial, o remarcabilă profesoară de psihologie la Universitatea de Stat şi Pedagogică din Moldova sovietică.

 

Exerciţiu de recuperare:Pantelimon Erhan

Registrul de inspecții al școlii, care se păstrează la Arhivele județului Ilfov, menționează faptul că în 1926 preşedinte al Comitetului şcolar era profesorul Pantelimon Erhan, „fost ministru, român de datină veche, gospodar, harnic şi fără prihană”.

Comitetele şcolare fuseseră înfiinţate în 1919 cu scopul de a atrage oameni cu stare spre şcoală şi nevoile ei, făcând donaţii în bani şi alte bunuri mobile şi imobile. Erhan a funcţionat în această calitate timp de 12 ani, fiind „rugat în fiecare an de părinţi să rămână în fruntea Comitetului”. El se bucura de mare prestigiu ca fost director general al învăţământului din Basarabia în anii 1918-1922. Născut în 1884 în Tanatari, Tighina, Erhan a absolvit Seminarul teologic din Chişinău şi Facultatea de Litere la Petrograd. Ca licenţiat în filologie, el a funcţionat ca profesor la Petrograd, apoi la Chişinău. Erhan s-a remarcat în plan politic ca prim director al guvernului Republicii Moldoveneşti, deputat în Sfatul Ţării, apoi ca deputat şi senator în Parlamentul României Mari. Soţia sa, Sofia Erhan, profesoară în Chişinău, era preşedintă a Societăţii gospodinelor române, filiala Chişinău.

În calitate de director general al învăţământului din Basarabia între 1918 și 1921, Erhan a apărat drepturile câștigate de corpul profesoral în vremea administrației rusești, numind în posturi chiar şi pe cei care nu ştiau bine româneşte.

 

Ani, profesori, performanţe

În 1925, Liceul Dadiani număra 17 profesoare și profesori, dintre care trei cu studii la Kiev, doi la Odessa, doi la Sankt Petersburg, doi la Paris, unul la Iaşi, unul la Bucureşti, trei la Chişinău, trei cu locul studiilor neprecizat. În 1938, liceul funcţiona cu 12 profesoare titulare, 1 profesor şi 15 angajaţi auxiliari. Un raport de inspecţie din 1936 precizează:„corpul didactic are elemente de elită”. Evocăm, în cele ce urmează, câteva figuri.

Remarcabilă este personalitatea profesorului de religie, părintele Anton (?) Vâlcov, foarte îndrăgit de eleve. Născut în 1876 la Tighina, Vâlcov a absolvit Seminarul de Teologie din Chişinău în 1900, apoi şi-a luat licenţa la Academia din Kiev (1912). A fost hirotonisit preot, dar fără parohie, şi numit profesor în 1903. Preotul Vâlcov, fiind o fire blândă, pare-se că elevele cam profitau de îngăduința lui.

Profesoară de educaţie fizică a fost timp de mai mulți ani Eleonora Mărculescu Cronwald, absolventă a şcolii de gimnastică din Iaşi. Lecţiile de educaţie fizică la Dadiani erau ţinute în sala de festivităţi. Inspectoarea Mary Dinculescu observă în 1938:„un inconvenient al sălii este lustruirea parchetului, care provoacă accidente”. Ea propune renunţarea la lustruirea parchetului sau găsirea unei soluţii pentru a împiedica producerea de accidente. Bunica ne povestea faptul că, într-adevăr, o elevă, alunecând pe parchet în timpul orei de educație fizică, s-a lovit grav la cap. Într-un raport de inspecții din 1939 citim că „profesoara şi-a păstrat mlădierea şi antrenamentul necesar pentru a lucra împreună cu elevele”, fiind foarte apreciată pentru rezultatele bune la dansurile naţionale. După 1944, Eleonora Cronwald s-a refugiat în România, fiind mulţi ani profesoară de educaţie fizică la şcoala „Costeasca” (așa cum era cunoscută în cartier) din Bucureştii Noi (azi nr. 182). Bunica mea, locuind în apropierea acestei școli, a reîntâlnit-o prin anii 1950. Tot la această școală preda latina sau franceza fiica preotului Vâlcov, profesorul de religie al bunicii. Fiica preotului Vâlcov (cu numele românizat Vâlcu) fusese şi ea colegă de clasă cu bunica la „Dadiani”.

 

Maestra de gospodărie, criticată de inspectori, dar iubită de eleve

O altă figură interesantă a şcolii era Eufrosina Bebelo, născută Muziumschi (1890), în Văşcăuţi (Orhei). Absolventă a Liceului de fete Chişinău şi a Şcolii superioare de Arte din Kiev (1913), Bebelo a predat ca maestră suplinitoare de lucru manual la şcoala medie rusă condusă de doamna Erhan, la Liceul nr. 1 „Regina Maria” din Chişinău, iar ulterior la „Dadiani”.

Maria general Dobrescu, inspector general în Ministerul Educaţiei şi autoare de manuale de gospodărie casnică, era revoltată însă de prestaţia maestrei Bebelo:„elevele n-au ştiut absolut nimic întrucât nu li se predă, lucru ce se poate constata şi din condica de prezenţă”. Profesoara „dă reţeta clasei fără explicaţii cum să prepare prăjitura. Elevele nu au idee şi nici reţeta nu şi-o copiază. A pus o elevă să cureţe un Sirius, în care timp doar s-a aşezat pe scaun şi a asistat aproape toată ora la curăţirea Siriusului... care se face într-un mod empiric”. În concluzie, Bebelo „nu are pregătire pentru a preda gospodărie...”, recomandându-i să facă un stagiu de cel puţin un an sau, dacă nu, liceul să aducă în locul ei o absolventă a unei şcoli normale de gospodărie.

Trei ani mai târziu, situaţia era neschimbată. Bebelo, maestră de lucru şi gospodărie – scrie Maria general Dobrescu – „face o crimă cu gospodăria”. Tema lecţiei era Spălatul rufelor. Profesoara le-a spus elevelor lucruri „care nu se pot practica din anumite consideraţiuni chimice”. De pildă, „n-a ştiut pentru care motiv nu se înmoaie rufele cu apă fiartă”, „lucru pe care nu-l cunoaşte nici dânsa, după cum singură mi-a declarat în particular”. Bebelo nu respecta deloc programa, făcând „lecţii accidental şi după bunul plac”. Situaţia era intolerabilă fiindcă cursul de gospodărie „este singura instrucţie de care se vor servi în viaţa lor casnică”. Dacă inspectoarea era exigentă și neîngăduitoare cu profesoara, elevele o îndrăgeau însă nespus de mult. Eugenia, sora bunicii, pentru a nu fi pusă la treabă, obișnuia să se bage sub masă la orele de lucru și gospodărie. Profesoara Eufrosina Bebelo era şi mătușa lui Iurcic, un prieten apropiat al surorilor Zgura.

În 1944, cel mai vechi cadru didactic al şcolii era Maria Pescova (născută Miţov, în 1891), de naţionalitate româncă, fiică de funcţionar guvernamental. Imediat după absolvirea Liceului Dadiani, în 1911, ea a fost angajată ca pedagogă, post pe care l-a deţinut vreme de 33 de ani, cu o scurtă întrerupere în timpul Marelui Război, 1917-1918. Ea era responsabilă cu administrarea bibliotecii. Surorile Zgura erau prietene cu nepotul Mariei Pescova, Igor (Goga), pe care l-au reîntâlnit după mulți ani în refugiu la Timișoara.

 

Serbări, festivaluri, excursii în ţară

În 1929, școala număra 351 eleve, repartizate pe şapte clase. După naţionalitate avem următoarea situaţie:română – 148, israelită – 140, rusă – 40, armeană – 7, polonă – 4, greacă – 3, germană – 5, ucraineană – 4. Majoritatea elevelor proveneau din rândul păturii mijlocii a populaţiei urbane, a învăţătorilor, funcţionarilor administrativi şi meseriaşilor. Din mediul rural erau foarte puţine.

Patronul şcolii era Cuvioasa Paraschiva, sărbătorită în fiecare an de 14 octombrie. În 1933, cu ocazia sărbătoririi sfintei, s-a făcut şi împărţirea premiilor pe anul anterior. Directoarea a făcut o expunere a situaţiei şcolare, evidenţiind faptul că un număr mare de eleve au primit calificativul „foarte bine” şi„excepţional” la sesiunile de bacalaureat din lunile iunie şi septembrie.

Liceu Dadiani încuraja dezvoltarea relațiilor de prietenie între liceenii din Chișinău. Bunica povestea că la unele serbări școlare și serate muzicale erau invitați și băieți, pentru ca fetele să aibă parteneri de dans.

Școala aplica metode moderne de educație. Relația dintre profesoare și eleve era una de familie. Elevele erau puse uneori pe farse cu profesoarele lor. O astfel de farsă, povestea bunica, au făcut elevele de un 1 aprilie. Când a intrat profesoara în clasă, nu era nicio elevă. Era cât pe ce să iasă scandal, dar, în cele din urmă, gluma a fost gustată de toată lumea și incidentul nu a avut urmări nefericite.

Serbarea de Crăciun în sala de festivități a liceului. În spate,  portretul regelui Ferdinand și al Principesei Natalia Dadiani.

Serbarea de Crăciun în sala de festivități a liceului. În spate, portretul regelui Ferdinand și al Principesei Natalia Dadiani.

Directoarea Galin şi preotul Vâlcov se întreceau în organizarea de serbări şi manifestări cu caracter religios şi artistic. În 1938, Ioachim Obadă, inspector ajutor al Basarabiei, constată că „Directoarea ştie să organizeze serbări cultural-artistice cât se poate de reuşite”, iar preotul e „suflet blând şi plin de bunătate, un idealist”. În programul şezătorii la care a participat erau înscrise conferinţe asupra sufletului omului, dar şi recitări de poezii religioase şi muzică bisericească.

În 1934 a fost organizat de elevele clasei a VIII-a un festivalul artistic şi bisericesc, sub îndrumarea profesoarei de geografie Ioana Mâţă. A impresionat în special lucrarea „Simfonia Mării”, compusă de eleva Bâcov, inspirată dintr-o excursie făcută de şcoală în vacanţa de vară la gurile Dunării, Marea Neagră şi Dobrogea. Au urmat conferinţele elevelor Ababei şi Bâcov, aplaudate de publicul „numeros şi distins”.Aceste manifestări arată „legătura ce domneşte între şcoală şi părinţi”. În fiecare vacanţă de vară, şcoala organiza excursii în diverse locuri din ţară. Aceste drumeţii erau prilej pentru ca elevele să înveţe lucruri noi, să adune plante medicinale, plante pentru ierbarul şcolii şi alte materiale necesare în confecţionarea instrumentarului didactic. Una dintre excursiile la care a participat bunica, în calitate de proaspăt absolventă, a fost la Fundul Moldovei, în vara lui 1936.

În 1938, liceul se mândrea cu o colecţie impresionantă de albume de literatură română, atlase geografice şi hărţi, ierbare şi alte obiecte confecţionate de eleve sub îndrumarea profesoarelor lor, care „au stârnit admiraţia chiar a domnului dr. Constantin Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale”, scrie inspectorul Radu Cosmin. O altă manifestare anuală era „Săptămâna Cărţii”.

 

Demers de recuperare a universului copilăriei bunicii

Bunica avea darul povestirii, dar multe amintiri, nefiind așternute pe hârtie, s-au pierdut cu trecerea anilor. Prin cercetarea documentelor de arhivă, vorbele sale au prins viață.

În anii 1970, printr-un concurs de împrejurări, bunica, căsătorită Mârza, a reluat legăturile cu o parte a colegelor de la „Dadiani” și cu două dintre profesoarele ei, Raisa Galin și Eleonora Cronwald. La Sinaia în 1976, Suceava în 1977 și Poiana Brașov în 1978 au avut loc întâlniri ale absolvenților liceelor din Basarabia interbelică. Aceste excursii, care reuneau în jur de 100 de participanți, au fost organizate de Eugen Petropov, absolvent al Liceului „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, unde a învățat și bunicul. Bunica a corespondat ani de-a rândul cu colegele de liceu și cu directoarea Galin, dar, din nefericire, am găsit doar o mică parte din corespondența ei.

Întâlnirea absolvenților din Basarabia,  probabil 1979. Pe scaun,  în stânga,  Eleonora Cronwald,  profesoara de educație fizică. Bunica e chiar în spatele ei,  prima din stânga.

Întâlnirea absolvenților din Basarabia, probabil 1979. Pe scaun, în stânga, Eleonora Cronwald, profesoara de educație fizică. Bunica e chiar în spatele ei, prima din stânga.

Anii petrecuți la „Dadiani” și-au pus amprenta asupra personalității bunicii. În primul rând, limba româna a învățat-o la școală, limba ei maternă fiind rusa. În jurul acestei școli s-a format universul ei social. Această lume tihnită, așezată, a dispărut brusc în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o clipă, prin ocuparea Basarabiei de către sovietici, s-a destrămat țesutul social în care ea se născuse și crescuse. S-au risipit legături de familie și prietenii. Bunica și sora ei au rămas însă aproape una de cealaltă până la finalul vieții, deși au trăit una la București, iar cealaltă la Iași.

Prin această poveste, eu și surorile mele aducem un omagiu memoriei bunicii noastre și iubitei ei surori. Bunica ne-a insuflat un respect profund față de valorile școlii românești din perioada interbelică.