Din istoria Dobrogei: Ceatal Sfântul Gheorghe
Aşezat la confluenţa celor trei braţe ale Dunării, acest teritoriu, puţin cunoscut oamenilor, a fost martorul unor evenimente foarte importante în istoria regiunii, datorită poziției sale strategice.
Numele de “ceatal” este de origine turcă şi înseamnă “furcă”. El îşi datorează existenţa formării celor două braţe ale Dunării, Sfântul Gheorghe şi Sulina. O dată cu formarea acestor braţe începe şi formarea propriu zisă a Deltei Dunării. Astfel, braţul Sfântul Gheorghe se formează în jurul anilor 8900-7200 i.e.n. şi îşi definitivează formă în sec VIII e.n., iar Sulina în preajma anilor 7200-7000 i.e.n., reglandu-şi cursul în secolul X e.n. Din cauza sălbăticiei acestor locuri şi a deselor inundaţii Ceatalul Sfântul Gheorghe nu a fost locuit şi nu a reprezentat un interes pentru desele populaţii migratoare şi stăpâniri străine în mâna căruia a căzut de-a lungul vremii.
Până în anul 1829, acest punct s-a aflat sub stăpânire turcească şi nu reprezenta decât un loc de transit al corăbiilor care coborau sau urcau pe Dunăre, în drumul lor spre rutele comerciale existente atunci. După cel de-al IV-lea război ruso-turc din anii 1828-1829, în urmă păcii de la Adrianopol se hotărăşte că Rusiei să îi revină toate cele trei guri ale Dunării, graniţa cu Turcia fixându-se pe braţul Sfântul Gheorghe, cu menţiunea că, deşi stăpână a malului drept, nu va putea să se apropie decât până la distanţă de două ore de mers de mal şi nu va putea ridica aici nici un fel de fortificaţii sau clădiri cu excepția celor necesare pentru carantine. Vasele de comerţ turceşti vor putea circula pe Chilia şi Sulina, iar cele militare doar pe Sfântul Gheorghe.
În această perioadă, rușii înfiinţează o staţie de carantină la Ceatal Sfântul Gheorghe, pentru a dezinfecta navele care urcau pe Dunăre, de frica flagelului ciumei care decimase populaţia din multe ţări europene. Locul era special ales deoarece pe intersecţia a două braţe se puteau dezinfecta toate vasele care încercau să urce pe Dunăre.
”Sub pretextul aplicării regulilor de carantină, autorităţile vamale, căpitănia şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul de a inspecta navele care doreau să înainteze pe Dunăre către porturile româneşti, dar şi pentru a percepe taxe pentru remorcare şi cabotaj şi, în caz de nesupunere la control de a reţine vasul respectiv, de a-i confisca încărcătură şi de a-l excorta la Odessa.”[1]
În 1836 este semnalat faptul că la punctul Ceatal Sfântul Gheorghe există şi o canonieră cu trei tunuri care putea oricând să scufunde navele care nu se supuneau controlului ruşilor. ”Vreme de mai mulţi ani autorităţile ruseşti nu au părut să se îngrijească de această stipulatie, până când printr-un ucaz al ţarului Nicolae, datat 7 februarie 1836, s-a dispus organizarea carantinei dunărene. Decretul imperial impunea constituirea unei staţii de carantină la gură Sulina, care cuprindea două secţiuni:una pentru liberă practică, la capătul extrem al insulei până la care fusese înaintat cordonul de carantină;cealaltă pentru vasele suspecte pe insula Sfântul Gheorghe. Cea din urmă nu avea să se ocupe efectiv de curăţarea mărfurilor, ci reprezenta un simplu port de refugiu, pentru vasele care nu-şi puteau continuă drumul în amonte, din cauza vânturilor adverse sau a forţei curentului, sau care doreau să reaprovizioneze.” [2]
În anul 1840, la Sankt Petersburg, s-a semnat între Austria şi Rusia un tratat care prevedea exclusiv reglementarea navigabilităţii pe Dunăre, în capitolul trei stipulându-se “că toate vasele austrice care navigheza pe Dunăre vor avea dreptul de a fi trase la edec de-a lungul fluviului şi pe toată întinderea insulelor Letea, Sfântul Gheorghe şi Ceatal, urmând căile de edec stabilite de guvernul imperial al Rusiei, pe un mal sau pe altul, după cum o cer măsurile de precauţie sanitară adoptate în conformitate cu regulile de carantină, supravegherea cărora trebuind să nu ducă la împiedicarea navigaţiei.”
“Carantinele erau foarte stricte în 1853. De-a lungul răului, pe jumătate inundate, vedem căsuţe din scânduri sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie protejată, împotriva ploii şi a soarelui, de un acoperiş. În acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în cămaşă albă vara sau de pânză groasă iarnă, veghează neîncetat asupra răului. Aceste cabane aparţin corpului de garda, care este însărcinat cu pază sanitară. Inspectorii le vizitează periodic şi fiecărui district îi este ataşat un medic. Acest serviciu este util şi ieftin. El apară încă o dată Europa de flagelul ciumei. Din nefericire aceşti medici şcoliţi în Rusia sau Germania sunt puţin instruiţi. Cei care au studiat la Paris refuză să-şi părăsească oraşele pentru a ocupă astfel de posturi prost plătite. Rusia întreţine pe fluviu o flotila de şalupe echipate cu tunuri, care nu au decât o capacitate mică, una sau două piese de calibru mare.”[3]Totuşi, construcţia acestei carantine a însemnat şi unele abuzuri ale autorităţilor ruseşti care, fără motiv, împiedicau vasele comerciale să facă negoţ cu grâne din Ţările Române, în scopul de a facilita vânzarea lor din Rusia. “Completul dezinteres cu care autorităţile ţariste tratau problema îmbunătăţirii tehnice la gură Sulina, urmăreau doar să avantajeze comerţul Odessei în competiţia cu porturile Dunărene rivale.” [4]
Intrarea acestui teritoriu sub stăpânire rusească a însemnat şi abandonul lucrărilor de întreţinere a braţului Sulina. Desele eşuări ale navelor la bară Sulina, precum şi pe braţ, la Ceatal Sfântul Gheorghe şi grindul Argagnis au dus la micşorarea exporturilor de grâne din Ţările Române şi la falimentul casei de comerţ britanice, care avea interese economice puternice în această regiune. ”Comportamentul abuziv al forţelor ruseşti desemnate să vegheze la respectarea acestei reglementări se adaugă nemulţumirile comercianţilor şi armatorilor străini, în condiţiile în care trupele făceau de multe ori uz de armă şi când nu era necesar”[5]. Abuzurile săvârşite de autorităţile ruse, precum si alte cauze, fac să izbucnească primul război modern din istorie-războiul Crimeei (1853-1856). Turcia împreună cu Anglia, Regatul Sardiniei şi Franţa au atacat Rusia, pe care au învins-o în 1856. În urmă păcii de la Paris, Principatele Române au avut de câştigat, conjunctural, prin acordarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi Delta Dunării.
După acest război se înfiinţează Comisia Europeană a Dunării, iar Ceatalul Sfântul Gheorghe devine un punct strategic. Lucrările de regularizare ale Dunării făcute de inginerul englez Charles Hartley, timp de 50 de ani, au însemnat dezvoltarea comerţului şi intensificarea numărului de vase care circulau pe Dunăre, ceea ce a dus la dezvoltarea României moderne. Prima etapă a lucrărilor pe braţul Sulina au fost făcute la gură de vărsare, dar în paralel au mai fost făcute lucrări de întreţinere şi la Ceatal Sfântul Gheorghe, care s-a adâncit cu încă 2 picioare engleze (0.61m).
În urmă războiului din 1877, Dunărea a fost blocată de către ruşi pentru că flota otomană să nu mai înainteze. „La o jumătate de milă în aval de Ceatalul Sf. Gheorghe a fost construit un baraj prin scufundarea a unor bastimente de piatră. La sfârşitul lunii iulie 1877 colonelul Siborne avea veşti în legătură cu alte vase scufundate cu scopul consolidării construcţiei în timp ce în august se raporta că s-au aruncat alte cantităţi de pietre de mari dimensiuni astfel că barajul era deja vizibil deasupra apei, deşi ambasadorul rus al Tulcei îl împiedică pe inspectorul general al navigaţiei să constate faptele la faţă locului”[6].
Chiar inginerul Charles Hartley era foarte îngrijorat de această situaţie, trimiţând o scrisoare autorităţilor ruseşti, publicată şi în ziarul ”The Times” în 25 iulie 1877, prin care spunea că lucrările Comisiei vor fi inutile dacă nu se rezolva această problema. După terminarea conflictului, însuşi Charles Hartley a venit aici pentru a analiză situaţia. El constată că erau în număr de şase barje încărcate cu piatră, legate cu lanţuri de punţi şi scufundate la ancora.
La 21 martie 1878 aceste bastimente cu piatră sunt aruncate în aer de către scafandri, iar braţul este redeschis circulaţiei. Minele şi torpilele amplasate în diferite puncte ale Dunării au fost curăţate de ruşi cu ajutorul inginerului Carl Kuhl.
Imediat după terminarea războiului, la Ceatal Sfântul Gheorghe s-au început ample lucrări hidrotehnice, de către Comisia Europeană a Dunării. “Direcţiunea ce lua braţul Sulina, despărţindu-se de braţul Sfântul Gheorghe, formă un unghiu ascuţit, astfel că apele erau obligate să se întoarcă înapoi, spre a pătrunde în braţ;asemenea o banca s-a format la intrare, mai aproape de malul stâng, mărind pericolul cotului, de aceea necesitatea unei deschideri la ceatalul Sfântul Gheorghe se impunea” [7].
Pentru a se suprima un nou cot al braţului şi a se mari vitezs de curgere a apei s-a făcut propunerea, la 16 mai 1880, de a se face o nouă deschidere a braţului Sulina, la 914 m mai la nord decât vechea intrare. Lucrările au început la 24 iunie 1880 şi s-au sfârşit la 9 decembrie 1882. În urmă acestei tăieri, cu o lungime de 994 de metri, şi o lăţime de 91.4 de metri, s-au extras 815380 de m.c de pământ, care a fost depus pe malurile braţului, având o adâncime iniţială de 4.88 m. Aceste lucrări au fost încheiate după ce malul drept a fost consolidat pe o lungime de 854 de metri, pentru a-l feri de eroziuni. În timpul dragării s-a constatat că aici există o argilă foarte dura, astfel explicându-se cursul Dunării cu foarte multe sinusoidati. Prin această tăietură braţul Sulina s-a scurtat cu 884 de metri şi s-au suprimat două coturi. ”Tonajul celui mai mare vapor care a navigat pe Dunăre în 1880 a fost de 1462 de tone registru net”[8].
Pentru începerea lucrărilor la Ceatal nu se avea la dispoziţie decât două dragi, una veche turcească de 14 CP şi una de 60 CP veche de 14 ani, fiind folosită de Hartley la portul Trieste. La cererea lui Hartley, s-a construit în şantierele Barrow-în-Furness o nouă dragă modernă de 180 CP. Săparea a fost foarte groaie din cauza straturilor de argilă dura şi turbă amestecate cu multe rădăcini de stuf. O parte din acest strat de turbă a fost transportat cu barje Hopper, pe maluri, iar nămolul a fost transportat prin conducte, pe maluri, cu ajutorul pompelor Burt.
După rectificarea bifurcatiei Dunării, aici s-au construit de către C.E.D. două locuinţe, iar ulterior, construindu-se şi alte case, s-a înfiinţat un mic cătun. Acest cătun este aşezat pe grindul Agenţiei, grind numit aşa de Comisia Europeană a Dunării. Totuşi se cunoaşte că vis-à-vis, peste Dunăre, existau alte locuinţe de târlaşi, deci se poate spune că era aşezat pe două braţe. De la înfiinţare el este arondat comunei Malcoci, până în anul 1907, când trece la comună Principele Carol.
În anul 1896 Napoleon Athanasie vizitează acest loc şi ne spune că ”ceatal-punct locuit, situate la locul de unde pleacă, canalul Sulinei în direcţiunea Est şi Sfântul Gheorghe în direcţiunea Sud-Est. Aici Comisiunea Europeană Dunăreană îşi are stabilită o agenţie.”[9]
De altfel, M.D. Ionescu ne precizează că prefectul Neniţescu a identificat şi acest punct al Agenţiei că un posibil loc de înfiinţare a unui nou sat. Din păcate, prin moartea lui prematură, nu s-a mai realizat acest proiect. Cu toate că avea mai multe facilităţi decât celelalte sate, acest cătun nu s-a mai dezvoltat, el dispărând cu timpul, poate şi din cauza deselor inundaţii la care era supus.
Existenţa unui post de telegraf la Ceatalul Sfântul Gheorghe se datorează Comisiei Europene a Dunării. Înainte de a-şi începe lucrările la amenajarea Dunării şi barii Sulina, cei de la C.E.D. şi-au creat toate condiţiile pentru infrastructură viitorului şantier. O parte din serviciul tehnic se află la Tulcea, care era şi locul de unde se aprovizionau cu cea mai mare parte a materialelor de construcţii. Astfel, C.E.D. stabileşte că una din primele investiţii să se facă în construcţia unei linii de telegraf. C.E.D. a realizat un proiect pentru construirea unei linii de telegraf aerian între Sulina-Tulcea-Galaţi, pe o distanţă de 200 km. Lucrările au început în primăvară anului 1857 şi au fost finalizate pe 2 noiembrie 1857. Lucrarea a fost construită de specialişti englezi, austrieci şi muncitori valahi. Costul întregii lucrări a fost de 1 milion de franci, iar în 1858 această linie a fost dataspre administraţie autorităţilor tulcene. În timpul războiului din 1877, linia telegrafică dintre Sulina şi Tulcea a fost distrusă de turci, iar ulterior refăcută. În 1882 s-a făcut o a două linie de telegraf, între Sulina şi Tulcea, tot de Comisia Europeană a Dunării în colaborare cu statul român. C.E.D. a suportat 2/3 din costul lucrării şi statul român 1/3, iar această linie a fost construită pentru nevoile de comunicare ale oraşului Sulina. O dată cu construirea celei de-a două linii s-a înfiinţat un oficiu de telegraf permanent, la iniţiativa directorului Alexandru Lipoianu, în punctele Sulina, Gorgova, Ceatal Sfântul Gheorghe şi Tulcea. C.E.D. a numit oficiul de la Ceatal<Agenţia>, iar grindul pe care era ridicat acest oficiu a fost numit Agenţiei>. Sub aceaste denumiri le găsim în toate documentele Comisiei. De precizat este că la Ceatal cablul telegrafic trecea pe sub Dunăre, iar restul traseului era aerian, aşezat pe stâlpi de lemn de salcâm.
În anul 1903 se inaugurează o linie telefonică Sulina-Tulcea, cu legătură spre Galaţi, una din primele din Dobrogea. Această linie telefonică îşi avea oficii în aceleaşi locuri că şi telegraful:Sulina, Gorgova, Ceatal şi Tulcea. Tot acum se construieşte în punctul Ceatal şi un debarcader pentru navele care făceau servicii poştale pe linia Tulcea-Sulina. După rectificarea bifurcatiei Dunării, în anul 1882, Comisia Europeană a Dunării construieşte o Staţie de Supraveghere Fluvială pentru îmbunătăţirea circulaţiei.
Aici cantonierul avea bine delimitate sarcinile ce trebuiau executate pentru bunul mers al circulaţiei pe canalul Sulina. Astfel, el avea de făcut zilnic măsurători, verificări şi atenţionări către navele aflate în transit. Folosind instrumente specifice unei staţii meteo, aici se înregistra viteză vântului, direcţia vântului, temperatura, vizibilitatea, nebulozitatea şi cotele apelor. Aceste informaţii au fost publicate o lungă perioada de timp în Monitorul Oficial al României. De asemenea, cantonierul avea că sarcina de serviciu verificarea de două ori pe luna, a stării tuturor geamandurilor şi scondrilor existenţi pe Dunăre, pe distanţă dintre Ceatal şi milă 27. În cazul când unele geamanduri sau scondri erau lipsa se anunţă la Sulina şi o nava hidrografică venea şi îi înlocuia. Prima Nava Hidrografică a C.E.D. a fost Olinka, construită în 1886, apoi i-a urmat Concordia construită în 1924. Nava Concordia a avut o foarte lungă perioada de exploatare, încheindu-şi misiunea în 1990. În anul 1948 a fost modernizată, înlocuindu-se cabina de lemn cu o structura de fier, ocazie cu care i-a fost schimbat şi numele în Delta.
În faţă staţiei există un catarg de 40 m înălţime, pus de C.E.D., format din doi stâlpi de lemn pe care se instalau semnalele pentru avertizarea navelor. În 1956 a fost înlocuit catargul de lemn cu unul metalic. Semnalele date navigatorilor ziua, pe timp de ceaţă, era ridicarea pe catarg a unui balon negru, iar când se închidea canalul era arborat un steag alb-roşu. Noaptea existau felinare cu gaz de culorile verde, alb şi roşu care, printr-un cod al culorilor, avertizau vasele în legătură cu diferite aspecte ale vremii sau circulaţiei pe Dunăre. Tot o sarcina de serviciu era şi întreţinerea farului de la Ceatalul Sfântul Gheorghe. A fost construit de C.E.D. pentru uşurarea navigaţiei pe Dunăre, din beton pe un postament din lemn de stejar. În far există o butelie de gaz cu acetilenă în care ardea permanent o mică flacăra. Un temporizator elibera o cantitate mai mare de gaz la câteva secunde, fapt care marea considerabil lumina în acest far. Oglindă cu lupa din acest far, construită în Franţa, amplifică semnalul luminos pentru a fi văzut de la o distanţă mult mai mare.
O dată cu izbucnirea primului război mondial Ceatalul a devenit un punct strategic, aici amplasandu-se două baterii de tun, armata rusă având că obiectiv apărarea poziţiilor de la Ceatal, Ilganii de Sus, Principele Carol, Gorgova şi Carmen Sylva. Ulterior, în urmă presiunii exercitate de armata bulgaro-germană, la 17 decembrie 1917 batalionul rus a fost înlocuit de un batalion românesc de puşcaşi marini.
După încheierea războiului, inginerul şef al C.E.D. de atunci, E.T.Ward, a susţinut că la Ceatalul Sfântul Gheorghe să se efectueze lucrări pentru a dirija o parte din aluviuni spre Sfântul Gheorghe pentru a împiedică depunerea lor pe canalul Sulina. El propunea construirea unui epiu sau a unui sistem de ecluze. Acest proiect nu a avut susţinerea necesară şi nu a mai fost realizat.
În cel de-al doilea război mondial, la Ceatal a staţionat un grup de nave militare care apărau acest punct strategic. Avem informaţii că la 27 iulie 1941 atacurile aeriene sovietice, în această perioada, au scufundat, în parcul flotant de la Ceatal Sfântul Gheorghe, remorcherul Salamis şi două şlepuri atelier. În 1942, canalului navigabil Sulina i s-a acordat o importantă deosebită în ceea ce priveşte întreţinerea lui, iar Şeful Inspectoratului General de Navigaţie şi Porturi a dispus începerea lucrărilor pentru repararea pereurilor precum şi repararea sau reinstalarea corectă a catargelor de semnalizare de la staţiunile Carmen Sylva, Gorgova şi Ceatal Sfântul Gheorghe.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, timp de aproape două decenii, în acest punct a fost un pichet grăniceresc de marina. Aici a existat şi o clădire a acestui pichet, care, cu timpul, s-a distrus din cauza inundaţiilor frecvente în anii 60.
În prezent la Ceatalul Sfântul Gheorghe nu mai există decât clădirea Staţiei de Supraveghere Fluvială, care este şi în continuare functionabila încă din 1882, de la construcţia ei de catre C.E.
BIBLIOGRAFIE1. Athanasie Napoleon, Dobrogea şi Gurile Dunării, Stabilimentul graphic Socetu, Bucureşti, 1896
2. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Editura Academiei Române, Vol.VI, Bucureşti, 2010
3. Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării-o problema europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1929-1953), Editura Istros, Brăila, 2012
4. Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice(1829-1914), Editura Istros, Brăila, 2008
5. Dimitrie Neniţescu, Dunărea în dreptul internaţional public, Tipografia Marinescu&Şerban, Bucureşti, 1903
6. Ghiorghie Bibescu, Istoria unei Fruntarii.România pe malul drept al Dunărei, Tipografia curţii regale, Bucureşti, 1883
7. Ion Constantinescu, Note asupra toponimiei grindurilor şi apelor din Delta Dunării în Analele Dobrogei, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1939
8. Iosif Colcer, Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură al judeţului Tulcea, Tulcea, 1998
9. M.D.Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Atelierele grafice Socecu, Bucureşti, 1904
10. Ştefan Stanciu, România şi Comisia Europeană a Dunării. Diplomaţie, suveranitate si cooperare internaţionala, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002
MOTOC.CORNELIUcornel.motoc@gmail.comTULCEA 2014
[1]Constantin Ardeleanu, Evoluția intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării, Editura Istros, Braila, 2008, p.42
[2]Constantin Ardeleanu, Gurile Dunarii-o problema europeana, Editura Istros, Braila, 2012, p.134
[3]Daniela Busa, Calatori straini in tarile romane in secolul al XIX-lea, Editura Academiei Romane, Bucuresti 2010, p.253
[4]Constantin Ardeleanu, Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, Editura Istros, Braila, 2004, p.734
[5]Constantin Ardeleanu, Evoluția intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării, (1829-1914), Editura Istros, Braila, 2008, p.42
[6]Ibidem, p.142-143
[7]M.D.Ionescu, Consideratiuni asupra cursului inferior al Dunarii si formarea Deltei, Tipografia Ovidiu, 1904, Constanta, p.290
[8]Dimitrie Nenitescu, Dunarea in dreptul international public, Tipografia lucratorilor asociati, Bucuresti, 1903, p.217
[9]Athanasie Napoleon, Dobrogea si Gurile Dunarii, Stabilimentul graphic Socetu, 1896, p.88
