Autor 2299 vizualizări


În discursul rostit la 3 martie 1898, președintele Academiei, Nicolae Kretzulescu, spunea: „Domnilor colegi, deschizând astăzi sesiunea generală a anului 1898 în noul edificiu clădit dinadins pentru această înaltă instituție, mă simt împreună cu dumneavoastră toți fericiți de a ne întruni în noua sală (aulă)”. La ceas aniversar, reconstituim câteva momente definitorii din istoria bogată, generoasă a clădirii Academiei Române.  

Academia Română s-a confruntat încă de la înfiinţare cu o problemă deosebită: aceea a unui local propriu, în care să-și desfășoare activitatea în condiții de siguranță și funcționalitate. În primii ani, instituţia a fost găzduită în câteva camere în Palatul Universității, inaugurat în anul 1869. Zece ani mai târziu, la 27 martie 1879, prin Decretul Regal Nr. 749, era promulgată Legea pentru Academia Română. Articolul V al legii prevedea: „Academiei Române i se va da un loc de către Stat pentru clădirea edificiului său, care se va hotărî printr-o lege”. 

Stop-cadru: Universitatea îşi reclamă spaţiul 

Din păcate, anii trec și nu se înfăptuieşte nimic. De altfel, la 8 martie 1884, în ședința adunării generale, președintele Ion Ghica punea în discuție „chestiunea edificiului pentru instalarea și așezarea bibliotecii și colecțiunilor Academiei”. Ghica arăta că „vede cu părere de rău că după toate promisiunile date de unii membri, care fac parte activă din guvern, până acum nu s-a întâmplat nimic”.

Ulterior, în anul 1889, cu prilejul solemnității aniversării a 25 de ani de la înființarea Universității din București, care a avut loc în prezența Regelui Carol I, rectorul instituţiei, profesorul arhitect Alexandru Orăscu, spunea că nu poate instala facultățile după cum se cere deoarece „oaspeții Universității – Senatul, Academia Română, Muzeele – au ajuns să cuprindă toată casa”. De aceea, Orăscu îl ruga printr-o scrisoare, la 13 decembrie 1889, pe președintele Academiei „a pune la dispoziția Universității întreaga aripă stângă a palatului”, luând măsurile necesare pentru „a muta din el savanta instituție într-un local încăpător” .

Ce îi datorează Academia Română lui Theodor Rosetti 

În fața acestei situații, guvernul generalului Gheorghe Manu a căutat să găsească o soluție pentru a oferi Academiei un spațiu propriu, corespunzător desfășurării activității sale. La 14 februarie 1890, Theodor Rosetti, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, înainta Consiliului de Miniștri un referat în care arăta că pentru atingerea scopului propus, ministerul s-a îngrijit de achiziționarea unui teren în condițiile cerute, „adică destul de spațios”, care să cuprindă și „o casă îndestulătoare pentru instalarea cât mai neîntârziat a «Institutului Academic»”. Guvernul îl autoriza pe ministrul Rosetti „să cumpere pentru Academia Română, de la Ștefan Bellu, casele cu tot locul de aproape 10.000 mp, pentru suma de 300.000 lei aur” .


La rândul ei, Academia comunicase deja Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, printr-o adresă din 31 ianuarie 1890, că „a aflat un loc destul de potrivit” pentru mutarea instituției, și anume casele și terenul de 4.060 mp, proprietate a lui Constantin Șt. Cesianu, din Calea Victoriei nr. 135. Imediat, ministrul Theodor Rosetti a numit o comisie compusă din inginerul-arhitect Nicolae Cerkez, inginerul I.B. Cantacuzino și primarul Capitalei, Emilian Pache Protopopescu, pentru „a observa starea clădirii și a-și da opinia asupra prețului cerut” . După primirea „procesului dresat de Comisie”, ministrul Theodor Rosetti prezenta situația în ședința guvernului din 10 martie 1890, obținând aprobarea să cumpere „casele cu tot locul lor”.

Dorind să întregească locul pe care Academia îl avea în Calea Victoriei, ministrul Theodor Rosetti a hotărât să procure și terenul pe care Nicolae Şt. Cesianu îl avea lângă cel vândut de fratele său, Constantin Şt. Cesianu. De aceea, Rosetti supunea Consiliului de Miniștri, în ședința din 3 noiembrie 1890, un referat în baza căruia i se dă autorizația cumpărării terenului .

Dorind să cunoaștem vechimea acestor case, am cercetat planul Borroczyn, din 1852, aflat la Academie – şi trebuie să arătăm că lui Theodor Rosetti i se datorează dotarea Academiei Române cu aproape 80% din terenul de 22.700 metri pătrați pe care îl posedă astăzi, și casele Constantin Șt. Cesianu și Bellu. Este o dovadă de ceea ce a putut face, în nici zece luni, un adevărat om de cultură, care a avut voință politică. La rândul lor, membrii Academiei Române au apreciat „zelul luminos și bunăvoința” ce a arătat Theodor Rosetti față de dânsa – și au hotărât, în ședința din 26 martie 1891, să-l primească ca membru de onoare al Academiei.

Ultimul boier al țării noastre 

Theodor Rosetti a făcut parte din ramura familiei din Moldova. El s-a născut la 4 mai 1837, la Iași. A fost fiul marelui postelnic George Rosetti și al Caterinei Sturdza. A crescut la Conacul Solești alături de cei patru frați: Constantin, Dumitru, Zoe și Elena, cea care avea să se căsătorească cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și să devină prima doamnă a României. Studiile primare le-a făcut la Iași, iar liceul la Lemberg și Viena, după care a obținut licența în științe juridice la Viena, titlul fiindu-i echivalat la Paris. 

Se cuvine să amintim că Theodor Rosetti a fost însărcinat de Regele Carol I, la 21 martie 1888, să formeze primul guvern conservator după guvernarea de 12 ani a lui Ion C. Brătianu. A ocupat funcția de prim-ministru între anii 1888-1889.

Guvernul Theodor Rosetti va aduce un spirit nou în starea de lucruri din țară prin hotărârea de a nu înlocui pe niciunul dintre funcționarii administrativi și judecătorești, după cum era obiceiul la schimbarea unui regim.

Ulterior, Theodor Rosetti a fost numit guvernator al Băncii Naționale a României între anii 1891-1895, în timpul guvernului Lascăr Catargiu. Potrivit lui N. Iorga, Theodor Rosetti „a fost ultimul boier al țării noastre”, care întruchipa „cea mai mare demnitate personală unită cu cea mai desăvârșită simplicitate”. A încetat din viață la 17 iulie 1923, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. 

Primele lucrări, prima aulă a Academiei 

În scopul „aducerii caselor în stare de a putea servi la instalarea Academiei într’însele”, secretarul general Dimitrie Sturdza l-a însărcinat pe arhitectul Filip D. Xenopol cu „studiul reparațiilor și modificărilor necesare”, dar și cu evaluarea costurilor. La 4 mai 1890, arhitectul prezenta un memoriu cu descrierea primelor lucrări de reconstrucție, precum și măsurile pentru „a prezerva clădirea de incendiu”, însoțite de un deviz cu cheltuielile pe categorii de lucrări. Lucrarea principală de reconstrucție realizată în anul 1890 a fost sala de ședințe, adică prima aulă a Academiei.


După ce imobilul a fost adus în stare corespunzătoare, la sfârșitul lui noiembrie 1890, Academia s-a instalat în noua sa proprietate. Dintr-un document aflat la Arhivele Naționale, întocmit de arhitectul Filip D. Xenopol, în care explică planurile întocmite pentru amenajarea Caselor Cesianu, reies clar funcțiunile ce se desfășurau în diversele încăperi. Astfel, la parter, în camera a, se găsea sala de lectură (azi Sala de Consiliu), camera b era odaia manuscriptelor și a documentelor, în camera c, casieria și contabilitatea, la etaj, camerele i și l erau ocupate de biblioteca scheiană și Melchisedec, iar în camerele k erau odările de cancelarie. Tot la etaj se realizează cea mai importantă lucrare: sala de ședințe (prima aulă).

Casele Zaleski, cumpărate şi ele pentru Academie 

Anii au trecut și pentru că „biblioteca și colecțiunile științifice au crescut în mod neașteptat”, în anul 1896 a apărut necesitatea „măririi localului Academiei prin clădirea din nou a unei aripi în fundul curții, pe terenul astăzi gol și destul de vast”. Astfel că guvernul condus de D.A. Sturdza ia o serie de măsuri practice pentru extinderea localului Academiei.

În calitate de ministru al Cultelor și al Instrucțiunii Publice, Petru Poni solicită în ședința de guvern din 15 februarie 1896 aprobarea pentru cumpărarea „caselor cu tot locul, proprietate a Doamnei Mina Zaleski din Calea Victoriei 137”, la prețul de lei 285.600, pentru Academie, precum și a cheltui suma de lei 220.000 pentru „transformările necesare caselor ce se vor cumpăra și facerea unor construcții noi, apărate complet de pericolul focului pentru colecțiunile importante ale Academiei” . Analizând propunerea, Consiliul de Miniștri, prin Jurnalul Nr. 5, din 15 februarie 1896, îl autorizează pe ministru să cumpere casele Zaleski și să aloce suma necesară pentru realizarea unui nou corp de clădire.

Un moment important în istoria localului Academiei are loc în martie 1896, când guvernul Dimitrie A. Sturdza înaintează Camerelor Legiuitoare „Proiectul de lege pentru cedarea unor case și terenuri Academiei Române”. Proiectul de lege avea un articol unic în care se prevedea: „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice este autorizat să cedeze Academiei Române casele și terenul Ștefan Bellu din Calea Victoriei, casele și terenul C. Șt. Cesianu din Calea Victoriei și casele și terenul Zaleski din Calea Victoriei și str. Sf. Voivozi din București” .

Legea a fost votată în Adunarea Deputaților la 26 aprilie 1896, în Senat la 29 aprilie 1896 și promulgată prin Decretul Regal Nr. 2337 din 7 mai 1896 semnat de Regele Carol I.

Lucrările de construcţie, încredinţate antreprizei Iosif Piantini 

După primirea Casei Zaleski și a fondurilor necesare construirii unui nou corp, Academia se adresează arhitectului-șef al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Constantin Băicoianu, pentru a întocmi devizele pentru reparația casei nou-cumpărate, dar și proiectul și devizul noilor construcții. Proiectul pentru construirea unui nou corp de clădire și a unei noi săli de ședințe a fost întocmit de Constantin Băicoianu, așa cum reiese și dintr-o scrisoare pe care președintele Academiei o transmite ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice la 21 iunie 1896 . În ea se specifica că s-au anexat cinci planuri, împreună cu devizul.

Aceste planuri originale, desenate pe calc pânzat, nu le-am putut găsi în arhive – am găsit, însă, în Arhiva Municipiului București planurile în copie, heliografiate pe hârtie albastră, prezentate în anexă la documentația înaintată de Academie Primăriei orașului București pentru obținerea autorizației de construcției. Ele sunt semnate, spre neschimbare, de șeful serviciului tehnic al primăriei, arhitectul inginer Ion Poteca .


La Arhivele Naționale s-au păstrat și devizele întocmite și semnate de arhitectul-șef Băicoianu pentru construcțiile noi: unul referitor la noul corp de clădire adăugat localului Academiei, în valoare de 81.924,06 lei, și celălalt pentru sala de ședințe – aula – în valoare de 80.075.94 lei.

La 11 mai 1896, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice publică organizarea licitației pentru „darea în întreprindere a construcțiilor noi și dezvoltării sălii de ședințe a Academiei Române”. Ofertele prezentate au fost deschise în ziua de 13 iulie 1896, în prezența membrilor comisiei de licitație și a concurenților.

Lucrările au fost încredințate antreprizei Iosif Piantini, care făcuse oferta cea mai avantajoasă. Imediat, la 17 iulie, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice încheie contractul de execuție a lucrărilor cu antrepriza I. Piantini, pentru valoarea de 144.608 lei, „adică cu un scăzământ de 9,62% față de devizul de 160.000 lei”. Amintesc că Iosif Piantini a fost constructorul, printre altele, al clădirii Ministerului Învățământului din strada Berthelot, al caselor Turnescu și Take Ionescu, precum și al Bisericii Sf. Visarion.

Mici-mari probleme cu Primăria 

Lucrările de construcție au început la 25 iulie 1896, fiind terminate la 30 septembrie un an mai târziu. Evoluția realizării construcției poate fi urmărită cu exactitate din situațiile provizorii de lucrări prezentate spre decontare de Iosif Piantini, care se păstrează la arhive. Toate situațiile erau semnate de verificatorul arhitect-conductor Artur Lardel și supravizate de arhitectul-șef Constantin Băicoianu.

Primele situații provizorii sunt prezentate la 5 septembrie 1896 și 15 octombrie 1896. Din ele reise că în toamna anului 1896 s-a finalizat „construcția de roșu” a corpului nou adăugat localului Academiei.

O problemă deosebită apare la 11 decembrie 1896, când primarul general al Bucureştiului, C.F. Robescu, transmite Academiei Române o adresă prin care arată că se construiesc „în curtea proprietății Academiei mai multe corpuri de clădire, fără să fie autorizate de Comună, conform regulamentului” și cere să se ia măsuri de intrare în legalitate.

Imediat, Academia informează Primăria că adăugirile de clădiri „se fac cu fond dat de Ministerul Cultelor”, care a ținut și licitația și a încheiat contract cu antreprenorul. De aceea, a apreciat că „nu era în căderea Academiei a cere autorizația cuvenită”. Dar, pentru a intra în legalitate, Academia înaintează Primăriei în două exemplare „planurile adaosului care se face pentru mărirea sălii de ședințe; și planurile adaosului clădirii care se face în fundul curții”. La rândul ei, Primăria orașului București emite „Autorizația de construcție Nr. 35” din 18 martie 1897.

Document semnificativ: cum se cheltuieşte banul public 

Pentru a plăti lucrările executate și a putea „comanda și efectua lucrările de instalare în noul său local mărit”, Academia Română roagă pe ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, la 20 noiembrie 1896, să-i pună la dispoziție „suma rămasă disponibilă din creditul de 220.000 lei”. Cu o promptitudine care astăzi ne-ar surprinde, ministrul Petru Poni aduce la cunoștința președintelui Academiei, la 22 noiembrie, că a înaintat „ordonanța de plată nr. 10852, de lei 54.483,83 lei restul ce se cuvine Academiei din suma de lei 220.000, din care s-a restituit suma de lei 144,608 cuvenită antreprenorului Iosif Piantini”.


Merită să arătăm faptul că în Arhiva Academiei Române am găsit un document inedit, care dovedește atenția ce se acorda, în acele vremuri, cheltuirii banului public. Este vorba de o adresă a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice către Academie, prin care solicita să-i pună la dispoziție „actele justificative” pentru cheltuielile făcute din suma de 54.483 lei pentru a le prezenta Înaltei Curți de Costuri. Se prezintă imediat un tablou sintetic, de 12 pagini, în care sunt trecute toate operațiile.

După ce lucrările de construcție ale noului corp adăugat localului Academiei și ale sălii de ședințe au fost terminate, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, numeşte Comisia de recepție provizorie, formată din inginerul arhitect Grigore P. Cerkez și inginerul Mihail M. Romniceanu. Aceștia se întrunesc în ziua de 23 octombrie 1897 la Academia Română pentru a verifica lucrările executate de antreprenorul I. Piantini. Ulterior, la 28 octombrie, ei încheie un proces-verbal, consemnând că „din cercetarea amănunțită a lucrărilor am constatat că ele sunt executate în bune condiții și în general sunt terminate”.

La 15 noiembrie 1897, arhitectul C. Băicoianu prezintă ministrului Spiru Haret situația definitivă a lucrărilor realizate la noul corp și sala de ședințe. Este un model de prezentare sintetică a cheltuirii banului public, pe care ar trebui să-l urmăm și noi astăzi.

Inaugurarea noului local, în martie 1898 

În primele luni ale anului 1898 au mai fost executate o serie de lucrări, precum „construirea unei trecători de la scara întâia a vechiului local la scara din casa Zaleski spre a conduce la etajul acestei case, la noua sală de lectură a bibliotecii”, precum și „lucrări de fierărie ciocînită în sala de ședințe și brațe de iluminat”.

Noul local al Academiei Române va fi inaugurat în martie 1898, acum 120 de ani. Ulterior se va instala și Biblioteca Academiei cu noua sală de lectură, deschisă la 10 noiembrie 1898. Se cuvine să arătăm şi că bibliotecarul Academiei, profesorul Ioan Bianu, „după obiceiul vremii, care impunea prezența conservatorului în permanență, și-a amenajat un modest apartament” în incinta Academiei. 

Depozitul de cărţi, gata în 1926 

E însă nevoie de mai mult de atât: convinși de necesitatea unui local pentru Bibliotecă, datorită creșterii deosebite a colecțiilor în primul deceniu al secolului al XX-lea, membrii Academiei au hotărât, în ședința din 24 mai 1912, să încredințeze întocmirea planurilor pentru acest edificiu arhitectului L. MacLean de la Berlin.

Proiectul prezentat a nemulțumit însă delegația Academiei și Comisia aleasă în 1910 pentru localul Bibliotecii. În această situație s-a decis însărcinarea inginerului Gh. Balș cu refacerea proiectului și conducerea lucrărilor. Dânsul și-l va asocia pe arhitectul Nicolae Ghica-Budești pentru lucrările de pură arhitectură. Evenimentele din anii care au urmat, războaiele balcanice și Primul Război Mondial, nu au permis însă începerea lucrărilor.

După Marea Unire, în anul 1925, guvernul Ion I.C. Brătianu a pus la dispoziția Academiei suma de lei 10.000.000 pentru a demara lucrărilor la bibliotecă. Imediat, inginerul Gh. Balș este numit „Director al lucrărilor pentru construirea depozitului de cărți și pentru semnarea constractului cu domnii antreprenori”.

Lucrările de construcție au fost încredințate inginerilor Aurel Ioanovici și P. Mocia. Execuția depozitului de cărți a început în luna iunie 1925 și a fost terminată în toamna anului 1926.

Inaugurarea bibliotecii, concomitent cu primirea în Academie a lui Lucian Blaga 

Marea problemă a viitorului Academiei Române, așa cum arăta în 1925 secretarul general Vasile Pârvan, rămânea însă construirea (de la zero) a unui local propriu. De aceea s-a hotărât organizarea unui concurs internațional pentru proiectul acestui edificiu. Au fost reținute proiectele elaborate de arhitectul Duiliu Marcu și de arhitectul Gh. Negoescu, care însă nu se vor materializa.

Dar timpul nu aşteaptă, iar creșterea continuă a fondurilor bibliotecii, datorate numeroaselor donații și cumpărări de manuscrise și documente, a impus construirea, lângă depozitul de cărți realizat în 1926, a unei clădiri noi, care să corespundă cerințelor unei biblioteci moderne. Noul pavilion, ca și cel din 1926, figura în planul general de construcție a Palatului Academiei.

Proiectul a fost întocmit de arhitectul Duiliu Marcu și aprobat de Academie în 1931. Construcția noului local, încredințată antreprizei Inginer A. Ioanovici, a început în anul 1935, fiind finalizată în 1937.

În ziua de 5 iunie 1937, Biblioteca Academiei va fi inaugurată în prezența Regelui Carol al II-lea, după ce acesta a participat în Aulă la primirea în Academia Română a lui Lucian Blaga. Regele Carol al II-lea spunea: „Am voit să asist la această ședință, fiindcă am ținut să ascult acel frumos gând ce-l are poetul și filosoful Lucian Blaga, când face elogiul nu al unui predecesor, ci al satului românesc”.

În anii următori, asupra clădirii Academiei Române s-au abătut două cataclisme: cutremurul din 10 noiembrie 1940 și bombardamentele din 1944. În urma distrugerilor cauzate de bombardamentele din 24-25 august, atât de impresionant descrise de conservatorul Bibliotecii, generalul Radu Rosetti, Aula Academiei va fi reparată de antrepriza inginerului Aurel Ioanovici.

Aula, inima Academiei 

Activitatea membrilor Academiei s-a desfășurat, începând din anul 1898, în noul edificiu clădit și amenajat pentru această înaltă instituție, dominat de o aulă impunătoare. În această aulă a Academiei s-au desfășurat ședințele ordinare și adunările generale ale membrilor săi timp de 50 de ani, între 1898 și 1948.  

Ulterior, în anii 1948-1949, aula a suferit o modificare radicală, conform planurilor de arhitectură elaborate de profesorul arhitect Richard Bordenache și a planurilor de rezistență întocmite sub îndrumarea profesorului inginer Aurel A. Beleș.

La începuturi, pe cele trei laturi care despărțeau spațiul rezervat academicienilor de cel al publicului se găseau 4 coloane de zidărie pe care stăteau grinzile ce susțineau acoperișul. Tot atunci masa de unde președintele conducea lucrările se afla amplasată în hemiciclul aulei.

Cu prilejul modificărilor din anul 1948, câte două coloane, din mijloc, pe fiecare latură, au fost înlăturate și s-au construit stâlpi de beton armat la colțurile laturilor, pe care s-au executat noi grinzi de beton armat. Totodată, masa prezidiului a fost reamplasată pe latura opusă hemiciclului.

Alte lucrări de rezistenţă, după cutremur 

De-a lungul timpului, aula a mai suferit o serie de intervenții. Astfel, după cutremurul din 4 martie 1977, când zona aulei a fost serios afectată, s-au realizat, pe lângă consolidările pereților hemiciclului (absidei), și un inel de beton armat în jurul grinzilor de deasupra gradenelor și a prezidiului. Acest inel a a fost realizat astfel încât el formează un cadru orizontal cu rigiditate și rezistență corespunzătoare, cu legături față de planșeele și elementele structurale adiacente, respectiv plăcile casetate, luminator .

Tot în zona aulei, la parter, a fost realizată în anul 2004 o transformare și o consolidare a acestei părți de construcție care era, de asemenea, foarte avariată de cutremurul din 1977.

Partea din parter a aulei pe care reazemă planșeul din grinzi metalice cu bolțișoare de cărămidă avea pereți de zidărie dispuși pe două direcții, formând încăperi de birouri. În cadrul lucrărilor de consolidare a pereților perimetrali ai zonei, inclusiv ai hemiciclului, s-a dorit realizarea unui spațiu mare de recepție – Clubul membrilor Academiei –, drept pentru care au fost dezafectați pereții interiori care susțineau grinzile metalice cu bolțișoare. Aceste grinzi metalice cu bolțișoare erau sprijinite, la rândul lor, pe câte două rânduri de 3 grinzi metalice I30, la care s-au adăugat câte 2 grinzi I30, care au fost realizate pe pereții cămăsuiți ai zonei cu coji de beton armat, în așa fel încât să formeze o rețea spațială rigidă și rezistentă .

*** 

Acestea au fost lucrările de construcție și amenajare a clădirii Academiei Române pe parcursul anilor, după documentele găsite astăzi în Arhiva Academiei și în Arhivele Naționale. Închei cu speranța că prezentarea va putea fi completată după ce Arhiva Academiei va fi inventariată și pusă la punct, așa cum ne dorim cu toții. 

Am datoria de a arăta şi că se impune de urgență realizarea unei expertize tehnice amănunțite, cu cercetările geotehnice și de laborator pentru calitatea materialelor, care să permită alegerea unei soluții tehnice de asigurare a acestei clădiri de patrimoniu la un cutremur, conform cunoștințelor dobândite după 4 martie 1977.