Autor 12647 vizualizări


Personaj malefic în Istoria Românilor, Ana Pauker a fost unul din cei mai înverșunați promotori ai comunismului de tip stalinist în România și, de aceea, s-a aflat în grațiile Moscovei. Se adaugă faptul că era adepta sinceră a internaționalismului proletar, așadar, propagatoare a revoluției mondiale. Tipul perfect de instrument al URSS în politica sa externă. Ana Pauker figura printre cei mai importanți spioni cominterniști din România, în anii celui de-al doilea război mondial.

Gheorghe Buzatu o identifică, în această postură, în arhivele Cominternului, alături de alte nume cunoscute, majoritatea evrei. „Dintre aceștia – scrie Gheorghe Buzatu –, sub raport politic în ierarhia comuniștilor dela București cel mai bine se situa – din punct de vedere al Kremlinului – Ana Pauker” [1]. În ultimii ani s-au găsit, totuși, autori, care i-au descoperit și sentimente patriotice românești. Astfel, Robert Levy scrie: „Ana Pauker s-a dedicat cu fermitate internaționalismului revoluționar, identificându-se sincer totodată cu poporul român” [2].

La Dumbrăveni - un regim îngăduitor

Aflată în Penitenciarul de la Dumbrăveni, județul Târnava Mare, Ana Pauker (foto) și celelalte deținute comuniste aveau un regim considerat, de către autoritățile de la București, prea îngăduitor. O anchetă condusă de directorul general al penitenciarelor descoperă că, la Dumbrăveni, condamnatele aveau legături permanente cu exteriorul, de unde primeau alimente și chiar băuturi alcoolice iar gardienele le facilitau corespondența. Ca urmare, s-a hotărât destituirea directorului Bazgan.

Cum generalul Ioan Topor, comandantul Corpului de Jandarmi, a luat apărarea directorului de la Dumbrăveni, motivând că prin destituirea sa „s-ar încuraja și mai mult propaganda comunistă desfășurată de deținute” [3], Ministerul Justiției hotărăște transferul tuturor comunistelor în altă închisoare – Penitenciarul special Râmnicul Sărat, „în interesul siguranței Statului”. Transferul se va face pe 5 martie 1940, în condiții de maximă siguranță ordonate de generalul Bengliu [4].

Astfel ajung la Râmnicu Sărat cele 32 condamnate comuniste, între care Ana Pauker. Penitenciarul era de „maximă siguranță”; fusese folosit și pentru deținerea liderilor Mișcării Legionare și, după 1947 va fi folosit pentru deținerea unor lideri ai PNȚ sau ai unor „deviaționiști” comuniști.

În martie 1940 avea 34 celule cu sobe (16 la parter și 18 la etaj); în mijloc era un hol comun pentru parter și etaj. În momentul aducerii comunistelor, la Râmnicu Sărat mai erau 7 deținuți bărbați, din care unul era considerat „legionar dârz” (Ioan Caraden); toți au fost strânși într-o cameră comună, pentru a fi separați de noile venite. La vizita medicală, s-a descoperit că majoritatea comunistelor erau bolnave, medicul recomandând un regim alimentar adecvat [5].

Lider la închisoarea Râmnicu Sărat

Deținutele s-au adaptat rapid în noul penitenciar; deși izolate, reușeau să comunice între ele, erau organizate într-o celulă de partid și o recunoșteau pe Ana Pauker, și aici, drept lider a lor. Unul dintre gardieni, pe 22 martie 1940, raporta furios că deținutele nu ascultau de ordinele sale, în schimb executau tot ce le cerea Ana Pauker, care se arăta conștientă de puterea ei [6].

Atitudinea acesteia încuraja pe celelalte condamnate, care se arătau foarte dârze în fața autorităților. Printre ele, Asara Suhoi, avocată din Chișinău condamnată la 10 închisoare și Pancu Liuba care, chemată să dea o declarație că pe viitor va renunța la orice activitate comunistă, a refuzat ferm [7].

Dirijată de la Moscova, conducerea PCdR a montat, în toată țara, o intensă campanie pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție de la Râmnicu Sărat și Doftana. În aprilie și mai 1940 au fost trimise la Ministerul Justiției și Ministerul de Interne numeroase scrisori pe această temă. Formulările folosite erau, cel mai adesea, identice, ceea ce presupunea o coordonare a textelor; de obicei, semnăturile lipseau [8].

Pe aceeași temă, un memoriu colectiv era semnat de rude ale comunistelor condamnate, între care Elena Sârbu, Sara Robinson, Liuba Chișinevschi. Era datat 14 iunie 1940. Avea un ton dramatic: Prin mutarea de la Dumbrăveni la Râmnicu Sărat, li s-a creat deținutelor „un regim strict celular”; nu există ateliere ca la Dumbrăveni; nu au dreptul la corespondență, la vizite, la pachete cu alimente. În concluzie, „Situația nouă e contrară tuturor legilor”.

Se cerea: transferul într-un penitenciar al Ministerului Justiției, cel de la Râmnicu Sărat fiind al Internelor; îmbunătățirea alimentației; redeschiderea atelierelor; libertatea corespondenței și a vizitelor; posibilitatea de a avea cărți; îmbunătățirea asistenței medicale [9].

Concomitent, foarte multe scrisori erau trimise personal deținutelor de la Râmnicu Sărat, cele mai multe pe adresa Anei Pauker, conform modelului celei semnate de un grup de muncitori din București: „Dragă Ana, un grup de muncitori aflând situația în care te găsești, că stai în întuneric fără ca să te vezi cu celelalte deținute și fără voie de a primi un colet și nici scrisori, am găsit de cuviință să-ți scrim și să te încurajăm în situația aceasta grea în care te găsești, ca să știi că întotdeauna ne găsim aproape de tine și o să facem tot ce o să ne fie în putință ca să-ți înlesnim situația aceasta. [...] Îți dorim sănătate și avem toată încrederea în curajul tău” [10].

Din toate aceste mesaje către autorități sau către deținute, cel mai interesant este memoriul trimis de S. Pauker, socrul Anei Pauker, Ministerului de Interne, la începutul lui iulie 1940. S. Pauker era o personalitate foarte cunoscută, fost președinte al Asociației generale a Presei Române, fondator al ziarului „Argus”. Solicita îmbunătățirea regimului de detenție: „Îngăduiți, vă rog, domnule Ministru, unui părinte bătrân și îndurerat să facă apel la generozitatea d-voastră” – scria S. Pauker; revendicările sale erau identice cu acelea expuse în celelalte memorii și scrisori [11].

Soțul Anei Pauker, Marcel Pauker (foto), fusese împușcat, din ordinul lui Stalin, în 1938. Deși Cominternul i-a cerut, prin intermediul secretarului general al PCdR, Ștefan Foriș, venit la Râmnicu Sărat în acest scop, să se dezică de Marcel Pauker, Ana Pauker a refuzat să exprime o poziție proprie, folosind formula „Dacă partidul îi consideră dușmani, atunci asta sunt”. Nici celula de partid din Penitenciar nu a luat o poziție clară. Un biograf al Anei Pauker susține că ea „nu s-a despărțit niciodată de familia Pauker” [12].

Propagandă comunistă prin memorii anonime

Multele scrisori și memorii de solidaritate cu deținutele și de protest față de regimul instituit de autorități în închisori erau, în mare parte, nesemnate sau numele erau fictive, autorii reali neputând fi descoperiți. Se presupunea că scrisorile nu vor fi lăsate să ajungă în mâinile deținutelor; ele erau trimise, totuși, pentru a exercita o presiune asupra autorităților. Colonelul D. Ghermănescu, șeful Serviciului Jandarmeriei, se arăta convins – într-o adresă din 31 mai 1940 către DGP – „că prin acest sistem se face propagandă comunistă” [13].

Încercarea DGP de a-i identifica pe autorii scrisorilor a dat greș; pe 22 iunie 1940, într-un document pe marginea investigației făcute se consemna lipsa rezultatului dorit, dar și constatarea că sistemul era larg folosit „de comuniștii ce militează în comitetele clandestine de patronaje populare, pentru ridicarea moralului celor condamnați și introducerea de regim politic în închisori” [14].

Bombardate cu proteste, acuzate că întrețin la Râmnicu Sărat un regim carceral excesiv, autoritățile centrale au trimis aici o comisie de anchetă. Raportul acesteia, datat 18 mai 1940, infirma învinuirile: comportamentul gardienilor era conform legii; agitația alarmistă nu era motivată, constatându- se că „starea de spirit a acestor comuniste este liniștită”, deși erau deprimate. Mai mult, cu ocazia inspecției, toate au întrebuințat salutul „Sănătate!”, așa cum prevedeau instrucțiunile. (Era formula de salut pe care Frontul Renașterii Naționale, partidul unic al Regelui Carol al IIlea, o impusese în toate instituțiile).

Ieșea, însă, și acum în evidență Ana Pauker, care încălca Regulamentul închisorii, comunicând cu alte deținute, „întrebuințând sistemul ciocănitului”; ca urmare, fusese pedepsită cu „10 zile de celulă întunecoasă și luarea dreptului de aerație”. Concomitent cu venirea Comisiei, în urma protestelor de afară se îmbunătățește regimul de hrană, cel medical, întreținerea localului [15]. 

Periculoasă pentru dictatura regală

Dar protestele din afara închisorii vor continua. Ca urmare, o nouă inspecție va fi făcută la Râmnicu Sărat pe 26 iunie 1940, de către comandantul Regimentului 3 Jandarmi „Dunărea de Jos”, colonelul Bucur. În acel moment, în Penitenciar mai erau 27 deținute. Se aprecia că doleanțele acestora nu mai trebuiesc analizate, deoarece „recent s-au aprobat anumite instrucțiuni de îmbunătățire a regimului” [16].

Întrucât comunistele închise la Râmnicu Sărat erau considerate de autorități foarte periculoase pentru Dictatura Regală, existau instrucțiuni speciale „asupra regimului de aplicat condamnatelor comuniste în Penitenicarul Special Râmnicu Sărat”. Documentul respectiv a fost alcătuit în martie 1940, așadar în momentul sosirii condamnatelor de la Dumbrăveni, regimul fiind special pentru ele, mai aspru decât în celelalte penitenciare. Faptul era precizat chiar de articolul 1:

„Penitenciarul Special Râmnicu Sărat este suspus unui regim de izolare absolută. Deținutele condamnate din Penitenciarul Special Râmnicu Sărat nu pot avea contact cu lumea din afară nici direct, nici indirect. În acest scop, este strict oprit ca persoane din afară să intre în Penitenciar sau să se apropie de acesta la o distanță mai mică de 50 m de împrejmuirea lui”.

Curățenia, alimentația, asistența medicală – erau strict reglementate; vizitele rudelor erau interzise, cu excepția celor aprobate în scris de ministrul de Interne; nu erau admise colete cu alimente, ci numai cu lenjerie, îmbrăcăminte, medicamente; corespondența putea fi trimisă sau primită doar o dată pe lună; era interzisă primirea cărților, revistelor, ziarelor (excepție făceau ziearele „România” oficios al FRN și „Universul”) [17].

Influențate evident de foarte multele proteste primite, autoritățile au hotărât, în iunie 1940, să îmbunătățească regimul de detenție de la Râmnicu Sărat; propunerile erau semnate chiar de către generalul Ioan Bengliu, comandantul Corpului de Jandarmi. Ca noutăți, se admiteau câte două vizite pe lună, ale rudelor condamnatelor; acestea puteau primi, tot de două ori pe lună, pachete cu alimente; puteau primi și expedia corespondență, fără limită; li se admitea să lucreze individual cusături, croșeturi, împletituri din lână [18]. Se poate face o legătură între îmbunătățirea regimului din închisori, pentru deținuții comuniști și creșterea presiunii sovietice în vara lui 1940.


Două din închisorile Anei Pauker: Rm. Sărat și Doftana

1940 - ciuntirea României și propaganda comunistă

În contextul pierderilor teritoriale în favoarea URSS din iunie 1940, PCdR considera că se apropie momentul când Armata Roșie va ocupa toată România. De aceea, trebuia intensificată propaganda în sprijinul liderilor comuniști din închisori, ca să-i impună atenției opiniei publice. A început o largă acțiune de răspândire de manifeste semnate „Comitetul Central de Apărare a victimelor teroarei imperialiste din România”. Poliția a strâns astfel de manifeste în noaptea de 1/2 iulie 1940, în București.

Cum era de așteptat, tonul era dramatic, menit să impresioneze: Sute de comuniști și comuniste stau la Râmnicu Sărat și în alte închisori; muncitorii și țăranii erau îndemnați ca, în masă, să oprească lucrul și, prin demonstrații, să ceară eliberarea celor închiși, dintre care erau menționați pe nume Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Ilie Pintilie; se cerea formarea unor comitete de luptă contra „teroarei jandarmerești”.

Se foloseau formule precum: „însăși viața poporului român e amenințată de urgia războinică și de răzbunarea clicei regale”; „Toți ca unul să facem zid în jurul deținutelor politice”; „Împiedicați asasinatele în masă a muncitorilor, a celor ce vor să se întoarcă în Basarabia și Bucovina eliberată”. În final, pentru a indica precis viitorul dorit, se scria: „Trăiască Armata Roșie eliberatoare!” [19]. Manifeste cu același conținut au fost răspândite și în mediul rural [20].

Înființarea lagărului de la Caracal

În condițiile foarte tensionate ale momentului – când se știa ce dezastru au produs detașamentele paramilitare formate din comuniști în momentul retragerii Armatei Române din Basarabia și nordul Bucovinei –, autoritățile s-au arătat deosebit de alarmate de îndemnurile războinice din Manifestele răspândite tocmai atunci. De aceea, au luat măsuri pentru ca liderii comuniști să nu poată fi eliberați printr-o acțiune violentă. O atenție deosebită a fost acordată Penitenciarului Râmnicu Sărat. Două erau motivele: acesta ajunsese, în urma pierderilor teritoriale, foarte aproape de granița cu URSS și era cel mai expus unei eventuale infiltrări de peste Prut; aici era încarcerată cea mai periculoasă dintre deținutele comuniste, Ana Pauker. Într-un Referat din 3 iulie 1940 se menționa:

„Întrucât numita Ana Pauker se găsește în Penitenciarul Special Râmnicu Sărat, împreună cu un număr de 24 comuniste, toate periculoase, spre a se împiedica o eventuală acțiune pentru eliberarea lor, propunem a se aproba ca Statul Major al C[omandamentului] C[orpului] de J[andarmi] să mărească efectivul actual de pază de la Râmnicu Sărat și să-l doteze cu armele automate necesare” [21].

Se înființa și un lagăr special la Caracal, la 16 iulie 1940, pentru comuniști și simpatizanți ai lor; aici au fost aduși, până la căderea Dictaturii Regale, 457 comuniști; iar de la 6 septembrie 1940, până la 23 martie 1941, au mai fost internați alți 407 comuniști, în total erau 864. (Din aceștia, 117 au fost trecuți frontiera în URSS; 27 au fost transferați în Penitenciarul Dumbrăveni; 5 au decedat; 450 au fost eliberați; pe 23 martie 1941, alți 265, considerați cei mai periculoși, au fost trimiși în lagărul de la Târgu Jiu) [22].

Ana Pauker - mutată la Caransebeș

Pentru a o îndepărta de granița cu URSS, dar și pentru că reușise să se impună în Penitenciarul Râmnicu Sărat asupra celorlalte deținute comuniste, ajungând lidera celulei de partid, Ana Pauker va fi mutată la Penitenciarul Caransebeș, unde, în toamna lui 1940 este consemnată tot ca șefă de celulă de partid [23]. PCdR a încercat să blocheze instaurarea Regimului Militaro- Legionar. Pe 8 septembrie 1940, conducătorii comuniști aflați în libertate s-au întrunit la București, hotărând intensificarea propagandei și folosirea violenței împotriva unor eventuale atacuri legionare; s-a trasat sarcina atragerii membrilor partidelor democrate, PNȚ și PNL. Se dorea un Guvern Popular și o Republică Română Sovietică [24]. (Încă din 6 septembrie 1940, comuniștii hotărâseră înființarea unor „grupuri de autoapărare contra terorii”, formată din câte 5-10 membri înarmați [25]).

La 10 septembrie, în Punctul nostru de vedere, se indica ferm operațiunea pentru republică sovietică; în final se scria: „Suntem o parte a armatei muncii din lumea întreagă condusă de geniul marelui și iubitului nostru STALIN” [26]. Pe de altă parte, PCdR a făcut mari presiuni asupra noilor autorități, la fel cum făcuse și asupra celor carliste, în favoarea liderilor comuniști arestați. Metodele erau aceleași. S-a ordonat ca în fabrici să se alcătuiască scrisori și memorii de protest, ca din partea muncitorilor, care să fie trimise Ministerului Justiției și celui de Interne, cerând amnistierea celor condamnați și eliberarea celor internați în lagăre.

Pe aceeași temă, au fost răspândite manifeste, instigând la demonstrații [27]. Odată cu intrarea trupelor germane în România, presiunea sovietică a scăzut, URSS nefiind interesată, în acel moment, în declanșarea unui război cu Germania. Profitând de această scădere a presiunii Moscovei, fără ajutorul căreia comuniștii români însemnau destul de puțin, noul regim de la București a luat măsuri din ce în ce mai aspre împotriva PCdR. La 2 octombrie 1940, toate legiunile de jandarmi din țară primeau ordinul de a aresta „în mod discret” pe toți „agitatorii bolșevici” [28].

Pe 29 octombrie 1940, IGJ ordona instituțiilor subordonate: „Concentrați toate mijloacele contra propagandei comuniste”29. La 10 decembrie 1940, șeful Marelui Stat major al Armatei, generalul Ioanițiu, ordona contracararea fermă a propagandei comuniste în unitățile militare [30].

Încununarea acestor măsuri anticomuniste, din toamna lui 1940, s-a făcut prin ordinul generalului Ion Antonescu, dat în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din 20 decembrie: „Condamnările comuniștilor se vor face cu repeziciune și după noua lege, cu muncă silnică” [31]. Tot Ion Antonescu a ordonat ca urmărirea activității comuniștilor care fuseseră arestați să continue și dacă au fost achitați de autoritățile judecătorești; orice abatere de la reglementările în vigoare trebuia urmată de internarea în lagăre [32].

Plecarea în URSS a 237 persoane

Chiar în condițiile existenței Dictaturii Militaro-Legionare, până în ianuarie 1941, și a Dictaturii Anonesciene ce a urmat, în timpul cărora adversitatea față de comuniști a fost deplină, totuși s-au luat, în cadrul relațiilor cu URSS, și anumite măsuri care-i favorizau și pe comuniști. În noiembrie 1940, Guvernul aproba cererea Moscovei de trecere în URSS a 237 persoane aflate pe teritoriul României [33]. Se continua, astfel, acțiunea de schimb de populație de după ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei. De data aceasta, URSS cerea expres anumite persoane, pentru care își arăta un interes deosebit.

A apărut și metoda schimbului de prizonieri, partea sovietică arestând special, fără a avea nici un motiv, unele personalități românești cunoscute de peste Prut, pentru a impune schimbul lor cu lideri comuniști aflați în închisorile din România. Prima pe lista celor doriți de Moscova a fost Ana Pauker, căreia îi acordau o atenție mai mare decât lui Gheorghiu-Dej. Se pare că înseși autoritățile române erau interesate să scape de Ana Pauker. Ajunsă din nou la Dumbrăveni, capacitatea ei de influențare a deținutelor era cunoscută chiar și de Ion Antonescu. Stenograma ședinței Consiliului de miniștri din 8 aprilie 1941 este edificatoare:

„G-ral I. Popescu [ministru de Interne]: Am văzut și lagărul de internate de la Dumbrăveni. Acolo sunt două categorii de internate: o parte cu Ana Pauker și altă parte cu cele mai puțin comuniste. G-ral Ion Antonescu: Le face pe toate comuniste Ana Pauker. G-ral I. Popescu: În adevăr, ea are un ascendent asupra tuturor. [...] G-ral Ion Antonescu: Să-i trimitem dincolo [în URSS]. Ați văzut ce s-a întâmplat la Storojineț: 5.000 de țărani comuniști, care înainte luptau pentru unirea cu Sovietele, când s-au săturat de mizeriile de acolo și au vrut să treacă la noi, au venit rușii cu automobilele blindate și i-au masacrat” [34].

Ana Pauker la schimb cu un basarabean

Probabil că după discuția din ședința Consiliului de Miniștri din 8 aprilie 1941 s-a aprobat cererea Moscovei pentru schimbul de prizonieri. Robert Levy scrie că Ana Pauker s-a întors în URSS pe 6 mai 1941; se bazează pe informația dată de fiica și ginerele acesteia [35]. Cercurile diplomatice de la București și ziariștii străini de aici – consemna o notă a SSI din iunie 1941 – știau că au fost presiuni ale URSS pentru eliberare.

Atașatul de presă al Legației din București a URSS, Vladimir Șevelev, confirma zvonul, „precizând că Ana Pauker se găsește de două luni la Moscova; în schimbul ei, Guvernul Sovietic a eliberat pe un naționalist extremist basarabean, cu numele Codreanu Ion, încarcerat în URSS pentru atitudinea sa ostilă față de regimul bolșevic” [36]. Astfel se sfârșea ultima perioadă de detenție a Anei Pauker, personaj care, revenit în România în 1944, va conduce ofensiva comunistă împotriva democrației românești și a românilor.

Foto sus: Ana Pauker, încadrată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Vasile Luca (© Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 15/1951)

NOTE

Din volumul Ion Antonescu între extrema stângă și extrema dreaptă, în curs de apariție.
1. Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Edit. Enciclopedică, București, 1995, vol. II, p. 63-65.
2. Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker, Edit. Polirom, București, 2002, p. 15.
3. ANIC, fond IGJ, dosar 60/1940, f. 4-5.
4. Idem, f. 1-3.
5. Idem, f. 6-10. Comandant al Penitenciarului Special Râmnicu Sărat era căpitanul Gh. Moraru. – Idem f. 73.
6. Idem, f. 68.
7. Idem, f. 14, 21.
8. Idem, f. 19, 76-78.
9. Idem, f. 64-65.
10. Idem, f.50. O altă scrisoare către Ana Pauker, semnată „Simon”, era analizată de IGJ și DPG în iunie 1940. – Idem, f.47.
11. Idem, f. 44.
12. Robert Levy, op.cit., p. 59-61.
13. ANIC, fond IGJ, dosar 60/1940, f. 49.
14. Idem, f. 48.
15. Idem, f. 16-18.
16. Idem, f. 44.
17. Idem, f. 53-61.
18. Idem, f. 62-63.
19. Idem, dosar 45/1940, f. 71.
20. Idem, f. 70.
21. Idem, dosar 60/1940, f. 45.
22. Idem, dosar 89/1941, f. 62.
23. Robert Levy, op.cit., p. 60.
24. ANIC, fond DPG, dosar 104/1940, f. 36-37. Nota SSI era datată 10.09.1940. din aceeași zi, însă, data o altă notă a SSI, cu afirmația că „Până în prezent simpatizanții Mișcării Comuniste nu au luat o poziție bine definită față de actualul regim.” – în Documente SSI despre poziția și activitățile politice din România. 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, editori Cristian Troncotă, Florin Pintilie, Alin Spânu, INST, București, 2005, vol. I, p.41.
25. ANIC, fond DPG, dosar 104/1940, f. 33.
26. Broșura cu titlul Punctul nostru de vedere, era răspândită având coperți false; purta titlul Părintele Moța, Strigoii, Edit. Universul, 1940. Unul din exemplarele capturate de Poliție în ANIC, fond DGP, dosar 104/1940, f. 114-117.
27. Idem, fond IGJ, dosar 46/1940, f. 93-94, 226.
28. Idem, dosar 33/1940, f. 32-33.
29. Idem, f. 43.
30. Idem, dosar 47/1940, f. 135.
31. Idem, fond MAI, DAS, dosar 480/1941, f. 244.
32. Idem, fond IGJ, dosar 47/1940, f. 213, 217.
33. Idem, dosar 75/1940, f. 330-349; dosar 76/1940, f. 1-6.
34. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, ediție de Marcel- Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Arhivele Naționale ale României, București, 1999, vol. III, p. 124.
35. Robert Levy, op.cit., p. 62.
36. ANIC, fond DGP, dosar 104/1940, f. 3.