Din culisele tratatului care a umilit Germania (28 iunie 1919)

Autor 27880 vizualizări


Republica de la Weimar stă sub semnul Tratatului de Pace semnat la Versailles. Toate sforțările diplomaților germani în perioada interbelică au fost îndreptate către revizuirea articolelor impuse la Paris. Semnarea armistițiului cu Antanta și contradicțiile politice au dus la izbucnirea unui scurt război civil în perioada imediat următoare. În ianuarie 1919, Spartakiștii au înființat Partidul Comunist din Germania și au încercat acapararea puterii printr-o revoltă armată[1]. Pasul următor ar fi fost sovietizarea țării. Pentru a preveni instaurarea comunismului, cancelarul Friedrich Ebert s-a înțeles cu comandantul Wilhelm Groener. Unități militare, dar și grupuri paramilitare de extremă dreaptă (Freikorps) au înnăbușit revoluția. Cei doi lideri comuniști, Karl Liebknecht și Rosa Lusemburg (ambii în imagine), au fost arestați și uciși cu cruzime în timp ce se aflau în custodia poliției.

În timpul crizei din ianuarie 1919 s-au organizat și alegerile parlamentare. Social-democratul Philipp Scheidemann a reușit formarea unei coaliții în care au intrat socialiști, centriști și democrați. Departe de violențele din Berlin, în liniștitul oraș Weimar, au început discuțiile în vederea realizării unei noi Constituții, la 6 februarie 1919, sub coordonarea juristului Hugo Preuss. Un prim act al Adunării a fost alegerea lui Friedrich Ebert în calitatea de Președinte al Republicii la 11 februarie. Sfârșitul lunii iulie 1919 a consemnat și votarea noii Constituții[2]. Nu vom analiza aici textul Constituției, dar putem face totuși câteva precizări pertinente. Aceasta a stabilit o nouă direcție pentru Germania, dar a dovedit și multe slăbiciuni. Spre exemplu, alegerea pe liste de partid a permis apariția mai multor partide mici, creând dificultăți  de guvernare. Niciun partid nu a reușit să obțină o majoritate în Reichstag, așadar fiecare cancelar pentru a guverna s-a străduit să creeze și să mențină o coaliție. Constituția a inclus în textul său vestitul Articol 48care permitea Președintelui să suspende legislativul și să conducă pe baza decretelor. Interpretat subiectiv, acest articol a dus la distrugerea Republicii de la Weimar[3].În același timp cu transformările din Germania, la Paris pe 18 ianuarie 1919 s-au deschis lucrările Conferinței de Pace de premierul francez Georges Clemenceau (în imagine).

Consiliul Suprem de Război deja convenise ca Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Japonia și Italia să joace un rol decisiv în realizarea păcii. Este interesant de observat această evoluție a Conferinței, modul în care coeziunea învingătorilor a scăzut treptat și, direct proporțional, pacea și-a pierdut din echitabilitate. Țările mici au dorit grăbirea lucrărilor Conferinței, pe când cele mari au tergiversat, așteptând stingerea conflictelor încă existente pe continent și calmarea spiritelor negociatorilor. Două state puternice și învingătoare, Italia și Japonia, au ales să se retragă de la discuții, bineînțeles, nu fără motiv. Două state la fel de puternice, dar învinse, Germania și U.R.S.S., nu au fost invitate. Cele patru state vor constitui nucleul revizionismului de mai târziu. Prin urmare, nu doar învinșii, ci și învingătorii au fost dezamăgiți de sistemul Paris-Versailles, iar apelul experților la exemplul Congresului de la Viena nu a fost luat în serios. Germenii următorului război s-au dezvoltat încă din pacea primului.

Robert Lansing, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, considera că:„posedând cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război, cele patru mari puteri și-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinței, împunându-și cuvântul lor restului lumii. Ele s-au constituit într-o aristocrație a națiunilor... într-o tiranie care refuză aplicarea principiului democratic în relațiile mutuale dintre națiuni”[4]. Remarca lui Lansing ne amintește și de modul în care a fost organizată Conferința. Oficial, deși se anunțaseră principii democratice fără precedent ca fundamente ale păcii, Marile Puteri au trasat rapid linia între „statele cu interese generale” și „statele cu interese limitate”. Așa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, la astfel de întâlniri, statele mici au fost auzite, dar mai puțin ascultate.În privința Germaniei, Conferința a consemnat 148 de întâlniri, pe parcursul lor observându-se ambițiile diferite ale fiecărui membru al Consiliului. Pentru Franța, războiul fusese devastator. Pierduse 1, 3 milioane de soldați, peste un sfert din bărbații cu vârsta între 18 și 27 de ani. Alături de victimele colaterale, cifra a ajuns la 2 milioane. Pierderile Franței nu au avut egal nici printre învingători și nici printre învinși. Șocul psihic suferit în timpul războiului s-a dovedit și el mult mai puternic decât în Germania. La prima vedere, Franța a părut statul învins. Fusese o „victorie à la Pirus”. Germania se dovedise încă o dată mai puternică decât vecina ei, care a reușit însă să-i fure victoria pe ultima sută, cu ajutorul celorlalte puteri[5].

Dacă ar fi să analizăm ce a însemnat războiul pentru Franța, nu ne-ar mai mira ostilitatea francezilor față de germani la Conferința de Pace. Georges Clemenceau a dorit mai ales schimbări teritoriale. În acest sens s-a gândit la crearea unei zone de tampon între Franța și Germania. Președintele Poincaré și mareșalul Ferdinand Foch au luat în calcul chiar anexarea malului stâng al Rinului. Clemenceau dorea și o importantă despăgubire de război care să încetinească refacerea Germaniei, dar să o grăbească pe cea a Franței[6]. David Lloyd George a dorit o pace aspră, dar dreaptă pentru germani. Se impunea o pedeapsă pentru Germania, vinovată de declanșarea războiului. Totuși, premierul englez a lăsat deoparte ambițiile personale și a considerat mult mai utilă o pace care să readucă echilibrul pe continentul european. Prin urmare, Lloyd George a devenit un oponent al radicalilor francezi care-și propuneau îngenuncherea germanilor. Woodrow Wilson, președintele SUA, dorea stabilizarea Europei și crearea unei Ligi a Națiunilor ca organism de securitate colectivă. Politica oarecum comună a Marii Britanii și SUA a reușit să tempereze radicalismul francez, dar cu costul unor promisiuni pentru o alianță defensivă. În octombrie 1918, Germania a început pregătirile pentru Conferință. Secretarul de Stat al Afacerilor Externe, Wilhelm Solf l-a rechemat la Berlin pe Heinrich von Bernstorff de la ambasada germană din Constantinopol și l-a însărcinat cu organizarea pregătirilor. Noul ministru de externe german, Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau (în imagine), s-a alăturat și el acțiunii. 

În următoarele luni staff-ul german va număra în jur de 40 de oficiali și 120 de experți.  La Berlin nu s-au luat niciodată în calcul zvonurile conform cărora Germaniei i se va înmâna un Tratat pe care va fi obligată să îl semneze. Se credea că „Cei 4 Mari” vor realiza un Tratat preliminar. Rantzau va conduce delegația germană la Versailles. Cum însuși declara, Germania avea nevoie de o pace care să satisfacă ambele părți, deoarece o pace dură ar fi născut ideea răzbunării[7]. Totodată, Rantzau considera că Germania trebuia să își păstreze statutul și prestigiul de mare putere, iar principiile susținute de Wilson trebuiau aplicate și în cazul Germaniei. Toate aceste idei au fost enunțate de șeful delegației germane încă din februarie 1919 în fața Parlamentului. Tot în acest discurs, considera că Germania trebuia admisă imediat în Liga Națiunilor;trebuia să accepte dezarmarea, dar la fel și Aliații și vecinii, adăugând că nu se impunea predarea forțată a flotei comerciale, ci o egalitate economică;în privința reparațiilor, acestea trebuiau executate. Rantzau a luat în calcul un plebiscit în privința viitorului Alsaciei și Lorenei, a respins pretențiile Franței asupra Saarului, cât și tendința Poloniei de a forța deciziile Conferinței prin promovarea unei politici militare la granițele sale. Diplomatul german a observat necesitatea unei ieșiri la mare pentru Polonia, în acest sens propunând internaționalizarea Vistulei și a câtorva porturi de-a lungul Marii Baltice. În privința unirii Germaniei cu Austria (anschluss) se considera că acest drept va fi respectat ca făcând parte din punctele enunțate de Woodrow Wilson[8].

În cele din urmă, temerile s-au adeverit. Spre sfârșitul lunii aprilie 1919, Consiliul Suprem Aliat a chemat delegația germană la Conferință. A urmat o săptămână de așteptare care a născut în mintea șefului delegației germane întrebarea dacă nu cumva întârzierea face și ea parte din umilință. De fapt Aliații nu finalizaseră tratatul. Aceștia nici măcar nu au apucat să citească întregul document până la dată prezentării. În luna mai, delegația s-a întâlnit cu reprezentanții Aliaților. Premierul Clemenceau a deschis sesiunea cu un discurs neînduplecat. Subliniind inutilitatea unor discursuri pompoase, francezul a anunțat că a venit vremea recunoașterii faptelor desăvârșite:„Ați cerut pace. Suntem pregătiți să vă oferim pacea”[9]. A înmânat apoi un document de 200 de pagini, 440 de articole, 75000 de cuvinte... Rantzau a tratat întâlnirea ca pe o negociere, crezând că țara sa pornea discuțiile de pe picior de egalitate. A vorbit despre înfrângerea Germaniei, despre nevoia pedepsirii, dar a punctat și faptul că Germania nu a fost singura responsabilă de declanșarea războiului[10]. Această ultimă aserțiune nu-i aparținea doar șefului delegației germane, ci era împărtășită de o mare parte a conaționalilor săi. În sprijnul acestei convingeri putem aduce în discuție o declarație de la 1898 ce surprinde consternarea ministrului de Externe francez Théophile Delcassé față de convocarea Conferinței de la Haga de către Țarul Nicolae al II-lea. Iată cum vedea ministrul francez conferința:„O nebunie ce face Țarul! Cum a întreprins un demers diplomatic de o asemenea amploare fără să-și asigure mai întâi acordul nostru? La asta ne va servi alianța cu Rusia, ca sub pretextul filantropiei să ne aducă la confirmarea solemnă a păcii de la Frankfurt?”[11]. Astfel de declarații nu au fost singulare printre politicienii francezi ai vremii. La Paris a circulat un dicton celebru lansat de republicanul francez Léon Gambetta referitor la Alsacia și Lorena, anexate de germani:„să nu le uităm, dar să nu vorbim niciodată despre ele”[12]. Retrași la Hotel des Réservoirs pentru a citi Tratatul, delegații germani au observat pe măsură ce au tradus documentul, că cerințele învingătorilor erau inacceptabile, iar termenii trebuiau revizuiți. Ca o consecință, pe parcursul următoarelor trei săptămâni, au urmat note după note care au atacat secțiune după secțiune din document, însă poziția Aliaților a rămas neclintită. La 16 iunie s-a cerut ca în termen de șapte zile, Germania să semneze necondiționat Tratatul de la Versailles[13]. Evenimentele de la Paris au scandalizat întreaga Germanie, iar delegația germană a luat trenul spre Weimar. A urmat o săptămână agitată. Pe 18 iunie, delegații au propus Adunării Naționale respingerea Tratatului. Cabinetul Scheidemann a demisionat a doua zi. Pe 22 iunie s-a format un nou Cabinet condus de Gustav Bauer. Fără prea multe opțiuni, Bauer și-a asumat tragica sarcină, dar cu rezerva că nu recunoștea articolul privind vina pentru război[14].

Termenii Tratatului de Pace, cunoscut în Germania drept Diktat, au fost foarte duri. Nu vom insista decât asupra odiosului Articol 231 intitulat „Vina de război”[15]prin care guvernele Puterilor Aliate și Asociate afirmau, iar Germania accepta, responsabilitatea sa și a aliaților ei pentru pierderile și distrugerile cauzate învingătorilor. Practic, Germania era vinovată pentru declanșarea Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919 la Versailles în renumita „Salle des Glaces”, locație deloc întâmplătoare dacă privim către 1871, anul încoronării lui Wilehlm I ca Împărat al tuturor germanilor.

Pentru șeful delegației române la Paris, Ionel Brătianu, Tratatul de pace cu Germania a părut paradoxal. „Din cele ce știu, pacea este totodată și prea aspră și prea slabă;ea impune condiții napoleoniene și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene;taie toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane și contra exploziunii provocate de asemenea compresiune prevede, în loc de cingătoare de fier, ghirlandele Societății Națiunilor”[16]. Comentariul premierului român (făcut la 7 mai 1919) cu privire la aspectele economice ale Tratatului de la Versailles, ne îndreaptă imediat atenția către o carte profetică apărută în vara anului 1919, aparținând economistului britanic John Maynard Keynes. În lucrarea sa, The economic consequences of the Peace, Keynes și-a propus și a reușit să demonstreze imposibilitatea aplicării unei păci cartagineze în privința Germaniei. În opinia acestuia izolarea economică în care Tratatul arunca Germania nu făcea altceva decât să îndrepte întregul continent spre un declin economic (viitoarea criză economică ce va marca perioada interbelică). Pentru Keynes, Conferința a adunat „toate elementele unei tragedii antice”[17]. Economistul britanic a propus și câteva soluții pentru a schimba evoluția continentului, însă, așa cum s-a întâmplat și încă se mai întâmplă, mai rar se aud vocile experților printre strigătele politicienilor.

Alexandre Millerand, premierul francez, declara la 22 ianuarie 1920 că „executarea tratatului de pace de la Versailles va fi lege pentru noi. O vom sluji fără violență, fără slăbiciune, cu o nestrămutată fermitate”[18]. O lună mai târziu, cu ocazia alegerii sale ca Președinte al Republicii Franceze, Millerand a adăugat că „tratatul de la Versailles constituie, împreună cu instrumentele diplomatice ce l-au însoțit, noua cartă a Europei și a lumii. Diplomația noastră va veghea ca el să fie executat cu strictețe”[19]. La Londra, premierul David L. George exprima aceeași idee:„clauzele păcii n-au nevoie să fie revizuite. Înainte de toate trebuie ca Germania să dovedească în mod clar că are intenția să execute tratatul până la limita extremă a resurselor ei”, precizând că „un tratat violat este o amenințare de război”[20].

Evenimentele ulterioare au arătat în ce mod au înțeles gardienii păcii să apere principiile stabilite la Paris. Revizuirea diplomatică sau pur și simplu încălcarea sistematică a Tratatului de la Versailles arată limitele acestui Tratat care a nemulțumit chiar și învingătorii, dacă ne gândim doar la Franța. Modul în care a fost tratată Germania ne poate aminti de o întrebare lansată de realizatorul celor mai recente colaje documentare dedicate Conferinței din 1919, :„Cum poți să faci pace când tot ceea ce îți dorești este răzbunarea?”[21].

Privind în a doua jumătate a secolului al XIX-lea am putea emite judecata că Pacea de la Versailles nu a fost una „punică”, pentru că nu a hotărât dispariţia Germaniei[22]. A fost destul de îngăduitoare având în vedere distrugerile unui război nemaivăzut până la acea vreme;statele învingătoare erau totodată şi speriate, prin urmare au căutat garanții de securitate. Totuși orice pedeapsă, mai ales cele aspre ca în cazul de faţă, stârneşte frustrări adânci şi gânduri obscure în mintea oricărui popor. A fost suficient să apară în Germania o personalitate destul de abilă care să manipuleze poporul prin argumentul diktatuluide la Versailles.

 

 

 



[1]Istoria ilustrată a nazismului, București, Editura Rao, 2004, p. 15.

[2]Gheorghe Onișoru, Istoria contemporană universală. 1917-1945, București, Editura Fundației România de Mâine, 2005, pp. 58-59.

[3]Eleanor L. Turk, The history of Germany, Westport, Greenwood Press, 1999, p. 103.

[4]Viorica Moisuc, Istoria relațiilor internaționale până la mijlocul secolului al XX-lea, ediția a III-a, București, Editura Fundației României de Mâine, 2007, p. 97.

[5]Zara Steiner, The lights that failed:European international history, 1919-1933, Oxford University Press, 2005, p. 20.

[6]Manfred F. Boemeke, Gerald D. Feldman, Elisabeth Glaser, eds., Versailles, a reassessment after 75 years, Cambridge University Press, 1998, pp. 87-93.

[7]Maurice Berger, Germany after the armistice, London, Gardiner Press, 2008, p. 19.

[8]Alma Maria Luckau, The German delegation at the Paris Peace Conference, Colombia University Press, 1941, p. 43.

[9]Ibidem, pp. 223-224.

[10]În Germania, după cum spunea Rantzau, circula un proverb:„E nevoie de doi pentru o ceartă” („Einer allein kann sich nicht streiten”). În opinia germanului, Alsacia și Lorena au reprezentat mereu o rană deschisă în inima Franței, dar aceasta a preferat să sufere în tăcere, decât să își asume responsabilitatea istorică a declanșării unui război cu consecințe teribile;vezi Maurice Berger, op. cit., pp. 17-18;și discursul lui Brockdorff-Rantzauîn întregime în Anton Kaes, Martín Jay, Edward Dimendberg, eds., The Weimar Republic sourcebook, California University Press, 1994, pp. 9-12.

[11]Maurice Paléologue, Jurnalul Afacerii Dreyfuss, Stuttgart, 1957, p. 94 și urm.

[12]Michael E. Nolan, The inverted mirror:mythologizing the enemy in France and Germany, 1898-1914, Berghahn Books, 2004, p. 69.

[13]Alma Maria Luckau, op. cit., pp. 69-90.

[14]Hajo Holborn, A history of modern Germany, 1840-1945, New Jersey, Princeton University Press, 1969, pp. 574-578.

[15]Henri Lichtenberger, Relations between France and Germany, Washington, Bryant Press, 2007, p. 71 și urm.

[16]Viorica Moisuc, op. cit., pp. 97-98.

[17]John M. Keynes, The economic consequences of the Peace, New Jersey, Transaction Publishers, 2003, passim.

[18]André Tardieu, La Paix, Paris, 1921, p. 477.

[19]Ibidem, p. 479.

[20]Ibidem.

[21]Prezentarea colajelor pe site-ul:http://www.nfb.ca

[22]Titel Eberhard Kolb, The Weimar Republic, second edition, London, Routledge, 2005, p. 170.