Autor 6526 vizualizări


Au aşezat-o întinsă pe spate într-un cadru de car care apoi a fost scos de pe roţi. Ea care avusese o putere nemăsurată în timpul vieţii, zăcea acum făra suflare, picioarele sale goale ieşind în afara fâşiilor simple de pânză. În jurul a două degete străluceau inele neobişnuite. Dar nici femeia aflată pe drumul spre odihna veşnică, în cetatea Fyrkat din Jylland ridicată de Harald Blåtand, nu era obişnuită. Era o völva, o prezicătoare, un personaj care în secolul al X-lea încă mai avea o influentă mare asupra vieţii oamenilor. Totul se afla în mâinile ei:peştii din plasă, vântul prielnic de pe mare, fericirea în dragoste.

Sarcina principală pe care o avea völva era aceea de a privi în viitor. Dintre toate cele care stăpâneau această arta, völva de la Fyrkat era printre puţinele alese. Neluând în seamă veşmintele simple, era unul dintre cei mai importanţi slujitori ai regelui. Iar ocupaţia sa nu era deloc paşnică, după cum am fi tentaţi să credem pentru că era femeie. O sarcină foarte importantă era prezicerea succesului sau insuccesului în război. Profetesa de la Fyrkat a fost descoperită de arheologi în anii ’50, iar înalta sa poziţie spirituală a fost confirmată de inventarul unde se aflau printre altele un toiag intrebuinţat la întâlnirile magice.

Majoritatea informaţiilor pe care deţinem despre mitologia nordică provin din scrierile eddice sau din textele medievale islandeze care fac referire si la zeii din epoca fierului. In Edda veche sau poetică, mai precis în cel mai faimos poem, Völuspa (Profeţia völvei), întâlnim principala povestire despre creaţia şi dezvoltarea universului, relatată chiar de una dintre prezicătoare. Prezenta acesteia fusese invocată de către zeii care doreau să afle mai multe despre universul lor şi al oamenilor, precum si despre soarta lor viitoare.

Aici cititorul este purtat prin mitul cosmogonic precreştin, transpus separat, şi află despre arborele veşnic verde, Yggdrassil, care îşi întinde crengile peste întreaga lume şi care are trei rădăcini, una spre aseni, una spre uriaşi şi una se pierde in umbrele unde sălăşluieşte şarpele Niddhögg care zi şi noapte roade copacul. La poalele Yggdrassil-ului stau cele trei norne care ţes sorţile şi stabilesc destinul fiecărei făpturi – nimeni nu se naşte şi nimeni nu moare fără hotărârea lor.

Edda mai târzie, scrisă de islandezul Snorri Sturlusson la începutul secolului al XIII-lea, oferă o imagine şi mai detaliată a mitului creaţiei (dar în acelaşi timp probabil şi mai puţin de încredere). El ne povesteşte despre Ymir, primul personaj care prinde viaţă în Ginnungagap, marele nimic. Ymir gigantul a fost cel care prin transpiraţia sa a dat naştere primilor uriaşi, numiţi rimtursar. Acesta a fost hrănit de o vacă, Audumbla, care la rândul său l-a făurit pe primul zeu, pe Buri, lingând fără încetare un bloc de sare. Fiul lui, Bur, a zamislit împreună cu gigantesa Bestla trei fii, pe Odin, Vili şi Ve, care l-au ucis pe uriaşul primordial şi au creat lumea din trupul acestuia. Sângele s-a prefăcut în mări, râuri, lacuri, carnea în pământ, dinţii în pietre, părul în păduri şi iarbă, iar creierul în nori. Cerul s-a format din craniul lui, iar viermii din trup au devenit piticii care sălăşluiesc sub pământ...

Odin era modelul suprem al războinicilor si căpeteniilor. Literatura nordică ii atribuie mai bine de 200 de nume. Uneori are formă umană, alteori animală, se mişcă uşor de la sfera masculină la cea feminină şi invers. De la Freya învaţă cum să intre în transă precum o völva şi astfel să pătrunda în lumea spiritelor. Totuşi, şiretlicul l-a costat pe Odin atât reputaţia cât şi masculinitatea, pentru că a intrat prea mult pe tărâmuri feminine. Dar Odin este şi mai cunoscut din pricina dorintei sale de cunoaştere. Străpuns de suliţa sa, s-a atârnat de arborele lumii, în speranţa că va obţine acces la informaţii ascuse celorlalţi. Nouă zile şi nouă nopţi atârnă acolo, ca un călăreţ pe calul său, nu în zadar Yggdrassil chiar asta înseamnă, calul lui Odin. Când se termina această încercare, zeul stăpâneşte arta descifrării runelor. Întelepciune mai dobândeşte şi din fântâna lui Mimir, unde este nevoit să-şi sacrifice un ochi.

Potrivit lui Adam din Bremen, istoric de la finele secolului al XI-lea, imagini cu Odin, Thor şi Freya împodobeau vechiul templu de la Uppsala, loc de cult unde oamenii se adunau o data la nouă ani şi unde se mai găseau o fântână şi copaci veşnic verzi. În fântână ar fi aruncat oameni care dacă pluteau la suprafaţă, însemna că dorinţele se vor împlini. Pentru a-i îmbuna pe zei sacrificau mai ales prin spânzurare. Motivele par a fi preluate din poveştile panteonului nordic.

Templul ar fi fost Valhalla, iar spânzurarea şi fântâna ar face directă referire la încercarile lui Odin. Adam nu a fost niciodată în Gamla Uppsala, iar când i-a chestionat pe păgâni, poate că aceştia au preferat să descire locurile sfinte ale zeilor şi nu pe ale lor. Dar la fel de plauzibil este ca acolo să fi fost un fel de emulaţie a tărâmului Asgård. Exemplul arată cât este de dificil de reconstituit cum trăiau şi cum gândeau oamenii. Cât despre Edda veche, nu ştim nimic despre autori, cel mai probabil aceasta este o înregistrare a unor tradiţii orale.

Edda mai tânără a fost redactată de un islandez creştin interesat de elaborarea unui trecut măreţ pentru ţara sa. Societatea din epoca vikingilor nu era statică, aveau loc schimbări permanente datorită contactelor cu continentul şi prin intermediul tensiunilor dintre influenţele creştine şi tradiţiile precreştine. Trebuie să ţinem cont de asta când citim Eddele şi încercăm să descriem universul religios.

Combinate cu descoperirile arheologice, vechile poveşti ne conturează un tablou mai nuanţat al societăţii vikinge. Mai întâi de toate, se poate observa că religia nu era o parte izolată de viaţa cotidiană, ci dimpotrivă, un aspect esenţial al acesteia. Oamenii încercau în permanenţă să interacţioneze în felurite moduri cu zeii pentru a-şi controla mai bine viaţa şi destinul.

Toiagul găsit în mormântul profetesei de la Fyrkat nu este o descoperire izolată. S-au mai găsit în jur de 40 în mormintele scandinave, mereu alături de posesoarele lor. Cuvântul ‘völva’ provine din nordica veche, de la ‘völr’, care înseamnă chiar vergea. Cele care au supravieţuit sunt de regulă din fier, iar în vârf se află uneori un accesoriu semisferic. Dacă nu am fi avut Saga lui Erik cel Roşu la dispoziţie, scrisă prin secolul al XIV-lea, poate că am fi asociate vergelele cu gătitul sau măsuratul textilelor. Saga descrie însă adevărata menire a toiagului.

Ni se povesteşte despre Herjorlfsnäs, Groenlanda, populat în secolul al XI-lea cu vikingi. Ultimul an fusese greu pentru mica aşezare. Fermierii vedeau cum se întorc vânătorii fără pradă, şi oamenii şi animalele sufereau de foame. În plus se răspândise si o boală în zonă. Deşi creştini, oamenii se decid să apeleze la o prezicătoare. Numele ei era Thorbjörg şi era cea mai mică dintre cele nouă surori, toate profetese. Sperau că völva le va îmbunătăţi traiul. Saga ne descrie imbracamintea völvei:o mantie albastra ornată cu pietre, o glugă din piele de miel care îi acoperea capul, cu margini din piele albă de pisică, animal care trăgea carul zeiţei Freya. Femeia purta o cingătoare de care era agătata o traistă cu lucruri magice. Obiecte misterioase s-au găsit şi în posesia völvei de la Fyrkat, precum un cocoloş de pene de bufniţă şi oase ale aceleiaşi păsări. În resturile traistei se gaseau sute de seminte de măselarita. Aruncate în foc, acestea ar fi produs un fum gros care ar fi provocat halucinaţii.

Poate stimulente similare avea şi profetesa din saga. Cel mai ciudat obiect al său era insă toiagul, cu ajutorul căruia ar fi invocat aşa-zisa ‘sejd’. Seara, ne spune saga, oamenii au adunat într-o oală mai multe inimi de animale de la ferme şi le-au oferit prezicătoarei, care după ce s-a hrănit a adormit. Ziua următoare i s-a ridicat un piedestal, ‘sejdhäll’, unde să stea pentru profeţie, dar pentru a o face avea nevoie de recitarea unui cântec numit ‘vårdlock’, cel care atrage spiritele. Din nefericire erau puţine fete care cunoşteau cântecul. Singura care îl ştia bine era Gudrid Torbjörnsdotter, dar era creştină şi nu voia să cânte. Dar Thorbjörg a convins-o şi apoi cu ajutorul toiagului a invocat spiritele. Când völva şi-a revenit în simţire, i-a liniştit pe oameni că vor avea parte de o primăvară mai bună.

Probabil că toiagul de la Fyrkat era folosit într-un ritual similar, dar care era de fapt funcţia sa de bază? Un raspuns ni-l oferă cercetătorul norvegian Eldar Heide, care crede că era parte a echipamentului pentru ţesut. Lâna s-ar fi ataşat în vârful toiagului, în partea în formă de coş, de unde firul cobora pe caier. O posibilă interpretare a cuvântului ‘sejd’ este aceea de fir ţesut, deci verbul ‘sejda’ ar face referire la ţesut, iar dacă privim lucrurile pe un plan supranatural, la propagarea unor fire spirituale. Dacă toiegele au acest sens, atunci le putem asocia mai uşor cu nornele care şi ele ţeseau destinele.

Iar astfel, profetesele pământene nu ar fi altceva decât o imitaţie a celor divine. Völva, prin intermediul toiagului-fuior, ar fi putut prezice deznodămintele războaielor.

În acest rol se poate observa o asemănare şi cu Freya, care deşi de cele mai multe ori apare ca zeita a fertilităţii, ea are totuşi şi conotaţii războinice. Numele ei înseamnă de fapt ‘doamnă’ sau ‘stăpână’, era atât de sfântă încât nu i se pomenea numele adevărat.

Freya nu face parte dintre Aseni, ci din cea a Vanilor, alături de fratele său Freyr şi tatăl Njord. Potrivit miturilor, familiile au trăit de la bun început separate, dar după un război dintre ele, Freya şi familia ei au fost trimişi ca ostatici la Aseni. Uneori participa şi ea la bătălii, călărind pe mistreţul Hildesvin. I se cuveneau jumătate dintre războincii căzuţi, care nu mergeau în Valhalla, ci în Sessrume, propria-i sală care adăpostea şi bărbaţii dar şi femeile care au avut parte de o moarte onorabilă.

Femeile cu toiege s-au descoperit mai ales în morminte foarte bogate, semn că profetesele ar fi aparţinut straturilor superioare ale societăţii. Multe femei nobile îşi doreau să o slujească pe Freya, să-i urmeze modelul şi să o reprezinte pe tărâmul oamenilor, Midgård. Ele se căsătoreau cu războinici care îl aveau drept model pe Odin. Membrii elitelor întreţineau săli uriaşe pe fermele lor, locuri ceremoniale unde se desfăşurau banchete. Erau un fel de versiuni pământeşti ale Valhallei. Aşa cum odin aduna vitejii morţi acolo, aşa şi prinţii îşi chemau oamenii loiali şi serveau carne de porc, ca şi în Valhalla de altfel, unde fierbea zilnic porcul Särimner.

În Valhalla le ţineau companie valkyriile, în sălile pământeşti apăreau domniţe cu pocale în mână, în motiv recurent pe pietre runice sau pe bijuterii. Dar femeile nu se limitau doar la a servi miedul, ci erau la fel de belicoase ca bărbaţii. Rămăşitele uneltelor de tors folosite şi in scop magic atestă dorinţa lor de a manipula evenimentele de pe câmpul de lupta.

Saga lui Njal din secolul al XIII-lea ne poate da un indiciu referitor la cum era folosit războiul de ţesut ca armă. Aici ni se descrie cum 12 valkyrii ţes în spatele frontului. Războiul lor de ţesut era înfiorător:urzeala era din intestine, suveicile din capete, daracul era o sabie, iar suveica o săgeată. Împreună cântau un cântec despre bătăliile ce vor urma. Nu ştim exact ce mai folosea völva în afară de vergea, dar poate ideea generală era aceea a ţeserii unei atmosfere de teroare pe câmpul de luptă. Stim doar că prin toiag avea puterea să influenţeze soarta, iar prin ‘sejd’ nu îşi servea doar regele, ci devenea imaginea zeitei Freya.

Acest exemplu ne arată că exista o strânsă legătură între viaţa oamenilor din Midgård şi cea a zeilor din Asgård. Cele două lumi se oglindeau reciproc. Cultul reflecta mitul şi viceversa. Aşadar, căpeteniile îl imitau pe Odin, iar profetesele o intruchipau pe Freya. Şi cu puţină imaginaţie se prefăcea şi Gamla Uppsala în sălaşul zeilor.

Să nu uităm insă că Eddele şi celelalte scrieri reflecta în primul rând credintele elitelor, mult mai greu de dibuit fiind imaginea asupra lumii pe care o aveau oamenii de rând. Olof Sundqvist de la Universitatea din Gävle este de părere ca aceştia erau mai apropiaţi de Vanii asociati cu feritlitatea. Avem răsfirate prin surse câteva exemple cu referire la credinte mai populare, de pildă Völsetåten, aflat intr-un manuscris de secol XIII, povesteste cum Olaf cel Sfânt a participat la un ritual păgân la o fermă care implica mumificarea mădularului unui cal, care trecea de la un om la altul pe fundalul unor versuri cu conţinut erotic, pentru a aduce probabil recolte bogate toamna...

sursa:Populär Historia