Autor 19328 vizualizări


 S-a spus repetat că Nicolae Ceauşescu s-a inspirat din revoluţia culturală chineză şi din festivismul coreean, în limitarea libertăţii de creaţie şi ideologizarea naţional-comunistă. Documentele din arhivă dovedesc un context mai complex decât vizita în China din iunie 1971 şi multiple surse de inspiraţie.

Raportul dintre intelectuali şi puterea comunistă a fost şi rămâne, în continuare, o temă dominantă a istoriei comunismului. Analiza politicilor culturale focalizează conflictele creatorilor cu ideologii, cenzorii şi diriguitorii instituţiilor culturale ale epocii. Amintirile personale ale creatorilor, observa antropologul Catherine Verdery,   adesea iau forma naraţiunilor eroice ale bătăliilor purtate de intelectualii asediaţi de putere în cetatea Artei şi Adevărului.

În slujba omului nou

Cercetarea arhivelor istorice presupune, în schimb, îndreptarea ocheanului puterii asupra scriitorilor şi artiştilor.  Dintr-o asemenea perspectivă, scopul final al ideologiei şi practicilor comuniste este, în fapt, unul psihologic:crearea omului nou. Ca-n visul primilor creştini, când pământul se va umple de oameni  noi, s-ar întrupa aici raiul dreptăţii, frăţiei şi egalităţii, fără durere şi fără suferinţă. În grandioasa prefacere comunistă, Stalin  repartizase scriitorilor rolul de „ingineri ai sufletelor”.

Cu ajutorul lui Andrei Jdanov, în 1934 s-a oficializat stilul unic al realismului socialist. Prin canoanele sale se impunea a descrie, , viaţa în dezvoltarea ei revoluţionară”. După definiţia criticului Andrei Sineavski, aceasta însemna înfăţişarea adevărului într-o lumină ideală şi interpretarea faptelor, , aşa cum avem nevoie să le vedem şi aşa cum trebuie să devină conform logicii marxismului”. Procedeul prin care realitatea se supune forjei creatorului a fost ilustrat de Andrei Soljeniţîn în „Pavilionul canceroşilor”. O tânără jurnalistă sovietică îşi explică acolo reţeta succesului astfel:faptele, spune ea, chiar deprimante, nu le descrii aşa cum sunt, ci aşa cum ar trebui să fie;căci acela e Adevărul.

În istoriografia comunistă, ficţiunea aceasta a luat forma  adevărului partinic, opus adevărului obiectiv burghez, o rămăşiţă a lumii vechi şi totodată o armă a duşmanului imperialist. Ca să elimine impurităţile de felul „manifestărilor duşmănoase”, „tendinţelor apolitice” ori păcatele  „duble interpretări” cenzorii  vegheau continuu la căpătâiul literaturii şi artei.

La vremuri noi, orientări noi

Mişcarea desprinderii de Moscova a antrenat însă şi breslele de creatori. La fel cum îi îndemnase pe liderii partidului să viziteze ţări occidentale, Gheorghiu-Dej a încurajat ieşirea la rampa occidentală a scriitorilor şi artiştilor români. În timpul vieţii lui apăruse şi reconsiderarea valorilor şi personalităţilor culturale din perioada interbelică. Atunci începuse şi înnodarea firelor cu emigraţia română, în beneficiul regimului de la Bucureşti.

Bursele, documentările şi participările la manifestări culturale în străinătate au devenit noi resurse ale puterii în stimularea competiţiei dintre creatori. Vetusta epocă stalinistă a documentărilor în tranşeele industrializării şi colectivizării apusese. Iar prezentul se arăta generos în publicarea jurnalelor de călătorie pe meleaguri îndepărtate, organizarea turneelor muzicale şi expoziţiilor în străinătate. 

Naţionalismul stângii şi dreptei

Laboratoarele care-au furnizat altoiul protocronismului, orientarea culturală care-a înlocuit realismul socialist din România, sunt însă mai alambicate decât lasă să se întrevadă nivelul de suprafaţă al discursului lui Ceauşescu despre menirea artei şi a creatorilor. Scriitorii şi artiştii au avut, în continuare, rolul de, , ingineri ai sufletelor” către aceleaşi scopuri, dar cu recuzită nouă.

Un filon bogat de idei l-au reprezentat, fără îndoială, sintezele provenite din compartimentele serviciilor speciale responsabile cu reeducarea fostelor personalităţi culturale. Trăirismul şi viziunea legionară asupra misiunii neamului românesc au fost o magmă fertilă a noii orientări culturale din anii ’60. 

Naţionalismul a fost, de altfel, punctul de întâlnire al exceselor stângii şi dreptei politice.

Ca maeştri ai cuvântului, în dezbaterile relaţiei dintre puterea şi arta comunistă, scriitorii au focalizat interesul asupra literaturii.  Arta de pionierat a noii paradigme pare a fi fost însă cinematografia. Nu întâmplător, filmul, , Dacii”, difuzat  în 1966, îl are ca scenarist pe Titus Popovici, scriitorul desemnat de Ceauşescu să-şi reprezinte breasla în Comitetul Central. Şi ca regizor pe Sergiu Nicolaescu, apropiat de vârfurile puterii prin două canale excepţionale:relaţiile deosebite cu soţii Maurer şi includerea sa în strategiile de comunicare publică ale Consiliului Securităţii Statului. Acestea din urmă vizau impunerea unui James Bond autohton care să inspire simpatie şi respect românilor după modelul filmelor cu agenţi americani, britanici sau francezi.

Nici ideea unei epopei naţionale în cinematografie nu era originală, ci preluată de la istoricul Nicolae Iorga care-o lansase la începutul secolului. „Războiul pentru independenţă” (1912), primul film românesc de lung-metraj marcase şi debutul practicii colaborării dintre cinematografie şi Armată. Aceasta va livra sub regimul comunist  sute de mii de figuranţi pentru filmele care rescriu istoria ţării după documentele partidului.

Cât poate să iubească Mihai Viteazul?

Dar până unde mergea cinefilul Ceauşescu în, , colaborarea” lui cu cineaştii? Ca o scenă de umor negru arată dialogul său cu Sergiu Nicolaescu într-o consfătuire din primăvara lui 1968 asupra filmului, , Mihai Viteazul”.

La curent cu zgârcenia lui Ceauşescu, regizorul l-a informat că avea în vedere aspectul comercial al producţiei. Şi că, pentru a mări audienţa filmului, mai ales în străinătate, se gândise să introducă scene de dragoste, după exemplul altor regizori din lagărul comunist. „Poate Mihai Viteazul să iubească, sau nu?”, a întrebat Nicolaescu după măiestrita introducere., , Eu sunt de acord că şi Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să ştim ce să redăm, tovarăşi!” a răspuns Ceauşescu. Să redăm şi dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic.” Cu alte cuvinte, mai bine fără, ori după indicaţiile partidului de comportament, , demn” în familie şi în societate.

Surse din Roma şi Persepolis 

În algoritmul implementării comunismului naţional în cultura românească, nu pot fi omise nici influenţele emigraţiei româneşti pe temeiul unor valori comune. În 1967, bunăoară, Iosif Constantin Drăgan, apreciat ca un exemplu de colaborare de autorităţile româneşti cu sarcini în domeniu, a pus bazele „Fundaţiei Europene Drăgan”. Organizaţia  avea scop declarat de promovare a „valorilor civilizaţiei româneşti”. Ceva nemaipomenit vor fi fost pentru Ceauşescu şi grandioasele manifestări organizate în toamna lui 1971 ca aniversare a 2500 de ani de la constituirea statului iranian. Fastul prin care şahul Mohammad Reza Pahlavi se identifica în calitate de creator al Iranului modern cu istoria glorioasă a Persiei antice, au fost, fără îndoială, sursă de inspiraţie în linia trasă de Ceauşescu între societatea socialistă multilateral dezvoltată, al cărei creator se pretindea a fi tocmai el, şi marele imperiu geto-dac al lui Burebista. Aniversarea a 2050 de ani de la acest, , eveniment”  a  impus-o şi el în România, istoricii străduindu-se să-i argumenteze alegoria. 

Citeste mai mult: adev.ro/mjtjeq

""