Autor 7165 vizualizări


De-a lungul vremurilor, femei şi bărbaţi aparţinând diferitelor clase sociale şi-au împodobit capetele cu tot felul de coroane, din flori, frunze, aur sau nestemate. Simboluri ale puterii şi gloriei, bogăţiei şi apartenenţei la o clasă socială aparte sau, dimpotrivă, însemne ale suferinţei şi torturii, coroanele, cununile, diademele, tiarele au făcut istorie – şi au intrat în istorie.

 Fiecare dintre noi a avut măcar o dată în viaţă o cunună pe cap. Fie că a fost vorba de coroniţa aşezată de învăţătoare la serbarea şcolară ca semn de răsplată pentru munca de peste an, fie că ne-am împletit-o singuri din florile câmpului, sentimentul trăit a fost unul aparte. Acela că noi, spre deosebire de ceilalţi, suntem diferiţi. Cumva superiori. Se pare că acest sentiment este pe cât de uman, pe atât de vechi. Femei şi bărbaţi de-a lungul istoriei au încercat să se facă remarcaţi într-un fel sau altul şi să puncteze reuşita în aşa fel încât aceasta să nu treacă neobservată.

În Enciclopediasa de modă, Valerie Steele remarcă faptul că faraonii Egiptului obişnuiau să-şi pună pe cap tot felul de diademe şi tiare, care simbolizau superioritatea clasei sociale din care făceau parte şi puterea pe care o aveau în faţa celorlalţi.

 A lega împreună

Faraonii Egiptului, mai spune Steele, obișnuiau să poarte în jurul frunții diademe din aur de care atârnau, până pe umeri, ciucuri sau alte ornamente. În mormântul lui Tutankhamon, faraon egiptean (1330-1329 î.Hr.), s-au descoperit, pe lângă alte comori, și o diademă din aur de formă circulară, cu partea din față detașabilă, închipuind un cap de vultur cu corp de cobră, simbolizând unificarea Egiptului de Jos cu Egiptul de Sus.

Potrivit aceleiaşi surse, originea termenului diademăderivă din grecescul „diadein“, care semnifică „a lega împreună“. Diademele au fost confecționate inițial din orice fel de metal combinat cu aur, pe care meșterii greci ai Antichității le decorau cu rozete și alte motive, inclusiv celebrul nod al lui Hercule. Acest tip de nod era unul extrem de puternic prin care două frânghii erau legate straşnic împreună, iar odată legate nu mai puteau fi dezlegate. Ideea nodului nu aparţinea totuşi grecilor. Se pare că un nod asemănător funcţiona şi la egipteni, pentru care avea puteri magice, vindecătoare.

Ideea de nod, în Grecia şi apoi în Roma antică, a fost asociată cu aceea de căsătorie, dar şi de puritate a viitoarei mirese, fiind reprezentat pe centurile pe care acestea le purtau în timpul ceremonialului în urma căruia deveneau neveste.

 Cununa lui Gaius

Este un lucru cunoscut de altfel că grecii îşi onorau campionii la jocuri cu cununi de laur, în esenţă şi ele nişte diademe, care, după Alexandru cel Mare şi descoperirea resurselor de aur ale Persiei, îşi diversifică modelul cu includerea ghirlandelor de funze şi flori, confecţionate din acest preţios metal.

Romanii nu se lasă nici ei mai prejos şi preiau de la egipteni moda bentiţelor de aur lucrate în relief, cărora le adaugă pietre preţioase. Prima diademă adevărată de acest fel, notează istoricii modei, este cea a împăratului roman Gaius Valerius Diocletianus (245-313). Potrivit istoricului britanic Edward Gibbon (1737-1794), capul lui Dioclețian a fost prins într-o cordeluță albă din perle ca însemn al regalității sale.

Nu doar împăraţii erau onoraţi cu astfel de podoabe, ci şi generalii romani întorşi victorioşi de pe câmpul de luptă. Frunzele lor de laur erau din aur pur, adevărată metaforă a eternităţii acestei reuşite.

 Puritatea crinilor şi fertilitatea grâului

Vraja cununilor le-a învăluit şi pe miresele romane care aveau şi ele propriile coroniţe din flori şi frunze. Îmbrăcată în alb și ascunsă de voaluri, cununa miresei era simbolul purității sufletului și trupului acesteia. Sună destul de cunoscut, nu? Cam aşa se întâmplă şi cu miresele din ziua de astăzi. Doar că simbolistica florilor din cununile femeilor romane era clară şi s-a păstrat de-a lungul timpului. Astfel, crinii simbolizau puritatea, grâul – fertilitatea, rozmarinul – fertilitatea masculină şi mirtul, viața îndelungată şi dragostea veşnică. Într-un tablou al lui Tiţian, de pildă, numit „Cele trei vârste ale omului”, pictat între anii 1512 şi 1514, iubita este înfăţişată şezând sub un copac, alături de ursitul său, purtând pe cap o coroniţă de mirt, simbol al iubirii veşnice.

Evul Mediu a alungat coroniţele de pe capetele femeilor. Cutuma le impunea acestora să-şi ascundă părul sub marame, de unde însă acesta a fost eliberat odată cu Renaşterea. Bucle răsucite în feluri nemaivăzute şi-au făcut apariţia, valuri de plete au încadrat feţele femeilor, cârlionţi legaţi la spate sau lăsaţi liberi, toate aceste nebunii erau împletite laolaltă cu bijuterii şi panglici, foarte aproape şi ele de aspectul diademelor din metal.

 Napoleon:înapoi la clasici

Societatea franceză din timpul imperiului napoleonian (1799-1814) şi-a întors faţa către gusturile estetice ale anticilor. Este perioada de înflorire supremă a convenţionalismului francez reprezentat de pictorul neoclasic Jacques-Louis David (1748-1825), care a şi pictat, în 1807, o fastuoasă „Încoronare a lui Napoleon” şi care a folosit de multe ori în pânzele sale simbolul coroanei, al diademelor şi al tiarei pentru a marca măreţia, eternitatea eroismului. Reînvie astfel pasiunea pentru diademe. Se spune că, pentru încoronarea sa, în 1804, Napoleon ar fi comandat unui meşter parizian o coroană de aur cu model din frunze de laur, câte una pentru fiecare victorie a sa. Modelul fusese desenat de miniaturistul Jean-Baptiste Isabay (1767-1855) şi a costat enorm, 8.000 de franci la acea vreme, însă, atunci când a pus-o pe cap, lui Napoleon I s-a părut că atârnă prea greu, astfel că a ordonat ca şase frunze să fie îndepărtate de pe coroană.

Slăbiciunea împăratului faţă de coroane şi diademe a fost copiată de Curtea sa, mai ales de aristocrate, astfel că s-a născut o nouă modă. Modelul venea tocmai din Sparta şi era, în fapt, o bucată de metal – aur, fireşte – înaltă şi subţire şi decorată cu pietre preţioase. Picturi nenumărate o înfăţişează pe împărăteasa Josephine – soţia lui Napoleon până în 1809, când acesta a părăsit-o pentru că nu-i putea dărui un moştenitor – purtând o astfel de diademă, cunoscută şi ca banderolă.

Napoleon însuşi ar fi comandat pentru noua lui soţie, Marie-Louise, arhiducesă de Austria, o diademă încă şi mai scumpă, şi cu un model mai elaborat, ca răsplată pentru că, în 1811, aceasta i-a dăruit un fiu, unicul de care s-a bucurat împăratul. Diadema arhiducesei era o parură încrustată cu 1500 de diamante, adunate în jurul unor pietre preţioase mai mari, aflate cândva în colecţia Regelui Soare, Louis al XIV-lea – dinastie îndepărtată şi decapitată în timpul Revoluţiei Franceze. Se spune că diadema arhiducesei l-ar fi costat pe împărat un milion de franci, însă nimic nu era mai de preţ decât fiul pe care acesta şi-l dorise atâta pentru a-i continua şi împlini destinul.

 Din coroană în coroană, până la Regina Victoria

O istorie a diademelor nu ar fi nici pe departe completă dacă nu s-ar referi, fie şi pe scurt, la colecţia regilor britanici şi nu doar a lor. Se spune că pentru aceştia era un soi de obsesie să-şi comande la încoronare o altă diademă, care să o surclaseze pe cea de dinainte în frumuseţe şi valoare financiară;pe ultima o băgau în buzunar cei care lăsau tronul vacant... Acest obicei, pe lângă cel de a purta războaie la fel de costisitoare, lăsa sistematic vistieria statului goală. Răul a fost tăiat de la rădăcină de regina Victoria a Marii Britanii, nepoata lui George al IV-lea, care a decis să renunţe la această practică.

Dar acest lucru nu însemna, fireşte, că regii vor deveni mai modeşti şi nu vor mai purta coroane. În acest caz, nu ar mai fi regi. Regina a ordonat confecţionarea unei coroane permanente, care să-i fie destinată oricărui suveran care va urma la tron, dar a şi dat startul unei colecţii de tiare şi diademe care sunt purtate şi astăzi de membrii familiei regale.

Se mai spune că regina aprecia foarte mult motivele florale pe diademele pe care le purta. Favorita ei era cea cu roze, trifoi alb şi ciulini, simboluri ale suveranităţii asupra Angliei, Irlandei şi Scoţiei. Cercul de aur care a constituit baza diademei reginei Victoria ar fi aparţinut, pare-se, unchiului său, George al IV-lea, pe care suverana l-ar fi restaurat şi l-ar fi împodobit cu diamantele proprii. Această coroană este acum una dintre cele mai dragi amintiri de familie ale reginei Marii Britanii, Elisabeta a II-a, iar chipul ei purtând această bijuterie este imprimat pe timbrele englezeşti.

 Koh-i-nor, Muntele luminii

Însă cea mai grozavă diademă a reginei Victoria este aceea făcută de casa de bijuterii Garrard &Co (fostăAsprey &Garrard Limited, întemeiată în 1735)şi întrece în frumuseţe oricare altă bijuterie de acest tip. A fost creată pentru regină când domnia acesteia se afla la apogeu, în 1853, şi numără nu mai puţin de 2.000 de diamante. Pietrele preţioase formează o adevărată reţea în jurul unui diamant celebru – Koh-i-nor, Muntele luminii.

Acest vechi diamant indian a fost oferit reginei de Compania Indiilor de est după ce regiunea Punjab a căzut sub stăpânirea britanică, în 1849, după Al Doilea război anglo-sikh. Diamantul, apreciat iniţial la 793 de carate (adică 158, 6 g), a fost modificat succesiv, apoi tăiat, la cererea prinţului Albert, nemulţumit de forma sa asimetrică, de la 186 de carate (37, 2 g) la 105 carate (21, 12 g). Legenda spune că diamantul va aduce ghinion tuturor bărbaţilor care-l poartă. După cum s-a văzut, blestemul colosalei pietre preţioase nu a avut efect asupra reginei Victoria sau a reginei Elisabeta. Piatra este şi acum în colecţia britanică de bijuterii. Guvernele Indiei, Pakistanului, Afghanistanului şi Iranului au încercat de-a lungul anilor să revendice diamantul, însă familia regală susţine că l-a obţinut în mod legal, conform Ultimului tratat de la Lahore, semnat în 1849 de maharajahul Duleep Singh (1838-1893) şi Compania Indiilor de Răsărit, după cucerirea Punjabului.

Actuala regină a Marii Britanii adoră diamantele şi perlele la fel de mult ca regina Victoria. Dar despre perlele cele mai de preţ ale Elisabetei şi despre colecţia sa de tiare moştenite din familie, într-o ediţie următoare a „Historiei”.

""