Autor 25705 vizualizări


Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a publicat la începutul lunii iunie pe site-ul instituţiei un set impresionant de documente (17 volume, peste 6.000 de file) din Dosarul P 10933. Cifrele nu spun, poate, nimic – dar în acest fond au fost adunate în anul 1964, din ordinul adjunctului ministrului Afacerilor Interne Vasile Negrea, actele clasate într-o „arhivă specială”, dedicată „Problemei 23 august”. Dosarul conţine mărturiile luate de către Securitate unor personalităţi politice, militare și diplomatice implicate în actul de la 23 august 1944, precum:Ioan Mocsonyi-Stârcea,  secretar particular al regelui Mihai, apoi mareşal al Curţii Regale, Gheorghe Ionescu Bălăceanu, şef al cancelariei Mareşalatului Curţii Regale, lt.-col. Traian Borcescu, şef al Secţiei Contrainformaţii din S.S.I., generalul Ion Eremia etc. Publicăm în acest număr al revistei „Historia” fragmente consistente din foarte detaliata declaraţie a lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, dată de acesta la 2 decembrie 1961, cu doar trei luni înainte de decesul său, survenit la 10 martie 1962. Prin poziţia sa de director al Direcţiei Cabinetului şi Cifrului din cadrul Ministerului de Externe,  Victor Rădulescu-Pogoneanu a avut acces la toate informaţiile legate de tratativele purtate de factorii politici de la București pentru ieșirea României din alianţa cu Germania.

***Intertitlurile aparţin redacţiei.

„Dintre cele trei planuri pe care s-a desfăşurat pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi anume:diplomatic, politic şi militar, eu nu cunosc direct decât pe acela al negocierilor diplomatice. Aceasta prin faptul că, fiind prieten intim cu Grigore Niculescu-Buzeşti, pe atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi sfetnic personal al Regelui – am asigurat, alături de dânsul, transmiterea comunicărilor către şi de la Barbu Știrbey şi Constantin Vişoianu, la Cairo (prin intermediul lui Alexandru Cretzianu, pe atunci Ministrul României la Ankara). –

Cei doi delegaţi de la Cairo negociau acolo, începând din primăvara 1944, în numele Opoziţiei Unite (care reunea Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu) – cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri aflate atunci în război cu Germania:Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii. După constituirea, în iunie 1944, a Blocului Naţional Democratic (prin asocierea cu cele două partide istorice a partidelor comunist şi social-democrat – ele însele reunite în Frontul Unic Muncitoresc-), cei doi delegaţi de la Cairo au devenit în mod firesc reprezentanţii acestui bloc. [...]

Punctul de plecare al acţiunilor şi negocierilor care urmăreau şi aveau să ducă la ieşirea României din Războiul început de Germania şi din tabăra acesteia – trebuie căutat în evenimentele şi împrejurările din anii 1942-1943, cu deosebire după înfrângerea decisivă de la Stalingrad. La acea epocă se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membri Guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul. Pe de altă parte, în timp ce Iuliu Maniu (în acord cu Dinu Brătianu) intrase mai de mult într-un contact radio-telegrafic cifrat cu Aliaţii occidentali, – Regele însuşi urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari care-l asistau (Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mociony-Styrcea, Generalul Constantin Sănătescu, Generalul Aurel Aldea şi alţii) începe o acţiune diplomatică şi politică în scopul de a scoate Ţara din tabăra ce avea să fie înfrântă în cel de al doilea război mondial. Anume, pe de o parte se căuta din partea Regelui un contact diplomatic cu Aliaţii occidentali, pe de altă parte se realizează legătura dintre Rege şi partidele politice (mai întâi cu partidele istorice, mai târziu cu partidul comunist şi partidul social-democrat). [...]

Acţiunile lui Mihai Antonescu

În interval însă, se primeşte la Bucureşti (prin Legaţiunea noastră din Ankara), invitaţia – cu caracter mai mult de somaţie – adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu de către comandantul suprem al fostului aliat din Mediterana, Mareşalul Sir Maitland Wilson, – ca România să iasă din război, părăsind tabăra germană.-

În această situaţie, se precizează – aşa cum se va vedea mai departe – atât acţiunea Opoziţiei Unite sub conducerea de fapt a lui Iuliu Maniu şi sub egida Regelui, cât şi acţiunea de un sens analog, începută cam la aceiaşi epocă, a Ministrului de atunci al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. 

Mihai Antonescu, sub impresia – se pare – mai ales a dezastrului german de la Stalingrad, ajungând şi el la convingerea că România trebuie să îşi schimbe orientarea exclusivă de până atunci a politicii ei externe de după 1940 şi să-şi pregătească prin desprinderea de Germania şi prin revenirea în tabăra occidentală, apărarea drepturilor şi intereselor Ţării la pacea finală, – încercase mai întâi, în 1942, o acţiune destul de confuză care tindea – fără de altfel să aibă sorţi de izbândă – la solidarizarea Puterilor europene neutre cu Puterile mici şi mijlocii beligerante (din tabăra germană), cu scopul de a duce la mijlocirea unei păci de compromis între Germania şi Puterile Occidentale. Ceva din această primă acţiune a lui Mihai Antonescu, ajungând însă la urechile guvernului german, acesta şi-a arătat la Bucureşti nemulţumirea, chestiunea s-a lichidat însă destul de uşor pe cât ştiu, prin explicaţiunile date de Mihai Antonescu, în sensul că nu era vorba decât de o neînţelegere fără bază reală prin greşita interpretare a unor acţiuni de informare curentă şi în afara vreunor instrucţiuni speciale – a unora dintre Miniştrii noştri în străinătate.-

Mihai Antonescu a trecut atunci la o serie întreagă de contacte diplomatice secrete, de caracter mai mult informativ şi fără prea mare importanţă (mai mult în sensul pledării cauzei noastre şi a unor asigurări de bune intenţiuni din partea României). Aceste contacte s-au produs în special: 

a) în Elveţia (conversaţii cu Ministrul nostru de la Berna V.V. Pella şi un emisar al Preşedintelui Roosevelt în Europa, Prof. Allan Dulles, frate cu John Foster Dulles;conversaţii între fostul nostru Ministru la Roma şi la Berlin Raoul Bossy – aflat atunci în Elveţia cu o misiune, dacă îmi amintesc bine, pe lângă Crucea Roşie Internaţională, – cu omul politic ceh Kopecki, care, dacă nu mă înşel, era comunist, a fost mai târziu Ministrul Informaţiilor în Guvernul ceho-slovac şi prin acesta, dacă nu mă înşel, cu fostul Subsecretar General sovietic al Societăţii Naţiunilor, rămas în Elveţia);

b) în Turcia, unde în afară de cele ce se vor vedea mai departe – s-a dat satisfacţie intervenţiei unui emisar (Hirschman) al preşedintelui Roosevelt în chestiunea evreilor, mai ales a celor internaţi în Transnistria.-

Studiu de caz:Madrid şi Stockholm

Cele mai importante însă dintre contactele lui Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, unde au luat caracterul unor adevărate negocieri şi anume între Ambasadorul american în Spania Prof. Hayes, prieten personal, se pare, al Preşedintelui Roosevelt, -şi Secretarul Legaţiunii noastre de acolo, Scarlat Grigoriu – şi între Consilierul Legaţiuni U.R.S.S. în Suedia şi Ministrul nostru din acea ţară, Frederic Nanu. 

De teamă ca Germania să nu afle din nou ceva despre toate aceste contacte şi cu deosebire despre cele de la Madrid şi de la Stockholm, Mihai Antonescu dăduse ordinul să fie imediat distruse toate documentele secrete care le consemnau;am luat însă, fără ştiinţa lui, asupra mea de a păstra totuşi dosarul respectiv, care trebuie să se afle şi astăzi în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe, – aceasta pentru ca aceste documente să poată fi salvate spre a contribui la cunoaşterea cât mai exactă a unei epoci din cele mai importante din istoria Ţării. 

Generalul Ion Antonescu (stânga) primește raportul ofiţerilor angrenaţi în luptele de pe Frontul de Est

Generalul Ion Antonescu (stânga) primește raportul ofiţerilor angrenaţi în luptele de pe Frontul de Est

Prin negocierile de la Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obţină totuşi anumite precizări şi uşurări în cadrul formulei de «capitulare necondiţionată» pe care o pretindeau Americanii, era vorba, pe câte îmi amintesc, ca eventual guvernul român să depună în mâinile guvernului turc o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (la această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu şi Secretarul de Legaţiune Camil Demetrescu, pe atunci Director-adjunct al Cabinetului şi Cifrului).-De asemenea, în cursul acestor negocieri de la Madrid, Americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu Ambasadorul Hayes şi pe Consilierul de Legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele Legaţiunii noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese Însărcinatul nostru cu Afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale Departamentului de Stat. [...]

Sovieticii sondează:revenirea lui Carol al II-lea şi Guvern Petru Groza

Prin negocierile de la Stockholm, Guvernul român a fost pus în cunoştinţă cu condiţiunile unui eventual armistiţiu între România şi U.R.S.S., ca bază a ieşirii noastre din război. Aceste condiţii reproduceau aproape aidoma pe acelea comunicate la Cairo, în numele celor trei Puteri aliate, lui Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu pentru Iuliu Maniu. Ministrul nostru la Stockholm, F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume:

1.România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile;

2.să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării;

3.să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României.

Menţionez că, tot în cadrul acestor negocieri, s-au pus, din partea U.R.S.S., două întrebări, una relativă la modul cum ar fi privită în Ţară o eventuală revenire a fostului Rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu Ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski);alta relativă la modul cum ar fi privit în Ţară un eventual Guvern prezidat de Petru Groza sau de Prof. Constantinescu-Iaşi (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlu de sondagiu personal lui F. Nanu) [...]

În sfârşit, încercările de ultim moment ale lui Mihai Antonescu de a determina o mediaţiune din partea Turciei în favoarea noastră şi intenţiunea lui eventuală de a pleca la Cairo cu un avion, în scopul de a semna acolo un armistiţiu.-În general se poate spune că toate aceste contacte şi negocieri ale lui Mihai Antonescu nu au dus şi nu puteau duce la nici un rezultat concret din cauză că autoritatea efectivă de a trece la măsuri de fapt o avea în sânul Guvernului numai Mareşalul Antonescu, a cărui atitudine va fi evocată mai departe. 

Debutul acţiunii Regelui şi a partidelor istorice:un interviu în presa suedeză, în 1943

Paralel cu acţiunea evocată mai sus a lui Mihai Antonescu, se desfăşura, precum am menţionat, cealaltă acţiune, aceea a Regelui şi a partidelor istorice, sub conducerea politică a lui Iuliu Maniu (aflat într-un deplin acord cu Dinu Brătianu) şi sub conducerea tehnică – politico-diplomatică – a lui Grigore Niculescu-Buzeşti.- 

Acesta, de altfel, a marcat el însuşi începutul pe plan extern al acţiunii, şi anume printr-un interview apărut, cred, în august 1943, în presa suedeză, şi prin care, în calitatea lui de înalt funcţionar al Ministerului român de Externe (care era atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi co-director al Afacerilor Economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale. (Gr. N.-Buzeşti se afla în trecere prin Stockholm spre Ţară, venind de la Helsinki, unde prezidase o comisie de negocieri economice cu Finlanda). 

Declaraţiunile publice ale lui Gr. N.-Buzeşti au fost imediat remarcate şi comentate la postul de radio de la Londra, în timp ce Legaţiunea Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulţumirea şi surprinderea printr-un demers pe lângă Guvernul român. Explicaţiunile liniştitoare date de Mihai Antonescu – în sensul că nu era vorba de o manifestare autorizată de Guvern – au reuşit să închidă fără alte consecinţe acest incident cu Germania (Mihai Antonescu, ştiind că Gr. N.-Buzeşti se afla în relaţiuni personale cu Regele, a căutat să evite de a se crea o situaţiune delicată în legătură cu Palatul).-

Declaraţia lui Molotov, din 2 aprilie 1944. Alexandru Cretzianu pleacă la Ankara

Pe de altă parte şi cam la aceiaşi epocă în care se adresase somaţia amintită mai sus a Mareşalului Sir Maitland Wilson, se produce declaraţia Ministrului de Externe sovietic, V. Molotov, cu privire la România. Prin această declaraţie, din 2 aprilie 1944, – se arăta că URSS nu înţelegea nici să ameninţe independenţa României, nici să determine schimbarea regimului ei politic şi social. Presa, posturile de radio şi dacă nu mă înşel şi reprezentanţi ai Guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanţa declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme şi să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, Ministrul de Externe german, von Ribbentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei Molotov, primejdia pe care U.R.S.S. o reprezenta pentru România şi ferma hotărâre a Germaniei de a apăra, în executarea angajamentelor ei, graniţa Nistrului. Era însă evident pentru toată lumea că Germania nu mai avea să fie în stare de a împlini această promisiune. –

În aceste condiţiuni şi în cadrul acţiunii sale sus amintite, Mihai Antonescu se decide să facă apel la Alexandru Cretzianu spre a-l determina să accepte postul de Ministru al României în Turcia, cu scopul de a intra acolo în negocieri cu tabăra aliată. (Al. Cretzianu părăsise Ministerul Afacerilor Străine – unde fusese în ultim loc Secretar General – şi ieşise din serviciul diplomatic activ în toamna 1943, în urma unor repetate şi grave divergenţe cu Mihai Antonescu în legătură cu unele din cele mai importante chestiuni ale politicei noastre externe – între altele şi în special pe chestiunea anexării Transnistriei;– aceste divergenţe duseseră până la urmă la un conflict deschis, în care s-a ajuns la arbitrajul Mareşalului Antonescu. Acesta, la rândul său, declarase că nu se putea lipsi de colaborarea lui Mihai Antonescu, astfel încât Al. Cretzianu ceruse şi obţinuse punerea în disponibilitate. Toată chestiunea, adică o serie de memorii critice – redactate de Al. Cretzianu şi de Gr. N.-Buzeşti – care fuseseră prezentate lui Mihai Antonescu şi un schimb final de scrisori între acesta şi Al. Cretzianu, – trebuie să se afle în arhivele politice ale Ministerului nostru de Externe). Alexandru Cretzianu având în acest sens şi asentimentul lui Iuliu Maniu şi al lui Dinu Brătianu, acceptă oferta lui Mihai Antonescu şi pleacă la Ankara unde urma să reprezinte în acelaşi timp (fără ştiinţa Guvernului) şi Opoziţia Unită, încadrându-se astfel în acţiunea partidelor istorice patronată de Rege. [...]

Constantin Vişoianu şi Barbu Ştirbey, trimişi să negocieze. O discuţie Ştirbey-Mareşalul Antonescu

În acelaşi timp, Opoziţia Unită ia hotărârea de a trimite în Occident un reprezentant care să ajungă cu Aliaţii la o înţelegere în vederea ieşirii României din război. Persoana luată în considerare era în primul rând Constantin Vişoianu, care avea deplina încredere a Regelui şi a partidelor istorice şi care – ca fost colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ca fost membru al Societății Naţiunilor şi ca fost şef de misiune diplomatică – putea găsi în străinătate o audienţă favorabilă. [...]

Astfel fiind, Opoziţia Unită se adresează Guvernului spre a-i cere să facă posibilă plecarea în străinătate a reprezentantului ei (pentru părăsirea ţării era necesară viza Ministerului de Interne chiar pe paşapoartele diplomatice). Ridicându-se însă obiecţiuni, din partea Guvernului (adică, de fapt a lui Mihai Antonescu) faţă de alegerea lui C. Vişoianu – socotit a fi orientat spre stânga, – Opoziţia Unită a decis – se pare la sugestia Mareşalului Antonescu însuşi – de a trimite să negocieze cu Aliaţii pe fostul Prim Ministru Barbu Ştirbey. [...]

La invitaţia Mareşalului Antonescu, Barbu Ştirbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Prezidența Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar de la B. Ştirbei, Mareşalul Antonescu i-a spus că, deşi personal nu crede că intenţiunea Opoziţiei Unite de a intra în tratative cu Aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu îşi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune.- 

Pe de altă parte, înainte de plecarea lui B. Ştirbey, a avut loc la locuinţa acestuia de la Buftea, o consfătuire între dânsul, C. Vişoianu (la a cărui trimitere nu se renunţase), Grigore N.-Buzeşti şi cu mine, consfătuire în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea Regelui şi a Opoziţiei Unite, în vederea negocierilor cu Aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de Gr. N.-Buzeşti şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui Barbu Ştirbey.-Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condiţii cât mai favorabile Țării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenţei noastre politice. Tendinţa lor era bineînţeles de a se căuta un sprijin din partea Puterilor Occidentale în faţa intenţiunilor ruseşti tradiţionale şi a expansiunii comuniste în această parte a Europei. [...]

Telegrama impresionantă a lui Ştirbey:despre problema teritorială nu se poate discuta

De la Cairo, unde negocierile s-au purtat cu Ambasadorii celor trei Mari Puteri şi cu Lordul Moyne, Ministrul rezident britanic în Orientul Mijlociu, – B. Ştirbey transmite din prima clipă că a fost informat din capul locului că toate comunicările dintre el şi mandatarii săi sunt de îndată împărtăşite reprezentanţilor tuturor celor trei Mari Puteri. Aceasta însemna bineînţeles că nu era posibilă – din voinţa Puterilor Occidentale – nici un fel de negociere separată cu acestea. Într-adevăr, pe cât se pare, din teama de a nu oferi U.R.S.S. vreun pretext în vederea unei eventuale înţelegeri direct ruso-germane, Puterile Occidentale înţelegeau să facă totul în vederea asigurării şi menţinerii unităţii celor trei aliaţi.-

De altfel, condiţiile prezentate lui B. Ştirbey, erau, se poate spune, dictate de U.R.S.S., textul lor fiind identic cu cel comunicat de U.R.S.S. la Stockholm în negocierile cu Guvernul Antonescu şi aflat în dosarul menţionat mai sus, al acestor negocieri.-

În general, se poate afirma că aceste condiţiuni ne-au fost impuse aproape fără modificare, comunicându-ni-se fără nici un fel de echivoc, ba chiar brutal, că Aliaţii nu înţelegeau să primească nici un fel de contra-propuneri, aşa cum încercase să prezinte Iuliu Maniu. O telegramă impresionantă, se poate spune patetică, a lui B. Ştirbey, arăta îndeosebi zidul în faţa căruia s-a aflat în problema teritorială.

Totuşi, deşi Opoziţia Unită s-a văzut nevoită a accepta această situaţie – căci nu exista o altă posibilitate la alegere – intervine apoi, fără vreo altă explicaţie, o pauză care durează în fapt până la 23 August 1944.-Condiţiunile fiind acceptate (textul asupra căruia se convenise astfel a fost redat, pe cât îmi amintesc, într-o telegramă a agenţiei TASS din 24 august 1944), se comunică la Cairo, de astă dată în numele Blocului Naţional Democratic nou creat, planul concret de acţiune în vederea ieşirii României din război. În cadrul acestui plan, datat cred din 22 iunie 1944, se cerea, pe de o parte, un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte, o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice.-Aici e locul să menţionez că, într-o telegramă redactată de Gr. N.-Buzeşti şi prin care se formula cererea de trupe aeropurtate, se preciza că acest ajutor era solicitat în egală măsură fie Puterilor Occidentale, fie U.R.S.S.. La obiecţiunile pe care le-am ridicat faţă de o asemenea formulare, atunci când Gr. N.-Buzeşti mi-a încredinţat acest text, el mi-a răspuns cu argumentul, fără îndoială întemeiat, că scopul era numai de a se înlătura o eventuală suspiciune din partea U.R.S.S., care altminteri n-ar fi fost în măsură atunci să dea un ajutor de felul celui cerut.-

Posibilitatea unei negocieri directe cu sovieticii, considerată primejdioasă

În aşteptarea răspunsului Puterilor Aliate, se constată pe de o parte pe cât se pare, un interes mai activ din partea mai ales a U.R.S.S. în privinţa negocierilor cu Guvernul român pe care probabil că şi Puterile Occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din tabăra germană.-Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca, la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S. D-na Kolontay, -se oferă în fapt lui Iuliu Maniu posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu U.R.S.S., şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile Occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere, -avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, Regele și partidele istorice socotind în mod evident primejdios un tête-à-tête între România şi U.R.S.S.-

În aceiaşi scurtă dar agitată perioadă se plasează şi episodul unei acţiuni separate de cele menţionate până acum şi anume al acţiunii încercate de G. Tătărăscu şi rămase fără nici o urmare, deşi oferta sa de a negocia direct cu Moscova fusese acceptată în principiu de Guvernul sovietic.-Amănuntele relative la această chestiune se pot afla într-o lungă scrisoare adresată lui G. Tătărăscu de către Grigore N.-Buzeşti şi într-o alta mai scurtă a mea, drept răspuns la anumite afirmaţiuni din discursul din iulie 1945, la Congresul grupării disidente liberale, ale fostului Prim Ministru. Aceste scrisori care, neputând fi atunci publicate în presă, fuseseră comunicate lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, -se află desigur la dosarul documentelor ce mi-au fost confiscate cu prilejul arestării mele, în august 1947.

Lordul Moyne şi sugestia unei acţiuni imediate. Data stabilită:26 august

În aceste împrejurări, şi faţă de situaţia disperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 iunie 1944 – în fapt determinată de tăcerea Guvernului sovietic care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate – face ca B. Ştirbey şi C. Vişoianu să transmită Regelui şi partidelor istorice (printr-o scrisoare personală a lui B. Ştirbey transmisă prin mijlocirea Al. Cretzianu) sugestia – provenind pe cât ştiu de la Lordul Moyne (foto stânga) – de a nu mai aştepta nici un răspuns şi a se trece la o acţiune imediată cu scopul de a se manifesta astfel dorinţa României de a-şi determina ea însăşi soarta şi de a-şi salvgarda independenţa.-

Drept urmare la sugestia primită de la Cairo, se decide, în tabăra Blocului Naţional Democratic, patronată de Rege, -trecerea la acţiune pentru ziua de 26 august 1944. În noaptea de 22 spre 23 august se transmite la Cairo planul acestei acţiuni, în vederea căreia se solicită cel puţin, pe lângă sincronizarea cu operaţiile armatei sovietice pe frontul din Moldova, un ajutor sub forma bombardării din aer a forţelor germane de la Nord de Bucureşti (în regiunea Băneasa-Otopeni). Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat.-

În acest timp, în chiar ziua de 22 august cred, Mareşalul Antonescu se întoarce din inspecţia ce făcuse pe frontul din Moldova unde se pare că împărtăşise generalilor ce comandau trupele române convingerea sa că războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică”.-

23 august:o dimineaţă agitată

Dimineaţa de 23 august aduce o serie de întrevederi importante. Mareşalul Ion Antonescu primeşte vizita lui Ion Mihalache în numele Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele Partidului Naţional-Liberal. Amândoi insistă ca Guvernul să facă el însuşi necesarul spre a scoate fără întârziere Ţara din război.- 

Pe de altă parte, Mihai Antonescu îl cheamă la dânsul pe Grigore N.-Buzeşti şi făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul Regelui îi cere concursul spre a se găsi o soluţie care să evite dezastrul. Gr. N.-Buzeşti îi dă un răspuns în spiritul demersului sus menţionat al lui Ion Mihalache şi Gh. Brătianu, arătând că este necesar ca, dacă Guvernul nu va decide de a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război – aşa cum ar fi fost de altfel de dorit şi cum înșişi factorii de Opoziţie ar fi preferat, – atunci cel puţin să se pregătească transmiterea imediată de puteri către cei care erau gata să-şi asume această răspundere, adică şi în special Guvernul să-şi ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil.

Acţiunea, grăbită de demersul imprudent al lui Mihai Antonescu

Mihai Antonescu îi comunică atunci lui Gr. N.-Buzeşti un fapt de o importanţă deosebită şi care a determinat precipitarea evenimentelor şi dezlănţuirea acţiunii proiectate pentru 26 august în chiar ziua de 23 august. Mihai Antonescu îi împărtăşeşte într-adevăr lui Gr. N.-Buzeşti că îl primise tocmai în audienţă pe Ministrul plenipotenţiar german Clodius, Directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German, şi care se oprise în Bucureşti în trecere dinspre Ankara (unde tratase cu Guvernul turc) spre Berlin. În cursul acestei audienţe, Mihai Antonescu îi arătase lui Clodius că, în situaţia în care se ajunsese pe frontul din Moldova, România va fi nevoită să caute o soluţie directă, încheind un armistiţiu cu Aliaţii şi făcuse apel la Diplomatul german să explice Guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea Germanilor faţă de această poziţie. Clodius, abil, răspunsese că îşi dă foarte bine seama de situaţie şi că va pleca de îndată la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi în spiritul apelului lui Mihai Antonescu (în fapt, Clodius n-a mai putut părăsi Bucureştii, unde mai târziu a fost luat prizonier de ruşi).-

Faţă de demersul imprudent al lui Mihai Antonescu, de pe urma căruia exista riscul foarte grav ca Germania să procedeze la noi măsuri de natură a paraliza orice acţiune din partea noastră (aşa cum se întâmplase în Ungaria, atât în momentul înlocuirii Guvernului Kállay cu Guvernul Sztójay, cât şi în acela al instalării, în chiar primăvara 1944, a Guvernului Szálassi, când Ungaria devenise în fapt un Protectorat german), se trece, la Palatul Regal, la o reexaminare a situaţiei. O consfătuire reuneşte acolo, la prânz, pe Rege, pe Grigore N.-Buzeşti, pe Generalul Const. Sănătescu, atunci Mareşalul Curţii, pe Generalul Aurel Aldea şi pe Ioan Mociony-Styrcea, Secretarul Regelui. La acest prânz luându-se cunoştinţă de faptul că Mareşalul Antonescu ceruse, în chiar acea dimineaţă, să fie primit de Rege, -se ia hotărârea ca Regele să ceară Guvernului să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar în cazul când Mareşalul Antonescu nu ar fi dispus să facă aceasta, -să se dezlănțuie imediat acţiunea proiectată pentru 26 august.-

23 august, după-amiază:Ion şi Mihai Antonescu, la Palat. Arestarea

Mareşalul Antonescu soseşte la Palat, însoţit de Mihai Antonescu, în după-masa de 23 august. Regele îi primeşte în prezenţa Generalului C. Sănătescu şi, după ce Mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta, dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiul. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că, în cel mai rău caz, se va retrage cu germanii împreună – la nevoie – până în Bihor. Faţă de acest răspuns, Regele insistă ca Mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască – acolo chiar – cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie);în acest scop Regele, însoţit de Generalul C. Sănătescu, trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N.-Buzeşti, Generalul A. Aldea, I. Mociony-Styrcea şi secretarul particular al Regelui, Ioanițiu (acesta luase parte şi el, mi se pare, la prânzul din acea zi de la Palat). Examinându-se din nou situaţia, se hotărăşte aplicarea imediat a planului discutat la prânz, în cazul când Mareşalul Antonescu stăruie în atitudinea adoptată.

Întorcându-se apoi, însoţit tot de Generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, Regele întreabă din nou pe Mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu Aliaţii, iar acesta dă acelaşi răspuns ca mai înainte. Atunci Regele se adresează Mareşalului Antonescu, cu cuvintele:«în această situaţie, Domnule Mareşal, eu îţi retrag încrederea mea» şi părăseşte, de astă dată singur, camera. Apoi, în prezenţa Gen. C. Sănătescu şi la ordinul colonelului-adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din Batalionul de Gardă, comandaţi de Maiorul Dumitrescu, arestează pe Mareşalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu, fără alt incident deosebit decât un schimb de imputări – în termeni urbani – între Mareşal şi Generalul Sănătescu. 

Mareşalul Ion Antonescu,  în haine civile; imediat în spatele său,  Mihai Antonescu,  ministru al Afacerilor Străine în perioada ianuarie 1941-23 august 1944

Mareşalul Ion Antonescu, în haine civile;imediat în spatele său, Mihai Antonescu, ministru al Afacerilor Străine în perioada ianuarie 1941-23 august 1944

Cei doi arestaţi, la care se adaugă Generalul Pantazi, Ministrul Apărării Naţionale, Gen. Vasiliu, Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne şi Col. Elefterescu, Prefectul Poliţiei Capitalei, – chemaţi pe rând la Palat şi arestaţi şi ei – sunt ţinuţi un timp într-o cameră din Palat;apoi Gen. Sănătescu, noul Prim-Ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinaţi cu paza celor arestaţi să se lase intimidaţi şi să-i elibereze, se decide – fără a consulta pe nimeni altcineva – să încredinţeze întregul grup de arestaţi unor elemente de încredere ale partidului comunist făcând parte din «Gărzile patriotice» comandate de Emil Bodnăraş, acesta angajându-se sub cuvânt de onoare că va ţine pe cei arestaţi la dispoziţia Guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceea ce a determinat atunci protestul Guvernului român, făcut de Ministrul de Externe Gr. N.-Buzeşti, prin intermediul Ministrului de la Ankara Al. Cretzianu).-

Atitudinea Mareşalului, contradictorie şi confuză. Misiunea colonelului Teodorescu

Se pune în chip firesc întrebarea, cum se explică atitudinea Mareşalului Antonescu din cursul audienţei sale la Rege. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în afară de cele declarate de dânsul generalilor de pe frontul din Moldova, se ştie că – după însăşi nota redactată de el cu privire la ultima lui întrevedere cu Hitler, acesta nu se mai bizuia în fapt decât pe speranţa în o punere la punct a faimoaselor «arme noi»;se pare că, de altfel, Mareşalul Antonescu ar fi declarat celor din jurul său, la întoarcerea de la această întrevedere, că «a stat de vorbă cu un nebun». E posibil ca aluziile ameninţătoare ale lui Hitler la eventualitatea unei defecţiuni a României după exemplul italian din anul precedent, ca şi spectacolul Varșoviei în flăcări peste care fusese îndrumat să zboare avionul care-l aducea în ţară după vizitele la Cartierul General German – (Germanii reprimaseră după o lună revolta poloneză comandată de Generalul Borkomorowski la ordinul Guvernului emigrat la Londra), – e posibil ca toate acestea să-l fi făcut pe Mareşalul Antonescu să ezite în faţa riscului unui conflict cu Germania.- 

Pe de altă parte însă, în chiar acele săptămâni ce au precedat actul de la 23 august, Mareşalul încercase el însuşi, de astă dată, să ajungă la o înţelegere cu Puterile Occidentale. Într-adevăr, el însărcinase pe Ataşatul militar la Ankara, Col. Teodorescu – şi aceasta fără să fie pus în curent şeful acestuia, Al. Cretzianu, Ministrul Ţării în Turcia, să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii în vederea încheierii unui armistiţiu. Contactul fusese luat la Istanbul, dar fără să se poată atinge vreun rezultat, – Puterile Occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea U.R.S.S., necum să dea României vreo garanţie efectivă sau măcar teoretică (de ex. amânarea chestiunilor teritoriale până la pacea finală) în faţa penetraţiei sovietice.-Nu cunosc, de altfel, amănunte cu privire la tratativele cu col. Teodorescu, care pare a se fi izbit de un refuz net. Despre ele am aflat prin B. Ştirbey şi C. Vişoianu, cărora li exprimase la Cairo, din partea reprezentanţilor englez şi american, surprinderea şi nemulţumirea pentru ceea ce li se păruse a fi o revenire asupra condiţiunilor acceptate de Iuliu Maniu;delegaţii de la Cairo au arătat atunci că ei nu reprezentau Guvernul Antonescu şi nici nu aveau nici o legătură cu misiunea Col. Teodorescu.-

E posibil ca refuzul întâmpinat în contactul de la Istanbul să-l fi determinat pe Mareşalul Antonescu să renunţe la încercarea de a ieşi din război, e totuşi curios că, în cursul audienţei la Rege din ziua de 23 august, Mareşalul nu a făcut nici o aluzie la însărcinarea ce însuşi dăduse Colonelului Teodorescu. Atitudinea Mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să poată afla, în absenţa vreunor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare.-

Von Killinger cere să fie primit de către rege. Proclamaţia de la Radio

Revenind acum la împrejurările din ziua şi noaptea de 23 August 1944, menţionez că, chemat eu însumi de Gr. N.-Buzeşti, noul Ministru de Externe, la Palatul Regal, am sosit acolo îndată după evenimentele amintite mai sus. Am trecut de îndată la redactarea și expedierea, pe de o parte, a unei circulare către oficiile noastre diplomatice (transmisă prin Al. Cretzianu) care erau înștiințate despre demiterea Guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de Gen. Sănătescu;pe de altă parte, a instrucțiunilor adresate lui B. Știrbey și C. Vișoianu, de a semna imediat, la Cairo, armistițiul cu cele trei Mari Puteri aliate. În cadrul acestor instrucțiuni, se cerea, în numele noului Guvern, să se introducă între condițiunile de armistițiu cele trei ameliorări obținute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu.-Răspunsul delegaților de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată și că erau în așteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 și să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova [...].

În seara de 23 august 1944, se mai produce însă un alt eveniment important și anume cererea făcută (încă înainte ca schimbarea de guvern să fi devenit publică) din partea Ministrului Germaniei la București, von Killinger, de a fi primit de Rege. Regele îl primește în prezența Generalului Sănătescu, a lui Gr. N.-Buzești și a lui Ioan Mociony Styrcea, noul Mareșal al Curții și, la întrebarea lui von Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea Guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situație în care se află țara și față de imposibilitatea în care se arată a fi Germania de a-și îndeplini angajamentul (asumat în 1940, la Viena, și confirmat prin declarațiile amintite mai sus ale lui v. Ribbentrop) de a garanta teritoriul român, -noul Guvern se va vedea nevoit a căuta o soluție. Regele a adăugat că România dorește să rămână în raporturi corecte cu Germania și că speră că aceasta va înțelege necesitatea în care ne aflam de a evita un dezastru total. Von Killinger a întrebat atunci dacă Regele și Guvernul își dădeau seama de gravele consecințe ale unei asemenea hotărâri, -la care Gr. N.-Buzești i-a răspuns că aprecierea situațiunii din acest punct de vedere îi revine în mod exclusiv Guvernului Român. Cu aceasta, audiența lui v. Killinger a luat sfârșit.-

În acest timp sosiseră la Palatul Regal membrii noului Guvern și alte personalități politice:Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu (reprezentând pe Dinu Brătianu, absent atunci din București), C. Titel-Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, etc.-De asemenea, au fost aduși acolo ofițerii englezi (de Chastelaine, Porter și Metzianu) și americani (maiorul Young), foști până atunci prizonieri. Col. de Chastelaine a plecat imediat la Istanbul cu un avion ce i s-a pus la dispoziție.

În cursul serii s-a anunțat la radio schimbarea Guvernului și amnistia politică și s-a citit proclamația noului Guvern, făcându-se cunoscută încetarea ostilităților față de Puterile Aliate și dorința României de a-și lichida în mod pașnic raporturile cu Germania.-În același timp și față de riscul ca Bucureștii să cadă în mâinile forțelor germane al căror atac era de prevăzut, -Guvernul a insistat ca Regele să plece în Oltenia care era luată în considerare ca eventuală zonă de ultimă rezistență în fața trupelor germane. Plecarea Regelui în Oltenia a avut loc chiar în acea noapte.-

Dimineața de 24 august aduce dezlănțuirea agresiunii germane (Armata română primise ordinul să nu atace, dar să se apere în caz de agresiune). [...]

În seara de 24 august, după ce Palatul Regal fusese lovit de bombe și se aprinsese, Guvernul se instalează scurt timp la Banca Națională, apoi față de riscul ocupării Capitalei de către trupele germane, se refugiază în comuna Bolintinul. Rămân totuși în București Iuliu Maniu, C. Titel-Petrescu, Generalul Racoviță, Grigore N.-Buzești, Generalul Dămăceanu;de asemenea, dintre personalitățile politice Gh. Brătianu și Emil Bodnăraș.-

La 27 august însă, Guvernul revine în Capitală, atacul trupelor germane fiind la acea dată definitiv respins grație și importantului ajutor militar al bombardamentului efectuat, potrivit solicitării din 22-23 august (repetate la 25 august), – de aviația americană -. În restul Țării de asemenea, Germanii sunt respinși, operațiunile fiind conduse de noul Șef al Statului Major, Generalul Mihail.-

În acele zile sosesc de la Istanbul, cu un avion special, o serie de corespondenți de presă englezi și americani, iar curând după aceea, trupele sovietice intră în București.-[...]

Aceasta este declarația pe care o dau, o semnez și o susțin nesilit de nimeni.-

2 decembrie 1961

ss/

Victor RĂDULESCU-POGONEANU”

Victor Pogoneanu

Victor Pogoneanu

Victor Rădulescu-Pogoneanu

În debutul declaraţiei din 2 decembrie 1961, întrebat despre sine şi despre funcţiile deţinute, Victor Rădulescu-Pogoneanu notează:„Am intrat în cariera diplomatică în anul 1934, fiind admis la concursul prezidat de Ministrul de atunci al Afacerilor Străine, Nicolae Titulescu, şi anume ca şef de promoţie. Am funcţionat în principal în cadrul Direcţiunii Politice, unde am condus pe rând secţiile:Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală (primele două între anii 1935-1938, celelalte două în 1940-1941);în calitatea aceasta am luat parte în 1937 la Conferinţele Micei Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Între anii 1938 şi 1940, am funcţionat, ca Secretar de Legaţiune, la Legaţia României din Berlin, de unde apoi, îmbolnăvindu-mă, mi-am cerut rechemarea în Administraţia Centrală. În 1941 am fost numit Secretar de Legaţiune la Legaţiunea României din Stockholm, de unde mi-am cerut de asemenea rechemarea în 1943. De atunci, am funcţionat în Administraţia Centrală, la dispoziţia Secretarului General şi apoi ca Director Adjunct al Cabinetului şi Cifrului;în acest interval am atins, prin două înaintări succesive «la alegere», gradul de Consilier de Legaţiune. După 23 august 1944, am fost Directorul Cabinetului şi Cifrului şi, scurt timp, al Presei şi Informaţiilor. După 6 martie l945, am cerut şi obţinut desărcinarea mea din calitatea de Director al Cabinetului şi Cifrului, fiind trecut în iulie 1945, în cadrul disponibil, şi apoi, la începutul lui 1947, în disponibilitate”.