Dezastrul roman de la Adrianopol

Bãtãlia de la Adrianopol din anul 378 este una dintre cele mai studiate confruntãri ale istoriei, moment de cumpãnã atât în istoria Imperiului Roman cât şi în evoluția militarã. Care sunt cauzele marii înfrângeri romane, factorii imediați şi tendințele generale care au facilitat ascensiunea barbarilor?

Despre desfãşurarea de forțe deținem informații în primul rând de la Ammianus Marcellinus, care relateazã cu cea mai mare precizie şi obiectivitate ținând cont de formația sa de militar şi de data la care scrie. Dar şi el este inexact în anumite aspecte, cum ar fi geografia şi cronologia evenimentelor. În plus, opera sa are un caracter moralizator, subliniind decãderea generalã a societații romane pentru care îi învinuieşte pe creştini. Altã sursã ar mai fi Zosimos, un pagan şi mai tendențios.

Autorii de istorii ecleziastice precum Socrates Scholasticus, Sozomenos sau Theodoret menționeazã în trecãt bãtãlia, percepând-o ca pe o pedeapsã divinã. În ceea ce priveşte locația bãtãliei, consensul cercetatorilor indicã un colț în nord-vestul Turciei de azi, aproape de frontiera bulgarã. Satul Muratcali se aflã la aproximativ opt mile romane de Adrianopol (Edirne), pe dealuri joase care în vremuri vechi probabil cã erau cultivate cu vițã şi mãslini, deci un loc potrivit pentru tabãra vizigotã, care se putea hrãni şi apãra cu uşurințã.

Legiunile romane din antichitatea târzie nu mai aveau aceleaşi dimensiuni şi aceeaşi eficacitate ca înainte. Ammianus scrie cã la Strasbourg, în 357, împãratul Iulian avea o armatã ce însuma 13000 de oameni, dintre care douã legiuni ce trebuie sa fi fost mici. Descriind asediul de la Amida din 359, menționeazã cã în oraş erau blocați 20-25000 de oameni, printre care şapte legiuni. În 373 regele armean Para pune pe fugã o legiune întreagã folosindu-se doar de 300 de oameni. Slãbirea legiunii romane în asemenea mãsurã sugereazã dificultatea recrutãrilor.

Valens dupã 369 nu mai poate sã facã uz de trupele auxiliare gotice. Şi soldații barbari ai lui Iulian acceptã sã facã parte din armatã atâta vreme cât nu sunt trimişi peste Alpi. Faptul cã romanii sunt dispuşi la compromisuri le demonstreazã slãbiciunea. Exista de mai de mult obiceiul întãririi armatelor înainte de marile campanii prin angajarea de luptãtori germanici sau huni. Barbarizarea armatelor a fost perceputã drept o influențã nefastã asupra disciplinei şi antrenamentelor legiunilor, punctele forte. Cu toate acestea, soldații barbari se dovediserã în mai multe rânduri a fi printre cei mai talentați luptãtori. O altã modificare structuralã a constat în mãrirea rândurilor de cavaleri. Armatele lui Valens erau rãspândite prin Imperiul de Rãsãrit în garnizoane şi ca sã le facã fațã goților acesta a trebuit sã le retragã din Isauria şi sã încheie pace cu perşii şi arabii. În ciuda organizãrii mai precare, armata romanã încã mai este o fortã demnã de luat în seamã.

De la retragera din 271-72 din Dacia, linia Dunãrii are un rol defensiv decisive. Totuşi, dupã campanile de dincolo de aceasta, Valens se vede nevoit sã ajungã la un compromise cu tervingii în 369, când Athanaric, cãpetenia lor, nu se lasã învins. Animozitatea dintre cei doi îl determinã pe Valens sã-l susținã pe rivalul sãu, Fritigern, care îi şi uzurpã tronul lui Athanaric. În 376 Valens îi acordã permisiunea de a se aşeza în Imperiul Roman, ba chiar îl ajutã sã treacã Dunãrea. Din punctul de vedere al lui Ammianus, concesia de pãmânt reprezintã

una din principalele cauze ale dezastrului de la Adrianopol, dar şi ale decãderii generale a Imperiului.

Odatã ce romanii şi goții se rãzboiesc în 376-77, armata romanã din Balcani de sub conducerea lui Lupicinus este anihilatã la nouã mile distanțã de Marcianopolis, dându-le goților mânã liberã în urmãtorii doi ani şi fortându-l pe Valens sã adune o nouã armatã, dar nu poate face acest lucru imediat, ceea ce agraveazã situația. O altã problemã este alcãtuirea armatelor. Ammianus menționeazã numele doar a câtorva unitãți, iar cum Valens are încredere cã îl poate învinge pe Fritigern şi fãrã ajutorul lui Gratian, înseamnã cã nu avea cu mult peste 20000 de oameni, deci cam cât goții.

Oricum de la Constantinopol la Antiohia forțele sale se diminueazã, iar în Tracia armata de campanie, comitatenses, se subțiazã dupã bãtãlia de la Ad Salices din 377. Şi armamentul lãsa de dorit:în loc de gladius avem spatha, în loc de pilum o sulițã mai utilã împotriva cavaleriei, coiful roman este înlocuit tot de o piesã barbarã, intercisa, scutum este înlocuit de un scut oval, iar mulți legionari nu purtau armurã. Moralul soldaților scãzuse şi el dramatic dupã ce la Constantinopol Valens este întâmpinat de o populație revoltatã.

Mai citeste:

Vizigotii si romanii:intre conflict si schimb cultural

Goții numãrau şi ei cam 12-15000 de oameni, dar acestora ar mai trebui adãugați în jur de 50.000 de civili, pe lângã alți 20-30000 de aliați germanici. În vreme ce Ammianus considerã cã Victoria s-a datorat copleşitoarei cavalerii, cercetãtorii cred cã este improbabil ca aceasta sã se fi ridicat la un numãr atât de mare, în plus, romanii nu le-ar fi permis intrarea în Imperiu cu o asemenea fortã. Goții probabil cã şi-au şi vândut mulți cai din cauza foametei din 376.

De altfel, termenul de “goți” poate induce în eroare, întrucât populațiile gotice se divizau în grupãri rivale. Pânã în 378 ostilitatea romanã le forțeazã sã se reuneascã sub stindardul lui Fritigern, iar între 376 şi 378 tervingilor li se alãturã greuthungii lui Alatheus şi Saphrax, sclavi fugari, alani şi huni. Interesant este şi cã Ammianus înceteazã la un moment dat sã se refere la trupele lui Fritigern cu numele de “tervingi” şi îi numeşte ori “goți”, ori “barbari”. În ceea ce priveşte armele acestora, în momentul în care patrund în Imperiu sunt fortați sã le predea. Prin urmare mulți goți se vor înarma cu sãbiile romanilor cãzuți, ba chiar cu ciomege. Zosimos precizeazã însã cã în confuzia creatã la traversarea fluviului, o parte din goți a reuşit sã treacã armele pe furiş.

Tacticianul Vegetius conchide cã bunã parte din forțele gotice se rezuma la arcaşi. Restul infanteriei se înarmase cu scramasax (sabia scurtã), spatha sau fransica (securea de rãzboi), care zdrobea cu uşurințã coifurile şi scuturile. Un mare avantaj de care se bucura Fritigern era acela cã mulți dintre soldații sãi serviserã în armata romanã, deci erau familiarizați cu terenul şi doctrina militarã romanã.

La Adrianopol, rezultatul bãtãliei a depins în mare masurã de acțiunile comandantului Fritigern şi de inabilitatea generalilor romani de a acționa la timp. Sub Valens se extinde birocrația militarã, astfel cã avem doi praesentales (comandanti ai armatelor de escortã), un magister equitum per Orientem (şeful cavaleriei în prefectura Orientului), doi magistri peditum (comandanti ai infanteriei) şi un alt magister equitum, în total deci şapte generali.

Doi dintre ei, Pofuturus şi Traian, dupã cum noteazã Ammianus, nu aveau cine ştie ce talent militar. Mai mult, acceptarea emisarului lui Fritigern, un arian (ca şi Valens) în încercarea de a amâna confruntarea pentru a-l lua pe nepregãtite pe împãrat cãci cavaleria goticã era pe drum, nu-l ajutã deloc pe Valens care mai sperã în întãririle lui Gratian.

Sursele se axeazã şi pe caracterul lui Valens. Ammianus îi condamnã viciile, iar autorii creştini mândria care îl face sã neglijeze problemele de la Constantinopol şi sã nu-şi dea seama de slãbiciunile generalilor sãi.extinderea birocrației militare împiedicã decisiv o cooperare eficientã în vederea unei acțiuni bine puse la punct. Împãratul nu îl ascultã pe Victor, comandantul cavaleriei, care îl sfãtuieşte sã-l astepte pe mai tânãrul sãu coleg de guvernare. Pânã ca romanii sã ajungã la tabãra goticã, s-au supus unui marş fortat de opt mile fãrã apã, mâncare şi odihnã. Sozomenos adaugã cã romanii au fost atacați de cavaleria goticã înainte sã se organizeze în formație, iar Ammianus cã fortele încã erau dispersate. Erorile tactice sunt urmarea slabei pregãtiri a generalilor. În schimb, conducerea armatei barare pare foarte experimentatã şi durã. Fritigern se foloseşte de tactica amânãrii, precum şi de tratativele cu mai multe triburi sau pârjolirea recoltelor.

O conducere puternicã, dar doar din cauza necesitãții de moment, cãci fiecare şef tribal încã menținea un control cvasi-absolut asupra propriilor trupe. Chiar şi Fritigern trebuie sã-şi împartã controlul asupra tervingilor cu Alavivus.

Romanii nu reuşesc sã adune informații utile de la iscoadele trimise în recunoaştere, care subestimeazã trupele barbarilor. În schimb, Fritigern izbuteşte sã îşi adune la timp oamenii ca sã-i arunce în luptã, pe unii trimițându-i sã hãrțuiascã armatele lui Gratian pentru ca Valens sã rãmânã singur în înfruntare. Având la dispoziție generali dezorientați, în conflict unul cu celãlat, romanii trãiesc o adevãratã catastrofã pe câmpul de luptã. Este rezultatul modificãrilor în structura armatei romane şi a tratamentului aplicat barbarilor, iar ca factor imediaț trebuie menționatã superioritatea goticã în materie de comandanți, eficiențã, tacticã. Goții şi romanii fac totuşi pace în 382, când primilor li se permite sã se aşeze în Tracia în schimbul serviciului militar.

Recomandãri:

Delbrück, Hans. History of the Art of War:Within the Framework of Political History:The Germans. Trad. Walter J. Renfroe Jr. Westport:Greenwood Press, 1980;

Heather, P.J. Goths and Romans 332-489. Oxford:Clarendon Press, 1991;

Nicasie, M.J. Twilight of Empire:The Romany Army from the Reign of Diocletian Untilthe Battle of Adrianople. Amsterdam:J.C. Gieben, 1998.