Autor 17988 vizualizări


În 1847, sărbătoarea de Paști a adus în capitala Țării Românești cel mai mare dezastru pe care-l văzuse vreodată orașul de pe Dâmbovița. Un mare incendiu, mai aprig decât toate celelalte incendii care afectaseră în trecut Bucureștii, a izbucnit în ziua de 23 martie. Era Duminică, ziua de Paști. În toiul sărbătorii, un accident care-ar fi putut fi  evitat a dus la aprinderea unui foc în inima orașului. De acolo, flăcările s-au răspândit cu viteza vântului – căci ghinionul a făcut ca în ziua respectivă să bată un vânt puternic, iar un sfert din capitală le-a căzut victimă.

La originea incendiului a stat un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști. Peste tot în oraș, în ziua de Paști se auzeau zgomotul armelor. De data aceasta însă, ceva a mers prost:fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, iar scândurile vechi ale streașinei casei au luat foc. Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.

Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Una după cealaltă, clădirile au luat foc.

„În mai puțin de o oră, toată partea de răsărit a orașului a devenit o mare de foc care distrugea, neținând seamă de nimic. Între tânguitul clopotelor ce cu doar câteva ore înainte anunțaseră vesele Sfintele Paşti şi ţipetele ascuţite ale oamenilor disperaţi, vâlvătaia se ridica pe stâlpii caselor, în turla bisericilor, în coroana arborilor. Pe străzile fumegânde bărbaţi şi femei alergau care-ncotro, cu chipuri răvăşite, învineţite de fum, înroşite de flacără. Unii purtau în mâini donițele goale și priveau cum focul nemilos le arde toată agoniseala, ami cu seamă că toate prăvăliile mai aveau încă din marfa adusă pentru vânzările din perioada Sfintelor Paști.” (1)

Cum au descris ziarele vremii incendiul

„Eri la un ceas după amiază, pe când toată lumea se afla veselindu-se [...], pustiitorul element al focului, sprijinit de o suflare furtunoasă a Austrului, a prefăcut în puține ceasuri în ruine înfiorătoare o parte din cele mai frumoase, mai populate și mai bogate (cartiere) ale capitalei;a jefuit multe ființe și a dat în prada nenorocirei și a lipsei cele mai grozave un număr însemnat de familii, lăsându-le goale și subt acoperământul cerului.

Focul a început de la o casă mare a dumneaei cluceresi Drugăneaschi de lângă biserica Sfâtăș Dimitrie, metoh al episcopiei Buzăului;s-a întins cu iuțeala fulgerului în formă de triunghiu, pe de o parte, spre Curtea Veche și pușcărie înainte, iar pe de altă parte, spre Lipscani și Sf. Gheorghe cel Nou, mistuind într-o clipă tot ce a întâmpinat într-acest triunghiu până când răsuflând (răbufnind) afară din oraș și nemaigăsind hrană, a trebuit să stea.”

Bucureștii în anii 1847-1854

Bucureștii în anii 1847-1854

2000 de clădiri distruse

„Mahalaua Sfântului Dimitrie de la biserică la vale, Ulița Franțosească partea stângă, Ulița Nemțească, Ulița Șelarilor, Pușcăria, apoi lipscăniile de la Picolo încolo, marchităniile, Hanul lui Zamfir, bogaseriile, brașoveniile, Ulița Bărăției cu biserica zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, Sfântul Gheorghe Vechi, Sfântul Gheorghe Nou, Târgul Cucului, pescăriile vechi cu căvăfiile noui, mahalaua, Steli, a Udricanilor, a Sfintei Vineri, a Lucacilor, a Sfântului Ștefan și altele în dreapta, în stânga și înainte, înfățișează astăzi sfâșietoarea priveliște a unor ruine care pătrund sufletul și umilesc inima cea mai împietrită.”

Potrivit mărturiilor, focul a durat câteva săptămâni, timp în care soarele abia dacă mai putea fi zărit pe cerul Bucureștilor din cauza norilor și a cenușei.

Potrivit statisticilor vremii, au fost distruse „130 case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăția cu toate încăperile ei, și 166 încăperi închiriate în următoarele hanuri:15 în Hanul Roșu, 23 în Hanul lui Mustacov, 24 în Hanul lui Vasilie, 27 în Hanul Elenchii Mustacov, 35 în Hanul lui Mărgărit și 42 în Hanul Sf. Gheorghe Nou.” 

Pierderile materiale au fost uriașe, dar norocul a făcut ca incendiul să nu facă atât de multe victime:doar 15 oameni au murit.

Potrivit istoricului George Potra (3), veștile despre marele incendiu din 1847 care a distrus Bucureștiul au ajuns în întreaga Europă. Ajutoare au venit atât din partea Țarului Rusiei, cât și a Sultanului otoman, și – din țară – din partea boierilor și a Bisericii.

După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.

 

           

(1) Ciprian Plăiașu, Două hanuri, o poveste, în „Povestea Hanului”, Centrul Cultural ARCUB, 2014

(3) George Potra, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981