Destrămarea Iugoslaviei: de la slavi la cel de-al Doilea Război Mondial (I)

Autor 5903 vizualizări


Pentru o construcţie politică aparent artificială, Iugoslavia a avut o existenţă îndelungată. În prima parte a acestui scurt istoric al destrămării Iugoslaviei, ne vom uita la influenţele romano-bizantine, la epoca Imperiilor Otoman şi Habsburgic mergând până la crearea Iugoslaviei în 1929. Al Doilea Război Mondial a lăsat o moştenire istorică teribilă, iar trecutul sângeros a fost folosit ca o justificare pentru atrocităţile ulterioare.

Articol de Manuel Stănescu, istoric militar şi colaborator al revistei „Historia”. Textul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.
Termenul „Iugoslavia” înseamnă „pământul slavilor de sud”, iar idealul unificării s-a extins rapid în regiune îndeosebi în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sârbii, croaţii, slovenii, macedonenii erau parte a infuziei slave care s-a stabilit în partea de nord a peninsulei Balcanice între secolele VI-VIII, locuită până atunci de o populaţie cunoscută sub numele de iliri. Zona era una de graniţă între influenţa Romei şi cea a Bizanţului;drept urmare, croaţii şi slovenii au intrat în arealul catolic, în timp ce sârbii şi macedonenii au devenit ortodocşi. Dincolo de confesiuni, aceste influenţe timpurii sunt uşor de remarcat în zilele noastre:croaţii şi slovenii folosesc alfabetul latin, sârbii şi macedonenii pe cel chirilic.
Treptat, organizarea tribală s-a dezvoltat până la apariţia câtorva principate efemere. Ulterior, Balcanii au devenit o zonă disputată de două mari imperii, cel Otoman şi cel Habsburgic, iar hegemonia acestora asupra slavilor de sud va fi de lungă durată, întinzându-se până la începutul secolului al XX-lea. În 1102, Regatul maghiar a preluat controlul regiunii locuite de croaţi;în 1918, Croaţia era un regat în cadrul Imperiului austro-ungar. Turcii au început invazia Balcanilor în secolul al XIV-lea, sârbii fiind cuceriţi la mijlocul secolului al XV-lea după o serie de bătălii sângeroase. Bosnia a fost la rândul ei cucerită de turci, iar limita dintre Bosnia şi Croaţia a devenit hotarul dintre imperiile Otoman şi Habsburgic.
Deşi ocupaţia turcă nu a fost urmată de o colonizare masivă, de-a lungul secolelor o parte a populaţiei creştine s-a convertit la Islam, cu predilecţie în Bosnia şi îndeosebi posesorii de pământuri, de vreme ce legea otomană nu permitea decât musulmanilor să deţină proprietăţi. Ţărănimea era formată din creştini, iar lipsa de statut le permitea să-şi practice religia. Declinul accentuat al Imperiului Otoman în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a dus la apariţia unei corupţii generalizate la nivel local, rezultatul fiind condiţii din ce în ce mai grele pentru marea masă a populaţiei.
 

Destrămarea Imperiul Austro-Ungar şi crearea Iugoslaviei

Ideea Iugoslaviei avea origini atât în Croaţia, cât şi în Serbia şi era o componentă a revoltei cu tentă naţionalistă din secolul al XIX-lea împotriva celor două imperii, Otoman şi Habsburgic. Ulterior, ideea a fost preluată, extinzându-se din Croaţia şi Serbia până în Slovenia şi Bosnia. În 1918, când Imperiul Austro-Ungar şi-a încetat existenţa, ideea unui stat slav s-a concretizat prin crearea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, redenumit Iugoslavia în 1929 într-o încercare de a minimaliza antagonismele naţionaliste, dar şi ca o formă de impunere a unei dictaturi a regelui Alexandru. În orice caz, noul stat apărut în 1918 era o creaţie a puterilor victorioase, Franţa şi Marea Britanie, care îşi răsplătiseră aliatul, Serbia, cu numeroase teritorii, inclusiv Voivodina locuită de maghiari şi Kosovo unde majoritari erau albanezii. Constituţia a pus bazele unui stat centralizat, deciziile importante fiind luate de guvernul central de la Belgrad, dominat de componenta sârbă. În esenţă, noul stat era o Serbie mare, ceea ce a dus la naşterea unor tensiuni între sârbii majoritari şi croaţii care doreau o autonomie mai largă. Aceste viziuni diferite asupra statului, sârbii fiind favorabili ideii de „naţiune iugoslavă”, în timp ce croaţii îl vedeau doar ca pe un pas pe drumul creării unui stat-naţiune, Croaţia, complet independent, au accentuat tensiunile tot mai pronunţate din interiorul Iugoslaviei.
 
Împărţirea administrativă a Iugoslaviei la 1929.
 
La 9 octombrie 1934, regele Alexandru al Iugoslaviei a fost asasinat la Marsilia de către Vlado Chernozemski (pe numele său adevărat Veliko Dimitrov Kerin), un bulgar de 36 de ani, membru al unei organizaţii revoluţionare macedonene care milita pentru secesiunea Iugoslaviei şi care avea strânse relaţii cu ustaşii, mişcarea de extremă dreaptă din Croaţia. Vlado fusese condamnat la moarte în 1924 pentru asasinarea liderului partidului comunist bulgar;ulterior fugise în timp ce era transferat dintr-o închisoare în alta şi de atunci se implicase în numeroase conflicte sângeroase cu poliţia sârbă. Apartenenţa sa politică şi legăturile cu croaţii sunt simbolice pentru un conflict ce avea să rămână deschis până în anii ´90.

Iugoslavia şi Al Doilea Război Mondial

În 1939 a avut loc o reformă administrativă, prin care mare parte  a Herţegovinei şi sud-estul Bosniei au fost alipite la Croaţia, restul teritoriului fiind legat de Serbia. Atât croaţii, cât şi sârbii considerau Bosnia ca un ingredient natural al identităţii lor naţionale, ideea unei forme de autonomie pe criterii religioase care să ţină cont de majoritatea musulmană din această regiune nefiind niciodată luată în discuţie. Marii proprietari de terenuri, de religie musulmană, aveau tendinţa de a se regrupa în zonele urbane, în timp ce ţărănimea era majoritar sârbă, ceea ce avea să ducă, în 1991, la pretenţia sârbilor că 70% din teritoriul Bosniei-Herţegovina le aparţinea (deşi musulmanii erau majoritari).
 
La 6 aprilie 1941, Germania a invadat Iugoslavia, iar colapsul a fost rapid. În doar 10 zile, armata iugoslavă, numeroasă, dar complet depăşită tehnologic, a fost înfrântă cu preţul pierderii a doar 150 de militari germani. La 10 aprilie, mişcarea ustaşă a proclamat independenţa Croaţiei, care includea şi Bosnia-Herţegovina, o construcţie politică aflată sub conducerea lui Ante Pavelic, dar care îşi datora existenţa sprijinului primit de la Berlin.
 
Au urmat ani de epurare etnică, ţintele naţionaliştilor croaţi fiind comunităţile de evrei, rromi şi cu predilecţie sârbii. După unele studii, circa 30.000 de oameni (cât număra mişcarea ustaşă) au fost responsabili pentru moartea a 325.000 de sârbi, ceea ce însemna fiecare al şaselea sârb din noul stat croat. În mod firesc au apărut numeroase mişcări de rezistenţă, prima fiind cetnicii, loiali Iugoslaviei văzută drept o „Serbie mare”. O altă mişcare de rezistenţă importantă a fost cea organizată de partidul comunist, aflată sub conducerea lui Iosif Broz, cunoscut sub numele de Tito, croat de origine şi care a atras adepţi din toată Iugoslavia (un alt croat care s-a alăturat mişcării de partizani condusă de Tito a fost Franjo Tudjman, viitor preşedinte al Croaţiei).
 
Relieful muntos al Iugoslaviei s-a dovedit propice războiului de gherilă, cetnicii şi partizanii lui Tito opunând o acerbă rezistenţă atât ustaşilor, cât şi forţelor de ocupaţie germano-italiene. Pe de altă parte, îndeosebi spre sfârşitul războiului, aflaţi în competiţie pentru controlul teritoriului, cetnicii şi partizanii partidului comunist au dus lupte grele unii împotriva celorlalţi. În septembrie 1944, Armata Roşie a intrat pe teritoriul Iugoslaviei, iar în martie 1945, când în România era instalat prin presiuni sovietice guvernul dr. Petru Groza, la Belgrad era creat un guvern provizoriu sub conducerea lui Tito.
 
Hartă a Iugoslaviei în timpul ocupaţiei naziste (1941-1943)
 
Moştenirea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost una teribilă:o ură interetnică alimentată de atrocităţi sălbatice ale tuturor celor implicaţi, dar cu predilecţie conduse de ustaşi şi inevitabil o neîncredere şi suspiciune reciprocă profundă. Inclusiv statul croat al lui Ante Pavelic avea o imagine diferită în mentalul colectiv:o barbarie fascistă pentru sârbi;un stat independent, indiferent cât de odios, pentru croaţi.
 
Adăugând la această dureroasă moştenire istorică rivalitatea religioasă şi competiţia pentru teritorii, mulţi autori au considerat Iugoslavia lui Tito drept un vulcan de tensiune interetnică gata să erupă imediat ce controlul comunist era îndepărtat. Alţii au subliniat faptul că Tito, dimpotrivă, a reuşit să păstreze un oarecare echilibru şi înţelegere între grupurile etnice. Cu siguranţă, trecutul sângeros a fost folosit de toate părţile implicate în conflict drept o justificare;cele mai teribile atrocităţi ale războiului din fosta Iugoslavie s-au petrecut în zone în care au avut loc evenimente asemănătoare şi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Iugoslavia după cel de-Al Doilea Război Mondial

Cel de-al doilea stat iugoslav aflat sub conducerea lui Tito a adoptat o strucură federală, formată din şase republici şi două provincii autonome. În încercarea de a limita competiţia între diverse grupuri etnice, graniţele interne au fost în mod arbitrar redesenate într-un mod care îi favoriza, din punct de vedere al teritoriului, pe croaţi şi pe sloveni. Spre dezamăgirea atât a sârbilor, cât şi a croaţilor, Bosnia-Herţegovina, cu populaţia ei eterogenă de croaţi, sârbi şi musulmani a primit o identitate separată, devenind o republică în cadrul statului federal, constituţia din 1974 introducând termenul de „naţiune musulmană”. O altă iniţiativă a lui Tito a fost crearea Macedoniei, pentru a dilua influenţa croată şi sârbă în Iugoslavia. Regimul lui Tito a fost caracterizat de pace interetnică;cu toate astea, în 1980, la moartea lui Tito, existau trei probleme fundamentale care afectau statul iugoslav.
 
Economia era în mare măsură ineficientă, lipsită de un sistem de finanţare publică capabil să uniformizeze statul, ceea ce a creat diferenţe substanţiale între diferite regiuni. Spre exemplu, produsul intern brut al Sloveniei în 1980 era dublu faţă de cel calculat la nivelul Iugoslaviei, în timp ce Kosovo, locuit de o numeroasă populaţie de origine albaneză, avea mai puţin de o treime din medie. Divergenţele interetnice erau latente, nefiind încă rezolvată „problema naţională”. În sfârşit, statul iugoslav era lipsit de structuri instituţionale capabile să facă faţă problemelor de ordin economic şi celor din plan extern care s-au dezvoltat pe parcursul deceniului al 8-lea şi care ar fi trebuit să menţină unitatea în faţa ofensivei naţionaliste centrifuge. Preşedinţia Colectivă, formată din 8 membri, cu fiecare dintre ei rotindu-se pe postul de preşedinte pentru 12 luni, era simbolică pentru tipul de instituţie atipică introdusă de Tito pentru a realiza un echilibru între diversele grupuri etnice şi care s-a dovedit incapabilă să facă faţă evoluţiei din plan intern şi internaţional. Sistemul comunist, în viziunea unor specialişti, a creat ideea că politica e de fapt conspiraţie, iar succesul e legat de capacitatea de a minţi;a te menţine la putere prin orice mijloace era o reminiscenţă directă a statului comunist.

 

 
Textul a fost publicat iniţial pe Defence Matters.