Autor 11381 vizualizări


Este greu de spus cu certitudine cine a fost cel mai tânăr suveran pontif, cu toate acestea, probabilitatea cea mai ridicată îi revine, conform Enciclopediei Catolice, lui Ioan al XII-lea (937?-964), care ar fi ocupat tronul papal începând cu 955. Înrudit cu ducii de Tusculum şi membru al importantei familii romane a lui Teofilact, care a dominat politicile papale mai bine de jumătate de secol, Ioan a rămas în istorie printr-un pontificat care s-a remarcat, se pare, prin decadenţă şi secularitate.

Controversele privind titlul de “cel mai tânăr” papă provin din lipsa unor informaţii concrete referitoare la mama sa, posibil Alda de Vienne, sora vitregă a tatălui său, Alberic al II-lea de Spoleto. Dacă ipoteza este adevărată, Ioan, născut Octavianus într-un cartier aristocrat de pe colina Quirinal, ar fi avut 18 ani în momentul accederii la tronul papal. La moartea papei Agapetus al II-lea, Octavianus era diacon cardinal în comunitatea Santa Maria Dominica şi a fost ales succesor pe 16 decembrie 955. Încă de la început, Ioan s-a preocupat mai mult de chestiuni seculare, conducând personal un atac împotriva ducatelor lombarde Capua şi Beneventum, dar a fost nevoit să se supună unor negocieri cu Gisulf I de Salerno. În curând, Ioan va ajunge si la concluzia că nu poate controla nobilimea la fel de bine cum o făcuse tatăl său.

Dimpotrivă, regele italic Berengar a atacat teritoriul papal, ceea ce l-a forţat pe Ioan să ceară ajutor nimănui altcuiva decât lui Otto I, căruia i s-a oferit rangul de patriciu. Otto l-a obligat pe Berengar să se retragă şi a intrat în Roma pe 31 ianuarie 962, unde i-a jurat papei protecţie. În schimb, Ioan l-a încoronat pe Otto împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi nobilimea romană a depus jurământ că îi va rămâne loială lui şi nu lui Berengar al II-lea(1).Independenţa statului papal, care se întindea de la Napoli şi Capua până la Spezia în sud şi Veneţia în nord, era garantată prin Diploma Ottonianum, prima astfel de garanţie de la destrămarea Imperiului Carolingian. Se stipula de asemenea libertatea alegerilor papale, dar împăratul se bucura de dreptul de a le aproba. Era păstrată şi clauza din Constitutio Romana privind restrângerea puterii seculare a papei.

Dincolo de aceste chestiuni politice, Ioan nu a neglijat de tot îndatoririle bisericeşti. A menţinut relaţii bune cu Wilhelm de Mayence, legatul din teritoriile germane, căruia îi susţinea activitatea misionară, şi cu Henric, arhiepiscopul din Trier. A acordat privilegii unor mănăstiri precum cea de la Subiaco şi a confirmat unii arhiepiscopi importanţi, precum pe Dunstan la Canterbury. La sinodul din februarie 962, a aprobat înfiintarea arhiepiscopiei de la Magdeburg şi episcopiei de la Merseburg, oferind totodată pallium-ul arhiepiscopilor de Salzburg şi Trier. L-a excomunicat însă pe Hugh de Vermandois, care dorea să îşi reocupe fosta funcţie de la Reims. Cu toate acestea, acţiunile lui Ioan în mediul ecleziastic nu au fost unele deosebit de importante.

Mai interesant este conflictul cu împăratul german, care înainte de a porni împotriva lui Berenagr, i-ar fi sugerat papei să renunţe la vanitate şi adulter. Ioan, speriat de puterea crescândă a lui Otto, a trimis emisari maghiarilor şi bizantinilor, cu intenţia de a forma o ligă împotriva sa. Totodtaă, lui Adalbert, fiul lui Berengar, i-a fost permisă intrarea în Roma pentru negocieri.

Otto s-a vazut prin urmare nevoit să asedieze oraşul. Initial, Ioan a reuşit să alunge forţele împăratului dincolo de Tibru, dar dându-şi seama că este copleşit, a fugit la Tibur cu comorile papale. Otto a convocat un conciliu care urma să-l judece pe papă, dar acesta a ameninţat că va excomunica pe toată lumea. Neînduplecat, împăratul şi conciliul l-au depus şi l-au ales în schimb pe Leon al VIII-lea. Cu toate acestea, Ioan a luptat în continuare şi a reuşit sa-şi recupereze pentru scurt timp puterea, tratativele începute cu Otto fiind însă zădăarnicite de moartea sa din 964, survenită conform lui Liutprand din Cremona în urma unui act sexual, fie din cauza apoplexiei, fie din cauza unui soţ gelos. De altfel, pe tot parcursul vieţii, cel mai tânăr papă s-a “bucurat” de o proastă reputaţie, fiind renumit pentru caracterul său imoral şi pentru comportamentele îndoielnice pe care le promova la Lateran, despre care se spunea că ar fi ajuns un bordel. Stilul său se viaţă se potrivea cu poziţia de prinţ secular, iar opozanţii politici aveau să se folosească de tema corupţiei morale pentru a justifica sau pentru a umbri dimensiunea politică a depunerii sale.

Tot Liutprand din Cremona(2)are cea mai puternică diatribă împotriva sa, menţionând că Ioan nu s-ar fi abţinut de la acte de corupţie, consacrând diaconi contra-cost. Mai menţionează şi câteva dintre aventurile sale, cu văduve sau chiar membre ale familiei sale. Pe duşmanii săi ar fi obişnuit să-i mutileze, orbindu-l pe duhovnicul Benedict sau castrându-l pe cardinalul Ioan. Demonizarea papei, mascând raţiuni politice (Liutprand era partizanul lui Otto) continua chiar cu acuzaţii că ar fi săvârşit ritualuri păgâne sau satanice. Dincolo însă de această relatare tendenţioasă, alte surse confirmă totuşi abaterile lui Ioan de la ceea ce ar fi trebuit să însemne funcţia papală. Ratherius din Verona de pildă îl critică pentru comportamentul belicos şi imoral.

In esenţă, am putea spune că personajul s-a confruntat pe tot parcursul vieţii cu anomanlia dublei sa calităţi, de principe laic şi de lider spiritual, acţiunile sale dovedind preferinţa pentru status quo-ul iniţial piperat de pasiuni si jocuri politice şi lăsând pe un plan cu totul secund îndatoririle ecleziastice. Tumultoasa sa existenţă este insă cu siguranţă o filă de istorie deloc de negljijat.  

1) Tatăl său, Berengar I, deţinuse şi el titlul de “împărat roman”.

2) în Mann, Horace K.,  ‘’The Lives of the Popes in the Early Middle Ages, Vol. IV:The Popes in the Days of Feudal Anarchy, 891-999 (1910).

 

""