Autor 4734 vizualizări


„Monarhia a fost un parazit pe corpul țării noastre”, spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în raportul politic al Comitetului Central la Congresul P.M.R. din februarie 1948. Aceasta este, poate, afirmația care însumează cel mai bine principalele idei care au caracterizat, în primele două-trei decenii ale regimului comunist, grila de interpretare a trecutului monarhic. Instituția a fost prezentată drept o frână în calea progresului României, „o instituție cu un profund caracter reacționar” din cauza căreia țara, timp de opt decenii, nu a putut cunoaște o dezvoltare lină, naturală, spre democrație (implicit și spre socialism).

Mai mulți istorici prezintă monarhia ca fiind o „rămășiță întunecată a Evului Mediu”, perioadă care în imaginarul colectiv apare de cele mai multe ori ca o epocă a obscurantismului. Spre exemplu, potrivit lui Gheorghe Ghimeș, instaurarea regimului dinastic în 1866 a însemnat „persistența unor serioase rămășițe feudale de-a lungul orânduirii capitaliste” . Prin aceste comparații cu Evul Mediu, istoricii încearcă să sublinieze caracterul înapoiat al instituției, faptul că ea nu mai corespunde în niciun fel nevoilor unei societăți moderne (în schimb, republica ar fi o formă de stat „înaintată”).

În 1958 a văzut lumina tiparului o lucrare de istorie semnată de doi ofițeri:maiorul V. Anescu și căpitanul M. Popa. Cartea, care poartă titlul foarte expresiv de Jefuirea poporului român de către monarhie, încearcă să demonstreze, în cele 152 de pagini, veridicitatea afirmației aleasă ca motto, anume ceea ce spunea Dej în februarie 1948. Autorii susțin în prefața lucrării că opera lor „contribuie la o cunoaştere mai concretă a ceea ce a însemnat monarhia pentru poporul român” și mărturisesc că „baza de documentare pentru întocmirea lucrării, în afară de izvoarele indicate în cuprins, a constituit-o aproape în întregime arhiva contabilă a fostei case regale [...].”

 

Din aceeași serie: 

Atragem atenția asupra acestui volum deoarece în paginile sale întâlnim una dintre cele mai dure propagande la adresa monarhiei ca instituție și a familiei regale. De asemenea, considerăm că ideile exprimate în această carte sunt reprezentative pentru modul în care monarhia și regii României au fost prezentați în prima perioadă a regimului comunist.

Am văzut deja că cei doi ofițeri vorbesc despre caracterul reacționar și tipic medieval al monarhiei . În plus, ei susțin că monarhia a fost o instituție „cu totul străină de interesele și năzuințele oamenilor muncii”, nerespectând în niciun moment dorințele populației sau, atunci când a dat impresia că o face – precum în cazul războiului de independență sau a primului război mondial – apărându-și de fapt propriile interese. De asemenea, cei doi spun despre monarhie că a fost o instituție „antimuncitorească, antițărănească, antinațională”, afirmație ce poate fi ușor argumentată prin faptul că monarhia – prin reprezentantul său, regele – a ordonat direct sau acceptat reprimarea mișcărilor muncitorești (1920, 1929, 1933), a revoltelor țărănești (1888, dar mai ales 1907) și nu a respectat interesele naționale (fie ele militare, în cazul războaielor, fie economice, prin supunerea României în fața capitaliștilor occidentali). De aceea, poporul a urât întotdeauna instituția monarhiei și pe toți reprezentanții acesteia și a întâmpinat cu multă bucurie proclamarea republicii populare.

Una dintre principalele critici ce se aduc monarhiei este că ea ar fi servit întotdeauna exclusiv interesele moșierimii și burgheziei. Aceasta, explică Gh. Ghimeș, se datorează însăși naturii instituției monarhice, orientării sale de clasă și faptului că esența monarhiei e reprezentată de „relațiile sociale bazate pe exploatare” . Astfel, monarhia devine o instituție „întemeiată pe inechități și privilegii”, „incompatibilă cu democrația, cu suveranitatea poporului” .

În ansamblu, lucrările care adoptă o poziție foarte dură față de monarhie pornesc de la aceleași idei de bază:exploatarea, cârdășia cu moșierimea și burghezia, reprimarea mișcărilor populare, incompatibilitatea cu timpurile moderne și cu evoluția „firească” spre socialism. Variază doar formulările, în funcție de inventivitatea și elanul propagandistic al autorilor:astfel, unii vor vorbi despre „caracterul hrăpăreț” al instituției, alții despre „caracterul parazitar, reacționar, antidemocratic” al acesteia. Concluziile sunt însă aceleași, asemănătoare cu cele la care ajung V. Anescu și M. Popa:„Îmbogăţire şi parvenire insolentă, lux şi desfrâu pentru clica dinastică, exploatare şi opresiune sângeroasă, chinuri şi lipsuri pentru poporul muncitor, acesta este rezultatul celor 81 de ani de dominaţie în România a dinastiei de Hohenzollern und Sigmaringen.”

Imaginea dinastiei de Hohenzollern – Sigmaringen

Pe lângă critica monarhiei ca instituție și a fiecărui rege în parte, unii istorici s-au oprit și asupra dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, identificând anumite caracteristici negative ale acesteia.

În primul rând, toți istoricii care vorbesc despre dinastia de Hohenzollern în ansamblu subliniază originea sa străină;cei mai înverșunați dintre ei vorbesc nu despre originea germană a dinastiei, ci despra cea prusacă, trimițând astfel la prejudecățile privind conservatorismul și militarismul Prusiei. Astfel, originea prusacă a regilor României devine sinonimă cu atitudini reacționare, poziții antidemocratice și inflexibilitate. De aceea, precum și pentru a arăta profilul neromânesc al regilor, mulți istorici vor face referiri constante la originea germană a dinastiei.

Costin Murgescu denunță „caracterul prădalnic” al acestei dinastii încă din titlul unui studiu, iar în lucrarea despre ideea de republică la români, Gheorghe Ghimeș apelează la articole semnate de Karl Marx pentru a arăta adevărata față a dinastiei aduse în România . Marx, a cărui autoritate ar trebui să fie de neconstestat pentru orice comunist, vorbește despre «lașitatea înnăscută a Hohenzollernilor, care-i caracterizează dintotdeauna», despre «strămoșii acestei nobile familii, care pândind de după tufișuri ca niște tâlhari la drumul mare pe cetățenii lipsiți de apărare, au pus temeliile măreței dinastii», precum și despre «trădările, perfidiile, vicleșugurile practicate pentru a pune mâna pe moșteniri.»

Marx:«n-are rost să facem incursiuni în domeniul istoric pentru a arăta lașitatea înnăscută a Hohenzollernilor, care-i caracterizează dintotdeauna, sau să ne întoarcem la strămoșii acestei nobile familii, care pândind de după tufișuri ca niște tâlhari la drumul mare pe cetățenii lipsiți de apărare, au pus temeliile măreței dinastii.»;«cine nu cunoaște trădările, perfidiile, vicleșugurile pracicate pentru a pune mâna pe moșteniri, din care și-a tras mărimea ei familia de caporali care poartă numele de Hohenzollern.»

Reinterpretarea în sens pozitiv a rolului instituției monarhice

Există însă și interpretări mai moderate, mai echilibrate, ale rolului jucat de instituția monarhiei în istoria României. Acestea încep să apară în anii '80, ceva mai târziu decât primele semne ale reabilitării foștilor monarhi . Nu vorbim însă de o reabilitare completă a monarhiei ca instituție, doar că istoricii nu se mai limitează la a identifica exclusiv defectele și neajunsurile acestei forme de guvernământ. Așadar, apar și primele interpretări relativ pozitive. Spre sfârșitul regimului comunist, Traian Udrea vorbește despre rege ca fiind „factorul constituțional al țării” de unde și „rolul pozitiv jucat de monarhie în 1877, 1916-1918” . Bineînțeles, el menționează și acțiunile nefaste ale instituției (reprimarea răscoalei din 1907 și a grevelor muncitorești sau colaborarea României cu Germania hitleristă). Udrea conchide că la momentul 1947, monarhia „nu mai [subl.n.] constituia o necesitate politico-statală”;exprimarea ne dă de înțeles că au existat totuși momente în care instituția monarhică a reprezentat o necesitate.

Această idee o regăsim și într-o carte semnată de Ioan Scurtu, la acel moment conferențiar la Facultatea de Istorie a Universității din București. Lucrarea Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană acoperă perioada cuprinsă între 1866 și anii Republicii Socialiste, cea mai mare parte a lucrării fiind consacrată istoriei României în timpul dinastiei de Hohenzollern. Profesorul Scurtu adoptă o poziție temperată față de rolul monarhiei în istoria națională și față de fiecare rege în parte. Astfel, el consideră că în 1866 „forma de guvernământ, monarhic-constituțional, corespundea necesităților obiective ale înaintării României pe calea progresului social, pentru limitarea decalajului creat față de statele din centrul și apusul Europei.” La sfârșitul capitolelor cu privire la îndelungata domnie a regelui Carol I, Scurtu ajunge la concluzia că sistemul monarhic „și-a dovedit viabilitatea” din moment ce a permis dezvoltarea în sens democratic a României. La final însă, istoricul își va nuanța ușor poziția, atrăgând atenția și asupra numeroaselor aspecte negative privind istoria monarhiei, „o instituție în esența ei nedemocratică” . Cu toate acestea, suntem la o distanță foarte mare de ceea ce se spunea despre monarhie cu trei decenii în urmă.