Despre minciunile neoliberalismului și distorsionarea realității

Cartea lui Ha-Joon Chang*, profesor de economie la Cambridge și fost consultant al Băncii Mondiale și al Asian Development Bank, este o critică susținută a doctrinei liberale și a politicii economice și financiare a țărilor bogate, precum și a instituțiilor financiare care propagă politica acestora în lume.

Titlul (”Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului”) dezvăluie esența și efectele ideologiei neoliberale, inclusiv falsificarea istoriei și a conștiințelor. Avem de-a face cu o carte cursivă, fără jargon economic, o carte care arată cu exemple ce e fals în doctrina pieței libere, care nu duce obligatoriu la creștere economică, ci, din contră, poate duce la stagnare și dezastru economic în cazul țărilor în curs de dezvoltare. Bad Samaritans se referă la faptul că țările bogate și instituțiile financiare mondiale, sub pretextul că doresc să ajute, profită de țările aflate pe o treaptă de dezvoltare mai joasă, impunându-le politici care împing țările respective la faliment, pentru a elimina astfel competiția.

Calea dezvoltării economice, zice autorul, nu e piața și comerțul liber, ci protecționismul, industrializarea, finanțarea industriilor proprii, reglementarea investițiilor străine, reglementarea pieței, protejarea industriilor pe cale de naștere, finanțarea cercetării, etc. Esențială rămâne, așadar, intervenția statului. Un exemplu în acest sens fiind chiar țara de baștină a autorului, Coreea de Sud, din a cărei experiență sunt extrase aceste exemple. Aceasta nu a urmat calea pieței libere, ci din contră. Intervenția statului a fost decisivă, prin stabilirea anumitor domenii care trebuiau dezvoltate – selectare făcută în consultare cu sectorul privat –, prin subsidii acordate sectoarelor cheie, prin reglementarea investițiilor externe, prin copierea unor produse din import, prin controlul absolut asupra schimbului de valută ce trebuie acumulată în vederea achiziționării de tehnologie modernă, iar cheltuiala sau deținerea valutei de către persoane particulare se putea solda cu pedeapsa cu moartea.

De asemenea, călătoriile în străinătate ale persoanelor particulare, chiar dacă erau călătorii de studiu sau de afaceri, se făceau numai cu aprobarea guvernului. Așadar, nici de circulație liberă nu poate fi vorba, iar forma guvernamentală a Coreei de Sud în această perioadă a fost dictatura. Lucru care s-a petrecut și în Taiwan. Politica protecționistă și dirijistă nu aparține numai statului, ci și companiilor private, atunci când ele finanțează, cu ajutorul câștigurilor din anumite domenii, alte sectoare mai puțin productive. Și aici Ha-Joon Chang dă două exemple: Samsung și Nokia, sectorul de electronică al acesteia din urmă producând în pierdere timp de 17 ani. Iar în privința subsidiilor date de stat și a protecționiosmului, cazul Toyota este analizat și expus pe scurt. Acesta rămâne paradigmatic.

Politici protecționiste

Contrar opiniei curente și a istoriei falsificate de ideologia neoliberală, Marea Britanie și Statele Unite nu au fost avangarda triumfătoare a pieței libere. Prosperitatea Regatului Unit, ca și cea a SUA, au provenit de pe urma unei politici protecționiste. Politica protecționistă britanică a dus la falimentarea producătorilor de lână și de produse manufacturate de lână din Țările de Jos. Sub Henri al VII-lea și sub Elisabeta I, Regatul Unit al Marii Britanii, a dus o politică protecționistă, o politică de finanțare de stat, de distribuire a drepturilor de monopol, o politică de spionaj economic ca și a altor mijloace de intervenție guvernamentală în domeniul industriei lânii. Această industrie nu era dezvoltată în acea perioadă în Marea Bitanie, statul britanic fiind doar un exportator de lână neprelucrată și nu de produse finite precum Țările de Jos.

Acestea din urmă aveau mai mult profit din prelucrarea lânii și transformarea ei în produse finite decât Regatul Unit. Măsurile luate în vederea depășirii acestei situații nu corespund cu dogma liberală/neoliberală, adică nu corespund logicii pieței, așa cum a fost aceasta formulată de David Ricardo sau în formularea modernă (Hecksher-Ohlin-Samuelson).

Așadar, monarhia britanică a luat anumite măsuri pentru dezvoltarea industriei: s-au căutat locuri pentru crearea de manufacturi pentru lână, au fost angajați lucrători pricepuți din Țările de Jos, au fost crescute taxele pe exportul de lână neprelucrată și chiar interzis pentru o bucată de vreme, etc. Acest proces a continuat și sub Henri al VIII-lea, dar de-abia sub regina Elisabeta I a fost pus pe picioare un sistem industrial de prelucrare a lânii și manufacturării ei, sistem care să permită interzicerea completă a exportului de lână. Așadar, a fost un proces de lungă durată, prin care s-a ajuns la crearea unei industrii noi în Regatul Unit. Această industrie a devenit cea mai importantă pentru Marea Britanie [Bad Samaritas, 42].

După 1721, de exemplu, sub primul-ministru Robert Walpole, politica economică a Marii Britanii a fost tot una de promovarea a industriei productive și manufacturiere, pentru că era esențial să fie exportate produse create și prelucrate în Regatul Unit și să fie importate materiale brute. Legislația adoptată atunci avea ca scop protejarea industriilor manufactuirere din Marea Britanie, finanțarea lor și încurajarea exporturilor. Tarifele pentru bunurile de import au fost crescute semnificativ, pe când cele pentru materialele brute au fost scăzute sau desființate; s-au introdus reguli pentru creșterea și verificarea calității mărfurilor exportate.

A fost interzis importul de produse din bumbac din India, a fost interzis exportul de produse din lână din Irlanda, industria de lână a din această țară fiind ruinată, și a fost interzisă dezvoltarea unor industrii productive în coloniile americane, ca de exemplu dezvoltarea unei industrii a oțelului. Ceea ce a fost valabil pentru dezvoltarea Marii Britanii, adică protecționismul, este valabil și pentru Statele Unite, Germania, Franța, Taiwan, Coreea de Sud și China.

În general, numai după ce aceste țări s–au industrializat și au devenit puternice, ele au devenit avocații pieței libere și nu înainte de aceasta. Dacă în 1846 politica comercială a Marii Britanii s-a schimbat prin abolirea unor tarife referitoare la produse agricole, [anti-Corn Laws], perioadă văzută de către doctrinarii neoliberali ca o schimbare revoluționară, măsură care prevedea și ieftinirea alimentelor, justificarea ei este însă de alt ordin. Motivele acestei măsuri fiind protecționiste, în fond. A fost un act de imperialism al comerțului liber, care dorea să stăvilească mișcarea de industrailizare începută pe continent prin lărgirea pieței pentru produse agricole și pentru materii prime [48].

Cazul Toyota

Primul automobil Toyota exportat pe piața americană (foto sus) în 1958 a fost un eșec. După 25 de ani de încercări, compania japoneză nu reușise să producă un automobil competitiv cu tot sprijinul și facilitățile guvernamentale. După regulile pieței, ar fi fost normal ca Toyota să nu mai fie sprijinită de guvern și nici să nu mai producă automobile. Japonia era cunoscută ca exportatoare de mătase. Conform logicii neoliberale (a avantajului comparativ) Japonia și întreprinderile japoneze trebuiau să rămână la exportul mătăsii, unde erau mult mai eficiente ca SUA.

Toyota a fost inițial o firmă ce producea tehnologie pentru industria textilă și care, pentru că firmele americane au fost scoase de pe piața japoneză în 1939, a intrat pe piața automobilelor. Ea a fost salvată de la faliment de către guvernul japonez în 1945. Dar astăzi produce Lexus și e lider în producția de automobile. Dacă s-ar fi aplicat dogma liberală, Toyota nu ar fi ceea ce este azi și nici Japonia putere economică mondială de primă mărime.

Cum s-a dezvoltat Japonia? Nu prin tarife foarte mari – deși se susține că Japonia e una din țările tarifare prin excelență, ci prin alte măsuri. Excluderea investițiilor străine din cele mai multe sectoare economice era o regulă, iar, acolo unde erau admise investiții străine, cota maximă pe care o putea deține investitorul străin într-o companie japoneză era de 49%, iar investitorii străini trebuiau, aveau obligația de a transfera tehnologie nouă și obligația de a cumpăra o parte din materialele necesare de la producătorii locali. Influxul de tehnologie străină a fost reglementat și el, ca să nu fie importate tehnologii depășite sau la suprapreț. Exporturile să făceau pentru a acumula valuta achiziționării de tehnologii noi etc.

Așadar, Japonia a dus o politică economică dirijată puternic de stat. Acestea sunt, ne spune Ha-Joon Chang, „secretele” istoriei capitalismului și ale creșterii economice. În ceea ce privește marotele dogmei neoliberale legate de stabilitatea monetară, de inflație, de corupție ca factori ce împiedică creșterea economică, Ha-joon Chang arată că lucrurile nu sunt așa de clare precum pretind neoliberalii, menționând că, de fapt, stabilitatea financiară, bugetul echilibrat sau combaterea corupției și a inflației nu produc obligatoriu creștere economică. Autorul nu argumentează că inflația în sine este bună, hiperinflația prețurilor din Argentina între 1977 și 1990 fiind de 333% pe an, astfel încât ceea ce a costat un pesos în 1977 a ajuns să coste un miliard în anii ‘90.

A afirma că o astfel de hiperinflație e destructivă, că investițiile pe termen lung devin imposibile, ca și previziunile economice, este una, dar a afirma, pe baza acestei realități, că e cu atât mai bine cu cât rata inflației e mai joasă, este un salt logic nejustificat, de tip metafizic în sens kantian, care nu are legături cu realul. Brazilia a avut creștere economică de 4,5% pe cap de locuitor în anii ‘60 și ‘70 cu rata inflației având media de 42%, iar în Coreea de Sud aceasta oscila între 20- 17.4%, rata inflației fiind mult mai mare decât în Venezuela, Bolivia, Mexic, Peru și Argentina, Coreea având în acea vreme o creștere economică de 7% pe cap de locuitor. Un anumit grad de inflație nu oprește creșterea economică [Bad Samaritans, 150].

Combaterea inflației nu slujește creșterii și dezvoltării economice, ci mai ales celor aflați în afara pieței muncii, adică pensionarilor și celor cu foarte mulți bani. În privința corupției lucrurile sunt la fel de ambivalente și de complicate, depinzând de mai mulți factori. Indonezia sub regimul Suharto a avut parte de creștere economică solidă și de îmbunătățirea sensibilă a stilului de viață. Tigrii asiatici, precum Taiwanul, Coreea de Sud, China s-au dezvoltat ,în ciuda unei corupții răspândite pe scară largă, chiar dacă nu ca în Indonezia. Franța, Marea Britanie, SUA s-au industrializat și dezvoltat în ciuda corupției.

Corupția poate fi un factor de dezvoltare, atunci când banii murdari sunt folosiți pentru investiții, pentru crearea de locuri de muncă și nu pentru depunerea lor în Elveția. Sau când sunt încălcate legi absurde și superbirocratice, care stânjenesc activitatea economică prin formalități inutile, etc. Corupția, inflația, cultura anumitor țări sunt pretexte sau țapi-ispășitori pentru dogmele neoliberale și pentru Samariteni cei răi, care, în cazul în care nu provoacă rău intenționat, nu pot admite că ideile și politicile lor sunt greșite. Pe lângă faptul că aplicarea cu bună intenție a politicilor neoliberale duce la distrugerea economiei țărilor în curs de dezvoltare, politicile neoliberale duc volens- nolens la subminarea statului respectiv și a democrației.

Politicile și restricțiile impuse guvernelor de comunitatea financiară internațională scot aceste politici și programe de guvernare de sub influența electoratului, iar înființarea unor instituții independente de controlul politicienilor, precum banca centrală independentă (sub pretextul neutralității alocării fondurilor), precum agenții de prelevare a taxelor independente de guvern, le scoate pe acestea din urmă de sub puterea electoratului, a sancțiunilor democratice, conferindu-le abilitatea de a da curs unor politici și măsuri economice favorabile anumitor pături sociale și grupuri de interese, chiar dacă dăunătoare întregii populații sau statului respectiv. Cartea lui Ha-Joon Chang încearcă să arate, cu argumente, ce se ascunde sub mitul pieței libere, iar argumentele pe care le aduce, deși nu sunt toate prezentate în această recenzie, sunt revelatoare, indicând o optică nouă asupra temei abordate, o schimbare de paradigmă, afirmând că există norme și valori ce se află în afara pieței și care trebuie respectate chiar dacă dăunează sănătății pieței libere.

* Ha-joon Chang: Bad Samaritans. The Myth of Free Trade and the secret History of Capitalism, Bloomberg, New York, 2008. Traducere românească: Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului, Polirom, Iași, 2012.