Autor 65530 vizualizări


Una din prevederile mai puțin cunoscute ale tratatului de pace din 1947 a vizat disoluția Prusiei ca stat. Aliații, hotărâți să nu mai facă greșelile din 1919, au luat această decizie pentru a fi siguri că nu vor mai fi martori la renașterea statului militarist considerat vinovat pentru „problema germană” care aruncase Europa în două războaie mondiale.

Istoria Prusiei ca mare putere începe în secolul al XVIII-lea, în vremea lui Frederic cel Mare. Succesele militare și reformele modernizatoare au transformat un stat înapoiat într-unul din cele mai avansate state europene. După aceea, secolul al XIX-lea a adus Epoca de Aur a Prusiei. În urma Congresului de la Viena, ce reconfigurează harta continentului european după războaiele napoleoniene, Prusia se extinde teritorial și cunoaște o dezvoltare economică și politică semnificativă. În consecință, Imperiul German, renăscut în 1871, va avea în centru Prusia, regele prusac din dinastia Hohenzollern primind coroana imperială.

Direcția de dezvoltare prusacă, începută încă din vremea lui Frederic cel Mare, va face ca acest stat să capete imaginea unei construcții politice puternice, caracterizate prin profesionalism și eficiență, dar și prin agresivitate, miltiarism și ultraconservatorism.

La sfârșitul Primului Război Mondial, Wilhelm al II-lea abdică atât în calitate de Împărat german, cât și de rege al Prusiei, iar statul trece la o formă de guvernământ republicană. Prusia va deveni așadar parte din republica federală de la Weimar. Nu era însăaceeași Prusie ca cea antebelică. Cele mai multe din teritoriile pierdute de Germania prin tratatul de la Versailles erau teritorii prusace. Belgia primește Eupen și Malmedy;Danemarca ia Schleswigul de Nord;Lituania ia regiunea Klaipeda;zona Hlučín intră în posesia noului stat cehoslovac, iar renăscuta Polonie primește Posen, Prusia de Vest și Silezia Superioară.

În ciuda acestor pierderi teritoriale semnificative, Prusia era în continuare cel mai mare stat al Republicii de la Weimar. Noii guvernanți au luat în considerare posibilitatea spargerii statului prusac în mai multe entități politice, dar în cele din urmă au renunțat la idee. Astfel, Prusia reprezenta 60% din teritoriul german (vezi foto).

În anii '20, politica prusacă a fost dominată cu precădere de forțele politice de stânga (premierul Otto Braun era social-democrat), însă și partidele de dreapta (cel democrat și cel catolic) au jucat un rol semnificativ. Până la venirea la putere a naziștilor, regimul politic din Prusia nu a depășit niciodată granițele democrației. Statul nu a reușit însă să scape de stigmatul militarismului din trecut.

După începutul războiului și al cuceririlor naziste din Europa, Hitler nu va reconstitui statul prusac în forma sa istorică, alegând integrarea vechiilor teritorii prusace în alte provincii precum Danzig-Prusia de Vest și Wartheland. Astfel, încă înainte de 1945, Prusia își pierduse identitatea teritorială din trecut. În plus, măsurile centralizatoare adoptate în anii '30 de regimul nazist estompaseră deja identitatea politică distinctă a acestui stat.

După 1945, pierderile teritoriale germane în favoarea Poloniei și a Uniunii Sovietice, trasate de linia Oder-Neisse, și reorganizarea teritorială din zona de ocupație anglo-franco-americană șterg practic Prusia de pe hartă. Cu toate acestea, Aliații au simțit nevoia de a introduce în tratatul de pace o prevedere clară referitoare la abolirea oficială a Prusiei. 25 februarie 1947 marchează, așadar, data dispariției acestui stat ca unitate administrativă a Germaniei. Textul legii motivează decizia făcând trimitere la militarismul și reacționarismul ce au caracterizat acest stat în trecut.

Cum se explică această decizie? În ciuda evoluției democratice din perioada interbelică, Prusia păstra în continuare, în mintea englezilor și francezilor, imaginea statului militarist. În opinia lor, Prusia era un stat cu o cultură politică antiliberală, intolerantă, cu o înclinație istorică spre autoritarism și militarism. Astfel, prin această tradiție, Prusia era considerată vinovată pentru izbucnirea Primului Război Mondial și pentru pavarea drumului către putere al lui Hitler. Însuși Churchill declara, în septembrie 1943, că „inima Germaniei este Prusia. Acolo se află sursă acestei molime recurente”. De aceea, Prusia trebuia să dispară.

Decizia nu este greu de înțeles. Cu toate acestea, nu putem să nu subliniem că o imagine a Prusiei compusă doar din aceste elemente negative e departe de adevărul istoric. Militarismul nu a fost suficient pentru a face din Prusia inima Imperiului German și una din marile puteri ale secolului XIX. Au contribuit, în această direcție, și o serie de factori pozitivi:o clasă de funcționari civili neviciată de corupție, o toleranță față de minoritățile religioase, un cod de legi exemplar, o rată de alfabetizare unică în Europa, un sistem de învățământ de cea mai bună calitate și, nu în ultimul rând, o birocrație extrem de eficientă.