Descoperirea dacilor. De la surse și arheologie la dacomanie

Autor 19463 vizualizări


Aceasta este o scurtă istorie a arheologiei dedicate dacilor – şi a celor care și-au pus la dispoziția științei timpul şi energia pentru ca noi, cei de azi, să înțelegem adevăruri care, de multe ori, nu sunt simple, nu sunt complete și, pentru mulți, nu sunt nici comode. Cercetările arheologice și studiile despre daci continuă și vor continua, fiindcă doar prin știință putem să ne apropiem de această mare civilizație a antichității europene.

Despre daci știm că au fost una dintre cele mai importante civilizații ale Europei antice din afara lumii greco-romane, alături de celți și de germanici. Originea lor este încă neclară. Specialiștii oscilează între originea tracică și cea balto-slavă, prima având o oarecare întâietate. Din păcate, nu cunoaștem ce limbă vorbeau dacii, unii specialiști spunând că, pe baza puținelor cuvinte și denumiri rămase din dacă, s-ar putea ca aceștia să fi vorbit o limbă balto-slavă.  

Știm doar că limba vorbită de daci nu era foarte asemănătoare nici cu greaca, nici cu latina. Mărturii stau scrierile poetului Ovidius, exilat la Tomis la începutul sec I d.Hr., care povestește despre graiul aspru al geților, despre faptul că aceștia nu înțelegeau versurile lui, despre dorința de a scrie stihuri în limba lor etc. Despre diferența clară dintre latină și dacă stă mărturie o piatră funerară romană, găsită în fosta provincie romană Pannonia, așezată pentru fiul său de un „interprex Dacorum”, adică de translatorul de limbă dacică din respectiva zonă a graniței imperiale. Astfel de „interpreți”, echivalentul translatorilor de astăzi, vor fi existat în mai multe zone ale graniței cu teritoriul dac.

Dacii în istorie 

Interesul pentru daci are o vechime importantă printre elitele culturale românești. Cu toate că, lingvistic, toți cărturarii secolelor XVI-XVII erau clar de partea latinității, dacii erau priviți drept strămoși ai românilor, cunoscuți din puținele surse antice păstrate de-a lungul vremii. Este de remarcat faptul că românii nu s-au denumit niciodată pe ei înșiși daci, acest termen fiind folosit pentru populația de la nordul Dunării – din Muntenia și din Transilvania – de către autorii bizantini, care, fără a părăsi Constantinopolul, denumeau națiile din jurul Imperiului cu denumirile arhaizante pe care le găseau pe vechi hărți și în lucrările antice la care aveau acces. Astfel, muntenii erau numiți în cronicile bizantine, în mod alternativ, daci sau geți, transilvănenii erau numiți daci, indiferent de etnie sau de religie, ungurii erau peoni, sârbii – triballi, bulgarii – moesi, occidentalii – frânci, și toate neamurile de nomazi călare care veneau de la nordul Mării Negre – sciți. În cronicile românești sau în documentele juridice, oficiale, de cancelarie, tratate internaționale, nu apare nicăieri acest termen pentru a denumi populația românească.


În secolul XIX, ca urmare a pătrunderii și a creșterii idealurilor naționale, dacii și geții au devenit strămoșii primordiali ai neamului românesc, autohtoni fără putință de tăgadă, frumoșii barbari înfrânți de civilizația omnipotentă a Romei. Din amestecul acestor două nații a luat naștere poporul român – aceasta a fost teza oficială a regimurilor politice care s-au perindat încă din secolul XIX la conducerea țării, fie conservatoare, de dreapta, de stânga, extremiste, monarhiste sau republicane. Orice alt aport etnic, al neamurilor migratoare, de exemplu, era/este complet ignorat. Tehnic vorbind, romanii au adus în provincia Dacia zeci de seminții din întreg Imperiul – de pe cele trei continente unde se întindea! – , deci aportul etno-lingvistic și genetic a fost unul foarte divers, dar nu este patriotic să intri în astfel de detalii științifice. În provincia Dacia puteai să vezi și daci autohtoni, și locuitori de la sud de Dunăre, din Peninsula Italică, din Hispania, Siria, Egipt, Asia Mică, negri și berberi din Africa. Unii erau militari din multele trupe auxiliare staționate aici, alții erau comercianți, alții mineri, alții sclavi, alții funcționari ai statului roman.

De la barbari la creatorii civilizației umane 

Una dintre isteriile naționale, de ceva vreme încoace, este apelativul „barbar”, folosit în mod oficial de către lumea științifică pentru a-i denumi, în general, pe locuitorii din afara lumii greco-romane – pe celți, germanici și, mai ales, pe daci.

Chiar dacă, în vorbirea curentă, termenul „barbar” are o conotație peiorativă, însemnând un om necivilizat, probabil chiar bărbos, nespălat, violent, sălbatic etc., el însemna cu totul altceva inițial, atunci când grecii, și nu romanii, l-au folosit pentru a denumi alte neamuri în afară de al lor.

Termenul „barbar” provine, deci, din vechea limbă greacă și însemna, pur și simplu, orice persoană care nu era grec! Astfel, pentru anticii greci, barbari erau şi cei din Peninsula Italică, adică romanii și celelalte triburi, și egiptenii, și persanii, și tracii, și geții, și orice alte neamuri, oricât de evoluate ar fi fost. Chiar și extratereștrii ar fi fost „barbari” pentru vechii greci, așa cum, astăzi, termenul englezesc „alien” înseamnă „străin”, „imigrant” și „extraterestru” în același timp.

Definiția din Λεξικό της κοινής νεοελληνικής – Dicţionarul Limbii Elene Comune, al Institutului Manolis Triandafyllidis, Salonic, prezintă întâi cele două accepțiuni moderne ale termenului. A treia accepțiune e chiar cea de „străin”, om care nu e grec și care nu vorbește limba greacă – arh. barbaros, prin mimarea sunetelor (pronunţie [barbar], de la sunetul bur, bur, bur), de provenienţă asiatică.

Nu numai în greacă termenul înseamnă „străin”, dar și în semitică – barbaru=străin, iar în sanscrită – barbarah = „bâlbâit”. Astfel, „bâlbâiți” erau toți cei care nu vorbeau limba greacă sau vorbeau o grecească „de baltă”. Tracii, geții, dacii nu vorbeau greaca la ei acasă, deci era normal să fie numiți barbari.

Asemănarea cu termenul „barbă” este pur întâmplătoare (termenul vine din latină și e prezent în această formă doar în limbile latine; în greacă, la barbă, se spune γενι), unele neamuri „barbare” nepurtând barbă – romanii, egiptenii. Astfel, barbarul grecilor antici nu era neapărat bărbos și sălbatic – era pur și simplu vorbitor de altă limbă sau un vorbitor care făcea greșeli în exprimare. Termenul a ajuns apoi la romani, care au preluat în bună măsură cultura greacă/elenistică, și a ajuns să fie folosit în mod uzual pentru a denumi neamurile din afara lumii mediteraneene, mai ales greco-romane. Bărbosul roman era numit barbatus – de aici – bărbat.


Conotația peiorativă, transmisă și în limbile actuale, se pare că a apărut târziu, prin secolele IV-V e.n., odată cu invaziile migratorilor de toate felurile, invazii devastatoare pentru civilizația romană. Ca un foarte bun exemplu ar fi de amintit aici şi termenul „vandal”, la origine numele unui trib germanic, actualmente termen peiorativ desemnând un individ care comite acte de vandalism – în general distrugeri asupra proprietății publice sau/și private. Situația este similară cu termenul „neamț”, denumire dată de slavi neamurilor germanice, dintr-un termen din limba slavă, nemici, însemnând străin (din vest), barbar sau mut (în sensul în care respectivul nu vorbește limba slavă). Şi exemplele ar putea continua.

Pornind de la această isterie fără conținut, corifeii dacomani s-au aruncat într-o furibundă campanie de reinventare a civilizației dacice, prin invenții istorice grotești. Pentru a-l contracara pe bietul termen „barbar”, liderii curentului dacoman au trecut la mistificări care îi plasează pe daci în centrul civilizației umane, ca primi și unici creatori de artă, literatură, arhitectură – dacii i-au învățat pe egipteni să construiască piramide; dacii au inventat scrisul; dacii comunicau cu extratereștrii; dacii vorbeau limba latină, preluată de aici de către romani mult mai târziu; dacii construiau tuneluri pe sub munți, Dunăre, Marea Neagră; dacii foloseau structuri subpământene energetice cu holograme și instalații de teleportare; Sfinxul acționa drept antenă spațială; dacii erau creștini înainte de Christos și chiar direct ortodocși; toată civilizația dacică, cea mai dezvoltată din istorie, a căzut pradă conspirației iudeo-masonice finanțată de Soros, Vatican, Budapesta și reptilieni.

În sprijinul teoriilor elucubrante, acești indivizi care apar în mod constant la televizor și umplu internetul de minciuni nu se sfiesc chiar să plăsmuiască surse istorice sau să traducă intenționat eronat anumite pasaje din scriitorii antici. Lista de aberații se îmbogățește săptămânal, iar la unele conferințe de profil ai ocazia nesperată de a plăti taxă de intrare pentru a asculta aceste plăsmuiri ridicate la rang de „știință dacologică”. Mai mult decât atât, arheologii și istoricii, în afară de câțiva, sunt permanent înfierați și prezentați ca inamici ai nației române, doar pentru simplul fapt că nu sunt de acord cu pseudo-descoperirile.

Ce spun sursele istorice 

Despre daci și geți vorbesc numeroase surse antice, de origine greacă și romană. Erau cunoscuți în lumea antică pentru caracterul lor violent, pentru măiestria militară și pentru marele număr de sclavi, inclusiv din rândurile lor, pe care îl livrau lumii greco-romane; numele de sclavi geta sau Dacus erau foarte răspândite. Pericolul militar pe care îl reprezentau dacii apare în multe surse, unii autori menționând nu doar că aceștia amenințau permanent granița danubiană a Imperiului și Peninsula Balcanică, ci chiar că dacii ar fi avut atâta forță încât să atace însăși Peninsula Italică și Roma.

Din păcate, în mod straniu, într-adevăr, sursele despre războaiele duse de Traian împotriva dacilor au fost în marea lor majoritate pierdute de-a lungul vremii, rămânând relativ puține informații. În ciuda celor care caută și în acest caz o conspirație antidacică, trebuie menționat că foarte multe lucrări ale Antichității de care avem cunoștință au fost distruse de-a lungul vremii, orașele cu bibliotecile aferente arzând periodic, unele lucrări cu caracter militar nefiind copiate în mănăstirile creștine fiindcă nu reprezentau interes pentru călugări sau erau de calitate literară inferioară.

Dacă despre geți se scrie deja de prin secolul 6 î.e.n., dacii apar prima dată menționați într-o scriere în secolul 1 î.e.n., în celebra lucrare a lui Cezar, De bello gallico, unde dacii sunt menționați fugitiv. Alți autori care scriu despre geți și daci – în lucrări de istorie sau în piese de teatru – sunt Sofocle (sec 5 î.e.n.), Menandru (343-292), Tucidide (460-396), Mnaseas (sec. 3 î.e.n.), Terentius (sec. 2 î.e.n.), Sallustius (87-35) și mulți alții, continuând apoi cu scrierile autorilor medievali, care preiau porțiuni din lucrările antice.

Printre autorii care dau informații detaliate despre geți se numără poetul roman Ovidius, exilat la Tomis în anul 8 e.n. Acesta descrie cavaleria getică, armele, straiele, tacticile de luptă, obiceiurile. Pliniu cel Bătrân (23 î.e.n.-79 e.n.) scrie că geții sunt numiți daci de către romani. Dio Chrysostomo (40-120 e.n.), autorul unei Istorii a Geților, din păcate pierdută, a vizitat Dacia în anul 96 și dă detalii despre pregătirile militare ale dacilor. Lista autorilor poate continua, dar acest subiect merită propriul său articol.

Urmele fortificaţiilor dacice, vizibile cu ochiul liber 

Ruinele dacice au rămas la vedere multă vreme în unele zone, chiar dacă nu se știa exact cui aparțineau – în lumea rurală, limitată în cunoștințe istorice, se spunea adeseori că aceste fortificații/ziduri/structuri au fost construite de „urieși” sau „jidovi”, fiindcă țăranii, care-și constuiau casele din chirpici, lemn, stuf, uneori chiar locuințe de tip bordei, nu-și imaginau cum ar fi putut niște oameni simpli să care atâta amar de piatră de mari dimensiuni pentru a construi acele structuri misterioase, despre care ei nu știau nimic.

Pentru cărturari și cei care aveau acces la sursele istorice antice, era destul de clar că acele structuri aparținuseră dacilor, nesupusul neam barbar din Antichitate care îndrăznise să înfrunte puterea Romei și plătise scump pentru asta. Dintre piesele de mare valoare recuperate de autorități ieșeau în evidență unele care clar nu erau romane, iar cei care citiseră sursele antice știau despre ce putea fi vorba. Unii dintre aceștia chiar au scris despre aceste piese încă din perioada medievală, atenția fiind atrasă de obiectele de orfevrărie lucrate cu o mare măiestrie.

Unele dintre fortificațiile dacice au fost refolosite în Evul Mediu ca fortificații ale Regatului Maghiar, poziția strategică a acestora – capăt de trecătoare, intersecție de drumuri, zonă de exploatări miniere etc. –, fortificarea naturală a pantelor și buna păstrare a vechilor ziduri dacice fiind exploatate încă o bună perioadă de timp.


Căutători de comori au existat din epoca medievală și în aceste zone, vestigiile romane erau și ele „sfredelite” de mult, piesele fiind căutate pe piața de antichități și de colecționari care plăteau bani serioși pe ele. Multe erau găsite ocazional, în timpul lucrărilor agricole, a defrișărilor, ca urmare ale unor alunecări de teren, a surpării unor maluri.

Cele mai vizibile dintre ruinele dacice sunt fortificațiile, așezate în general pe înălțimi, cu terasări în jur, pe pante, având și o concentrare de structuri și de artefacte mai mare. Din păcate, așezările rurale din perioada dacică sunt greu de evidențiat, fiind construite din materiale perisabile. Chiar și fortificațiile au fost afectate de alunecări de teren sau diverse lucrări militare sau agricole de-a lungul secolelor.

STOP-CADRU. Mărturiile arheologice 

Chiar dacă siturile cu vestigii dacice erau cunoscute de localnici și chiar de autorități, ele erau „cercetate” şi de căutătorii de comori sau de țăranii care săpau și vindeau piesele pe piața neagră. Astfel, în 1802, a fost descoperit la Sarmizegetusa Regia un foarte mare tezaur de kosoni de aur, apoi alte tezaure de câte 400 de piese sau doar de zeci de piese, urmate de alte descoperiri, inclusiv piese ce par a fi, din descrieri, „brățări dacice”. Metalul prețios a fost recuperat în mică măsură de autorități, fiind topit și/sau vândut. Austriecii au luat măsuri și au trimis autoritățile să investigheze zona. Rapoartele trimise menționau ruine nu doar pe dealul Grădiștii, ci și la Fetele Albe, Luncani, Piatra Roșie, Sub Cununi, Vârful lui Hulpe etc. Săpăturile începute imediat la Sarmizegetusa au dus la descoperirea de ceramică, multe bucăți din obiecte din diferite metale, stâlpi de andezit, țevi de teracotă, urme de ateliere de fierărie. Țăranii au continuat să sape acolo şi după ce autoritățile au plecat, găsind din nou monezi, aproape 1000 fiind declarate autorităților. 

O a doua campanie a autorităților găsește urmele unui hambar cu grâu ars, pietre având litere grecești, țevi din trunchiuri de copac, sanctuarul mare circular. Specialiști austrieci și unguri au început să vină la Regia în deceniile următoare, abia la sfârșitul secolului XIX stabilindu-se clar că acele ruine aparțin civilizației dacice. 

În 1910 se fac periegheze pentru a se începe săpături sistematice, sub comanda unui arheolog ungur, dar Primul Război Mondial împiedică declanșarea lucrărilor.

În 1924, profesorul Dimitrie Mihail Teodorescu de la Universitatea din Cluj, la îndemnul lui Vasile Pârvan, duce o primă campanie la Regia, apoi profesorul începe săpăturile la cetatea de la Costești-Cetățuie, săpături continuate până în anul 1929. În 1943 și 1944, Constantin Daicoviciu va continua săpăturile la Costești, în alte zone având loc în toți acești ani periegheze care au dus la descoperirea de noi vestigii.

Săpăturile vor fi reluate, începând din 1949, la cetatea de la Piatra Roșie, dar se va realiza și un sondaj la Cioclovina-Ponorici.

Din anul 1950, atenția s-a mutat din nou asupra complexului de la Sarmizegetusa Regia – zona din interiorul zidului, apoi zona sacră, apoi zona teraselor.

Până în 1972, săpăturile conduse de C. Daicoviciu și perieghezele au dus la noi și noi descoperiri, în fiecare an în foarte multe puncte. Alături de C. Daicoviciu, în echipa sa au lucrat mai mulți arheologi, care, la rândul lor, au devenit ulterior profesori la universități importante, arheologi la institute de cercetare, specialiști de mare clasă și formatori de generații de specialiști: Ion Horațiu Crișan, Hadrian Daicoviciu, Ioan Glodariu, Valentin Vasiliev, Mihai Bărbulescu, Ioan Piso etc.

După 1972, colectivul de specialiști și activitățile științifice din zona cetăților dacice din Munții Orăștie au fost coordonate de H. Daicoviciu, iar din 1985, de către profesorul Ioan Glodariu.  

La Bănița, primele cercetări au loc la începutul anilor ’60. La Căpâlna se cunoșteau ruinele, primele cercetări având loc în secolul al XIX-lea, apoi săpături sistematice conduse de C Daicoviciu, în 1939-42 și 1954. Cercetările au fost continuate la sfârșitul deceniului VI, o ultimă campanie de săpături având loc la începutul anilor ’80.

 La Piatra Craivii încep cercetările în 1960, ultimele săpături având loc în 1988. La Cugir încep cercetările în 1977, în 1968 fiind găsit aici un tezaur monetar.

În 1909, la Arpașu de Sus, arheologul amator clujean Orosz Endre efectuează o periegheză pe dealul „Cetățeaua”, unde descoperă urmele unei întărituri de pământ, bucăți ceramice, urmele unor vetre, fără a-și da seama însă din ce perioadă a Antichității puteau proveni acestea. Kurt Horedt face și el o periegheză mai târziu, identificând forma și dimensiunile cetății. Abia în anii 50, o periegheză a arheologilor Mihail Macrea și Nicolae Lupu identifică fortificația drept una dacică, în zonă începând și săpături arheologice.


La Căpâlna, denumirea „Cetate” a dealului unde se află fortificația dacică era folosită în mod uzual printre locuitori. Primele mențiuni ale unui sit aparțin, la sfârșitul secolului XIX, maghiarilor Téglás Gábor (care o și numește ca fiind dacică) și Halaváts Gyula, care observă la rândul său că zidurile din piatră fasonată seamănă cu cele ale cetăților dacice din Munții Orăștiei și menționează numeroase obiecte găsite aici, aflate în colecții particulare. Abia din 1939 s-au făcut cercetări serioase și sistematice în zonă, inițiate de C. Daicoviciu și desfășurate în câteva etape – 1939, 1942, 1954, coordonate de Mihail Macrea, Nicolae Lupu, Ion Berciu și alții. Săpăturile au fost reluate în anii 1965-67 și 1982-83.  

Cetatea Tilișca a fost reperată clar abia în 1957, săpăturile începând doi ani mai târziu, fiind oprite în 1965, iar rezultatele publicate în 1989.

Situl Sighișoara-Wietenberg a fost cercetat încă de la începutul secolului XX, săpături sistematice fiind făcute după 1938 de către Kurt Horedt. În anii 1967-70 a avut loc o nouă rundă de săpături sistematice, de către Gheorghe Moldovan, directorul muzeului din Sighișoara. O parte a descoperirilor interbelice, datând din epoca bronzului și perioada dacică a fost publicată, dar mare parte a însemnărilor din a doua rundă de săpături a fost pierdută fără urmă, nefiind publicat nimic din ele. O a treia campanie de cercetări a avut loc în anii 1991-95, desfăşurată de către Ioan Andrițoiu și Aurel Rustoiu. De data aceasta, rezultatele săpăturilor au fost publicate integral în anul 1997.

În partea de nord-vest a Transilvaniei și în Câmpia de Vest există mai multe așezări cercetate încă din anii ’60-’70 ai secolului XX: Cladova, Pecica, Săvârșin, Berindia, Zerindu Mic, Tășad, Biharea. Pecica (probabil antica Ziridava) a fost cercetată arheologic încă din 1898, în anii 1910-1924 fiind făcute săpături ocazionale de către arheologul clujean Roska Márton. În anii ’40, cercetarea fost făcută de Dorin Popescu, apoi, între 1960 și 1964, de către I.H. Crișan. Monografia sitului a fost publicată în 1977.

Alte fortificații din zona de NV a Transilvaniei au fost cercetate arheologic, fiind cuprinse în lucrarea arheologului zălăuan Horea Pop: Clit, Marca, Meseşenii de Sus, Moigrad, Petica, Sacalasău Nou, Stârciu, Şimleu Silvaniei, Şuşturogi, Vladimirescu.

La Racoș, în jud. Brașov, primul care face săpături „arheologice” pe Tipia Ormenișului este profesorul de sport Wilhelm Hausmann, în 1863-64, care și publică în ziarul local rezultatele descoperirilor sale. Următorul a fost Balázs Orbán, care menționează distrugerile mari în sit, provocate de cei care lucrau acolo sau de către vânătorii de comori. Balazs prezintă detaliat zona și diversele elemente de fortificare pe care le găsește. Săpături au loc și după Primul Război Mondial, conduse de preotul sătesc Imreh Barna, care era doar entuziast, dar nu avea vreo pregătire în domeniu. Barna descrie în scrierile sale ce a găsit la locul sitului, unde a săpat și Hausmann – diferite tipuri de cioburi, bucăți de chirpici, monede, vârfuri de săgeți, bucăți de oase. Cercetări și periegheze științifice au avut loc la Racoș începând din anul 1979, sub conducerea arheologului Florea Costea, din anul 1981 începând săpăturile arheologice sistematice, continuate până în anii din urmă.

În spațiul extracarpatic, primele cercetări în siturile geto-dace au loc abia la sfârșitul secolului XIX, desfăşurate de către Grigore Tocilescu, Alexandru Odobescu etc. Acestea, sau multe dintre ele, erau cunoscute demult, ruine sau diverse structuri fiind amintite în scrieri vechi, de către Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir. Totodată, descoperiri accidentale de tezaure avuseseră loc, multe dintre acestea fiind topite și/sau vândute. În perioada interbelică, cercetările au fost conduse de Vasile Pârvan și Radu Vulpe, cercetări amplificate în perioada postbelică, atât calitativ, cât și cantitativ, un număr de aproape 30 de fortificații având parte de săpături arheologice sistematice, printre care așezările de la Poiana (jud. Galați), dealul Cozla și cetatea de la Bâtca Doamnei (ambele lângă Piatra Neamț).  

La Poiana a fost identificată Piroboridava, una dintre cele mai importante așezări din Moldova și cunoscută încă din secolul XIX. În anul 1913, Vasile Pârvan a întreprins primele săpături aici, săpături continuate în perioada interbelică. Un prim sondaj al lui Gheorghe Ștefan a avut loc în 1926, iar din 1927 au început săpături aproape anuale, coordonate de R. Vulpe. Situl a avut mult de suferit din cauza alunecărilor de teren, a tranșeelor în Primul Război Mondial, a săpăturilor neautorizate, iar piesele au fost împărțite între mai multe muzee, multe dintre acestea dispărând pur și simplu de-a lungul vremii și mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1949-1951, săpăturile au fost reluate, iar piesele mutate de la București la muzeul din Tecuci. Cercetările au fost reluate în anii ’80, iar rezultatele publicate în monografia din 2003.

Zargidava, așezarea dacică de la Brad (comuna Negri, jud. Bacău), a fost descoperită în timpul unei periegheze, în anul 1962, de către arheologii Alexandru Vulpe și Vasile Ursachi. Locul, chiar dacă prezenta urme vizibile de locuire în trecut, a fost afectat de diverse lucrări moderne, eroziunea unui versant scoțând la iveală diverse piese, care au făcut și mai ușoară clasificarea sa. Din 1963 până în 1984 au avut loc campanii aproape anuale de săpături, conduse de Vasile Ursachi. Cu toate că situl fusese puternic afectat de lucrări agricole și construcții, rezultatele cercetărilor au fost importante, fiind publicate în 1995.

*** 

În teritoriul dintre Prut și Nistru, cercetarea așezărilor getice s-a făcut în mod sistematic în perioada interbelică de specialiști români, în perioada postbelică fiind făcută mai ales de arheologi sovietici. Rezultatele săpăturilor de la Saharna Mare, Saharna Mică, Butuceni etc. au fost importante și au văzut lumina tiparului în limba rusă și apoi în limba română. Cercetările arheologice continuă și în prezent, în limita fondurilor alocate.

*** 

În zona de Curbură, preocupări arheologice au existat din secolul XIX, dar cercetări sistematice au avut loc abia din secolul XX, începute de Vasile Pârvan, iar săpături sistematice au avut loc aici din anii ’50. Au fost cercetate, încă din perioada interbelică, cetățile de la Piscul Crăsani, Vârteșcoiu, Ruginești, Bârsești, Bonțești, Odobești, Pădureni-Mărășești, Țifești, Cândești, Mănăstioara, Cârlomănești, Gruiu Dării, Coroteni, Olăreni și multe altele. Au fost descoperite și cercetate necropole și așezări civile, unele cu mai multe niveluri de locuire, din epoca bronzului până după cucerirea romană, unele chiar din plină epocă medievală.

*** 

În Secuime, multe situri dacice, mai ales cetăți, erau cunoscute, ruinele acestora fiind vizibile, unele chiar refolosite în epoca medievală. Au început să fie studiate de la începutul secolului XIX, unii cercetători, cum a fost Daniel G. Scheint (austriac și medic de meserie), opinând că ele sunt mai vechi decât venirea secuilor. Balázs Orbán a cercetat mai amănunțit zona, făcând periegheze, recuperând o serie de artefacte, descoperind inclusiv așezări nefortificate, făcând măsurători, desene, descrieri ale ruinelor. Cercetători transilvăneni din zonă au făcut săpături la unele cetăți, dar au fost interesați mai degrabă de nivelul medieval. Cercetătorul clujean Alexandru Ferenczi a continuat cercetările în zonă, făcând și săpături, în perioada interbelică, la Ciceu, Jigodin, Covasna etc.

După Al Doilea Război Mondial, cercetările au continuat într-un ritm mai susținut. Au fost cercetate, în diferite stadii, cetățile de la Biborțeni, Ciceu, Covasna, Jigodin, Odorheiu Secuiesc, Porumbenii Mari, Racu, Zetea și așezări civile. Multe situri, doar reperate, au fost cercetate doar la suprafață sau deloc, din lipsă de timp sau resurse umane și financiare, la fel ca în alte zone ale țării. Numeroase tezaure monetare, podoabe, arme și unelte dacice au fost descoperite în cadrul acestor săpături sau în mod accidental, contribuind la conturarea imaginii unei populări intense a zonei în perioada antică. Fortificațiile plasate strategic la ieșirea din trecători, centrele religioase din zonă și mărturiile unei foarte bogate activități civile și meșteșugărești denotă faptul că aici existau centre de putere, nobili daci cu o bună situație financiară și militară, stăpânind peste o populație numeroasă și prosperă, toate aceste așezări, mai ales fortificațiile, încetându-și însă brusc existența după 106, anul cuceririi romane.

*** 

În Banat, cea mai cercetată zonă în ce privește așezările dacice a fost cea a Clisurii Dunării, unde câteva situri au fost cercetate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, rezultatele fiind publicate în reviste de specialitate. Începând din anii ’80 și pe parcursul anilor ’90 au fost cercetate și cetățile dacice de la Divici și Pescari.

Lista siturilor reperate, cercetate sau în curs de cercetare ar putea continua fără probleme pe încă niște pagini, la fel şi lista descoperirilor arheologice, unele de mare însemnătate, care, din păcate, nu ajung la cunoștința publicului larg, fiind publicate în reviste de specialitate sau expuse în expoziții muzeale. Descoperirile vânătorilor de comori sunt cele mai mediatizate, la fel cum mediatizate sunt și piesele braconate și recuperate de statul român pe sume mari, plătite tot din bugetul de stat.

Pericole 

Azi, datorită perieghezelor efectuate de arheologi, se cunosc în țară și alte situri unde se află fortificații și/sau așezări dacice, dar aceste locații nu au fost făcute publice tocmai fiindcă nu pot fi păzite, iar riscul de a fi ciuruite de braconieri este imens. Au fost, de pildă, şi cazuri când, în timpul campaniei arheologice de săpături sistematice pe un anumit sit, noaptea situl să fie vizitat de braconieri, care au făcut mai multe gropi, de unde nu se știe ce au luat. Arheologii, sosiți a doua zi dimineață pe sit, au anunțat autoritățile, care au ridicat din umeri.

În plus, multe piese care ajung în muzee își așteaptă rândul multă vreme pentru a fi restaurate – și mult mai multă vreme pentru a fi expuse măcar într-o expoziție temporară. Chiar dacă pare foarte simplu, reorganizarea la standarde europene actuale a unei expoziții muzeale costă mulți bani, cere timp și personal calificat, personal pe care multe muzee din țară nu îl au.

Starea siturilor arheologice dacice, de plâns 

La fel ca majoritatea siturilor arheologice sau a monumentelor istorice din România, siturile dacice se află în general într-o situație jalnică. Puține sunt efectiv vizibile sau vizitabile. În cazul altora, panourile explicative sunt vechi, ruginite, căzute. Vegetația afectează grav structurile, un vizitator neinițiat nici nu știe la ce să se uite și ce ar trebui să vadă. Rădăcinile copacilor împing pietrele din ziduri, copaci mari se prăbuşesc la furtuni peste zidurile antice și le distrug iremediabil. În mare măsură, nu există drumuri de acces, nu există materiale informative sau ghizi.

Ocazional, siturile dacice sunt vizitate de vânătorii de comori, care găsesc piese pe care le trec apoi peste graniță. Alți vizitatori cu mai multă imaginație creatoare își scrijelesc numele pe pietre sau lasă diverse graffiti. În alte locuri, persoane cu o vădită apetență pentru religie lasă lumânări și icoane pe pietrele așezate de daci acum 2000 de ani.

Multe situri nu sunt deloc cercetate, în general din lipsă de fonduri. Nu există reconstrucții parțiale in situ, nici măcar grafice, iar pentru un om simplu care vrea să priceapă cum arăta o fortificație dacică, o astfel de vizită nu spune mare lucru. Dacă, prin absurd, timp de cinci ani, banii dați de stat și autoritățile locale pentru construirea de biserici s-ar aloca arheologiei românești, diferențele s-ar vedea imediat și am ajunge la un nivel net superior în ce privește cunoașterea acestei civilizații antice – siturile cercetate ar fi mult mai multe, descoperirile mult mai interesante și mai importante, iar capitole necunoscute din istoria românilor ar fi reevaluate. Din păcate, România nu a ajuns la acest nivel de dezvoltare.


Excepţie fericită: Sarmizegetusa Regia 

Un caz fericit este Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, sit UNESCO, care are de câțiva ani o administrație coerentă, pază permanentă, drum de acces (rupt ocazional de torenți), materiale informative, ghid pe sit, curățenie, ordine.

Totul a fost posibil datorită unui om care s-a zbătut ani întregi și a luptat singur împotriva sistemului și a celor care făceau ce voiau în zona sacră mai ales. Vladimir Brilinsky este administratorul sitului Sarmizegetusa Regia și a făcut o schimbare pe care mulți nu o credeau posibilă. Pentru cine a vizitat situl în perioada în care era lăsat de izbeliște, sunt vii încă amintirile cu turiști care își așezau corturile în zona marelui sanctuar circular, făceau foc oriunde aveau chef, aprindeau lumânări și făceau diverse incantații cu iz magico-religios pe discul de andezit (hainele erau opționale, în funcție de verva și scopul rugăciunilor etc). De asemenea, zidurile și discul erau afectate de cei care se urcau pe ele ca să se încarce cu celebra energie telurică de la Zamolxe sau cerească de la Dumnezeu. Alți zei erau de asemenea invocați. Discul de andezit era considerat afrodisiac și un loc foarte bun pentru cupluri de face copii zamolxieni.

Acele vremuri de haos total au apus acum și se speră ca și celelalte cetăți dacice din zonă să intre sub o administrație unică și coerentă, pentru a fi ferite de distrugere și integrate unui circuit turistic viabil.

 Bibliografie selectivă: 
Aurel Zanoci, Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în sec. VI-III a.Chr, București, 1998
Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureșului, Ed. Mega, 2005
Victor Bobi, Civilizația geto-dacilor de la Curbura carpaților, București, 1999
Nicolae Gostar, Cetățile dacice din Moldova, București, 1969
Ioan Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpîlna, București, 1989
Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Vestigiile dacice de la Hunedoara, Alba Iulia, 2007
Vasile Ursachi, Zargidava: Cetatea dacică de la Brad, Editura Institutului Român de Tracologie, 1995
N. Lupu, Tilișca. Așezările arheologice de pe Cățănaș, București, 1989
I. Andrițoiu, A. Rustoiu, Sighișoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice și așezarea dacică, București 1997
I.H. Crișan, Ziridava. Săpăturile de la „Șanțul Mare” din anii 1960, 1961, 1962, 1964, Arad, 1978
Horea Pop, Fortificaţiile din vestul şi nord-vestul României, Cluj-Napoca, 2006
Florea Costea, Augustin-Tipia Ormenișului, Brașov, 2006


""