Istoria de viață a Elenei Bliuc (până la căsătorie, Liulica) este marcată de trauma generației de copii care a cunoscut valul deportărilor staliniste din Basarabia, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. În amintirile copiilor acelor timpuri, instaurarea puterii sovietice a însemnat marginalizarea socială, precum şi exterminarea fizică a părinților, exproprierea averii, foametea provocată de autorități, dezrădăcinarea culturală.

Pe durata deportării, partea cea mai mare a sarcinilor educării „corecte” a tinerei generații a fost atribuită instituțiilor școlare. Antrenarea minorilor deportați în procesul de școlarizare avea rolul să ofere imaginea unei copilării firești, cât mai apropiate mitului politic despre „copilăria fericită în URSS”. Coordonatele reale ale procesului de sovietizare devin însă evidente în povestirile copiilor deportați, din care constatăm alte realități: caiete improvizate din ziare vechi, cerneala colorată cu funinginea de pe hornul casei, mobilierul școlar confecționat din acatistul scos de la biserică și pereții clasei cu hărțile imperiului și portretele conducătorilor de partid. Narațiunile celor care și-au trăit copilăria în anii de ocupație sovietică în Basarabia pun astfel în lumină experiența și strategiile de supraviețuire în condițiile sovietizării forțate.


Familia în care s-a născut Elena Liulica s-a numărat printre alte zeci de familii deportate din comuna Sudarca . La acel moment, consătenii aveau încă vii în fața ochilor arestările pe motiv politic, produse la scurt timp după valurile de „eliberare” sovietică, în 1940-1941 și 1945. Teroarea noii puteri se încrustase în sufletele basarabenilor prin acțiunile de colectare a rechizițiilor la stat și metodele de cooptare a susținătorilor noii puteri din rândul localnicilor. Adesea, loialitatea băștinașilor era inculcată prin frică și intimidări, noile politici venind în contradicție cu ritmul vieții tradiționale a gospodarilor din sate. Plasarea elementelor marginalizate anterior de comunitate în funcții administrative importante a fost motivul unor răzbunări, chiar și în cazul unor animozități de mult uitate de restul sătenilor. 

Îmi spune Elena Liulica, după soț – Bliuc. M-am născut la 24 februarie 1934, în comuna Sudarca, județul Soroca [azi, r-nul Dondușeni]. Iată, degrabă voi avea 80 de ani (zâmbește trist).  „Moldoveancă” – așa este scris în pașaport, dar eu nu sunt împotrivă să fie scris „româncă”. De fapt, eu am rădăcini ucrainene. Strămoșii noștri, stră-stră-bunicul a cumpărat moară în Sudarca. Ei erau veniți din Ucraina de Apus. Astea au fost demult tare.  

Stăteam [într-o curte] cu buneii. Tatăl meu a fost cel mai mic în familie și, înainte, la băieți lăsau gospodărie. Am locuit într-o gospodărie cu părinții tatălui: Pantelimon și Ioana Liulica. Bunica a fost din români și avea numele de fată Suru. Pe tata îl chema Gherasim Liulica, era născut în 1899. Mama se numea Maria, era născută tot în 1899 în familia lui Ion Topală, din satul Briceni. Am fost trei copii în familie. Eram doi frați – Dumitru și Grigore – și o soră. Eu am fost cea mai mică.  Ambii părinții au făcut trei clase de școală la țarul Neculai, în limba rusă. Știau a scrie și a citi – „a socoti”, cum se spunea atunci. Pe atunci, fetele nu prea erau date la școală, dar părinții mamei au spus că ea numaidecât trebuie să știe a scrie și a citi.  

Printre primii gospodari în sat 

Părinții era agricultori. S-au căsătorit degrabă. Așa cum românii au început să dea pământ, ei s-au căsătorit ca să primească pământ. Nu au primit mult pământ, dar cu timpul au cumpărat, căci tare au fost muncitori. Erau gospodari buni, printre primii în sat. Au construit casă nouă, sarai mare, beci. Aveau tot ce trebuie în gospodărie. Casa era construită în curtea casei buneilor. Bunica a murit în 1943, iar bunelul în 1939. Îl țin minte pe bunelul. Și au rămas părinții mei singuri în toată gospodăria. Și au muncit! Vă spun, erau muncitori și au ajuns printre primii gospodari în sat.

La început, părinții se temeau de români, dar mai pe urmă au văzut că era mai bine ca la [țarul] Neculai. Toată gospodăria asta părinții au făcut-o când erau cu românii, la ruși nu prea au agonisit. Erau mulțumiți de români, foarte mulțumiți. Tata a învățat alfabetul românesc repede și scria foarte frumos! Am fotografie cu scrisul tatei.  

Când au venit rușii, în 1940 

Când au venit rușii, în 1940, de-acuma ne temeam toți. S-a auzit de deportări, chiar din ’40 au început deportările. Nu așa masiv ca în ’41 și ’49, dar din alte sate vecine au deportat și în ’40 și le era frică oamenilor. Când frontul a înaintat, părinții s-au liniștit că o să rămânem cu românii. S-au bucurat foarte mult chiar.

În 1941 pe tata au vrut să-l numească românii primar în sat. L-au chemat la Soroca, dar el nu a acceptat. Simțea el, îmi pare mie, că nu ar fi rămas viu dacă ar fi fost primar. Tata se ocupa mai mult cu gospodăria și zicea că n-o să aibă când [gospodări], dacă se face primar.  

… în 1944 

Când au venit rușii, în ’44, ne era și mai frică. Știam noi că ceva rău ne așteaptă. Părinții se temeau să vorbească despre ruși, după ’44. Una-două și te aresta. Cine vorbea deschis – era dus la pușcărie. Părinții vorbeau în casă, îi ocărau pe ruși, dar când ieșeau pe-afară – nu se dădeau cu părerea.

Amintirile legate de școală variază prin intensitatea emoțiilor, de la admirația pentru procesul cunoașterii și respectul pentru dascălii cu vocație la frustrarea rămânerii în afara procesului de studii. Necazurile erau, în mare parte, cauzate de schimbările ideologice. Astfel, demararea procesului de rusificare, chiar din primele luni după reinstaurarea puterii sovietice, s-a manifestat în școli prin impunerea alfabetului chirilic. 


Vai! în ’44… (se mâhnește!) Eu îmi aduc aminte cum a fost cu școala. Când au venit rușii, trebuia să învățăm iar alfabetul! Toată vara am învățat alfabetul chirilic. Noul învățător primise ordin să ne învețe alfabetul rusesc, ca să-l uităm pe cel românesc pe care tocmai-l terminasem de învățat. Eu atunci eram în clasa a III-a. Jumătate de an învățasem în clasa a III-a, până la vacanța de iarnă, și când am venit la școală după vacanță ne-au spus că se prelungește vacanța, că nu era de foc în școală. Dar venea frontul de-acum, se întorcea frontul. În așa fel, în clasa a III-a am făcut lecții cu românii numai jumătate de an.  

Am învățat bine. Scriam frumos, fără greșeli. Tabla înmulțirii o știam bine. Învățătoarea m-a scos odată în fața clasei: am răspuns la toate întrebările și ea m-a îmbrățișat, era așa de bucuroasă (zâmbește trist). Învățătoarea – ea era din România – nu era căsătorită, lucrase în alt sat și s-a transferat la noi. Era rudă cu preotul și stătea chiar la preot. Când au venit rușii, ea s-a refugiat în România împreună cu familia preotului. Noul învățător la sovietici era chiar din sat: era șchiop, Ignat îi spunea, numele de familia era Ursache... mai în scurt... mai cinstea el, era în vârstă, bătrâor – nu știu de unde știa el alfabetul rusesc, cred că de pe timpul țarului Neculai – și ne-a învățat în clasa a III-a, în a doua parte de an școlar. 

În clasa a IV-a am învățat la școală în limba rusă. Aveam un învățător nou din satul vecin. Dar situația era urâtă: noi, copiii, abia învățasem un alfabet și brusc ne-au trecut la altul. În clasa a IV-a numai eu, una singură, am trecut anul. Pe toți ceilalți i-au dat înapoi de au repetat clasele. […]  

Care au fost într-a IV-a au rămas într-a IV-a. Daaa! I-au pus pe toți copiii să repete anul. Eu am trecut clasa și eram, după vârstă, mai mică decât toți din clasă. Au pierdut alții și câte doi ani din această cauză! Știți, mi-a prins bine că n-am pierdut atunci un an de școală. Acolo [în Siberia] aveam să pierd doi ani. Când ne-au ridicat, în ’49, eu terminasem opt clase și fratele Grigore – nouă clase.  

Tata era impus să umble pe la oameni  

Tata era cărturar și a fost numit deseatnik. Toată ziua muncea la pământ, că nu era încă colhoz la noi, iar seara era chemat la selsovet [Sovietul sătesc] unde toată noaptea aveau adunări. Tata era în comisia de colectare a impozitelor la stat dar, de fapt, era impus să umble pe la casele oamenilor. La adunările astea de noapte le vorbeau despre cum trebuie să se adreseze cu oamenii ca ei să plătească impozitele. Ați mai auzit despre impozitele celea, nu? Trebuia să dai tot ce aveai pe lângă casă – postavka asta. Ei! Cuvinte rusești! Iată despre ce vorbeau la adunare.

Știți, tata era din cei care iubesc să se trezească dimineața în zori și să se culce de cu seara. Timpul ăsta, cât era ținut la adunare noaptea la sovietul sătesc, era tare chinuitor pentru el! Când trebuia să doarmă după o zi de muncă, tata era impus să șadă la sovietul sătesc. Iată-așa… (oftează!) 

Sava Șevciuc l-a trimis pe tata în deportare 

La noi era unul, Sava Șevciuc, președinte de soviet sătesc. El era comunist, de mult era în Partidul Comunist. A fost numit președinte și lăuda puterea nouă. Tata nu umbla singur pe la oameni, se făcea „comisie”, dar avea neplăceri din cauza acestei funcții – spuneau unii că „Ne impune să plătim!” Cu președintele ăsta, tata a avut un scandal în tinerețe. Din cauza asta, președintele îl persecuta acum numindu-l deseatnik. Nu era din cauza că i-a plăcut cum lucrează tata; l-a pus în „comisie” pentru ca să se răzbune. Dar nici oameni cărturari prin mahala noastră, care să scrie și să citească, nu erau.

De unde s-a luat scandalul cu Șevciuc? În tinerețe, când erau la români, se vindea pământ. Tata vroia să cumpere pământ și avea bani. Se vindea o parcelă de pământ, pe o vale acolo, și erau mai mulți doritori. Dorea și Șevciuc aista, dar nu avea bani. Tata a cumpărat pământul cela, cu bani, dar Șevciuc a avut pe tata ciudă după asta. Tot Sava Șevciuc l-a trimis pe tata în deportare… 

Ridicarea 

Nu era încă colhoz, încă eram cu pământul nostru, tocmai terminasem de prășit hectarele de răsărită, de popușoi. Copiii își ajutau părinții. După ce am împlinit 15 ani, mă luau și pe mine cu cei mari la muncile câmpului. Era într-o marți, când se făcea iarmaroc la Otaci, și noi ne-am dus cu toată familia la piață să ne cumpere părinții îmbrăcăminte, încălțăminte, căci terminasem tot lucrul de pe câmp. Ne-au cumpărat de toate, eu cu fratele mijlociu ne-am cumpărat și niște plăci pentru patefonul de acasă. După ce ne-am întors de la piață era de-acum târziu și ne-am dus la culcare.

Fratele cel mare era căsătorit și avea casă mai la vale, peste drum de noi – tot tata a avut grijă să cumpere locul acela pentru a-l da fratelui pentru a-și face gospodărie lângă el. Fratele cu cumnata erau învățători și se aflau pentru câteva săptămâni la Soroca, la cursuri de vară – în toată vara îi duceau la cursuri – și la ei în casă ședea o fetiță, din Ucraina, care îngrijea de casă. Eu am dormit la dânșii, căci fata spunea că-i este frică să stea singură. Părinții mei erau acasă, cu fratele mijlociu.  


Dimineața devreme, nu răsărise încă soarele – trebuia să dormim, căci am terminat lucrul, la piață am fost (râde trist!) – am fost trezită de tatăl cumnatei mele. El locuia în centrul satului, aproape de selsovet și a auzit de nevoile astea care erau prin sat. Afară cotcodăceau găinile, hămăiau cânii... El a venit să vadă ce se face la noi, a intrat în casă și zice: „Lenuța, du-te acasă…” „De ce așa dimineața?!” „Du-te și-i vedea…” M-am dus acasă: ofițeri, soldați din ăștia kgb-iști – era plină ograda de ei. Ofițerii aveau în subordine soldați cu automate. Lăsau câte un soldat la fiecare gospodărie să ne păzească, nu cumva să fugim. Peste o casă – au fost la altă familie. Cineva de-al nostru din sat îi ducea, că nu știau soldații unde să se ducă. La noi acasă tot au lăsat un soldat… 

Mama tocmai plămădise pâine de cu seară și trebuia să coacă pâine în ziua ceea. A fost noaptea de marți spre miercuri când ne-au ridicat. După asta au mai fost câteva nopți, cât au luat lumea: erau din cei pe care nu i-au găsit acasă și i-au căutat încă vreo câteva zile. Mama frământa pâinea, iar tata plângea. Soldatul rămas să ne păzească – știți, era un soldat bun, daaa! – îi zicea lui tata: „Отец, не плачьте…” [Taică, nu plânge...] „Cum să nu plâng?! Eu cincizeci de ani am muncit aici!” – zicea tata… 

 Am început a ne pregăti. Între timp, a revenit ofițerul și tata i-a scos spravka [certificat] asta, precum că este scos de pe lista celor care plăteau postavkă. Ofițerul a luat-o în seamă și a zis să stăm pe loc deocamdată, că merge la selsovet să sune la raion. Vă închipuiți ce se făcea în ziua ceea pe tot teritoriul Basarabiei, era oare chip să suni undeva? Ce legătură telefonică era cu raionul? Nu a mai răzbătut ofițerul să sune nicăieri în ziua ceea. Și președintele din sat a mai adăugat, cred eu, că „E bun de dus!”  

A venit ofițerul: „Собирайтесь! Там разберемся, на станции…” [Pregătiți-vă de plecare! Ne vom descurca pe loc, în stație...] Dar cine să se descurce la stația de trenuri? Acolo îi descărcau pe toți direct în vagoane. Și au început ai mei a strânge lucrurile, ne-au spus că avem dreptul să luăm o tonă jumătate din avere. Acei deportați în ’41, sărmanii, nu i-au lăsat să ia nimic, așa îi luau, în cămeșuică, cum în găseau! De la noi din sat nu au ridicat nici în ’40, nici în ’41; ne-au găsit tocmai în ’49. Poate [din cauza] că era satul cam departe de șosea. 

A copt mama cuptorul de pâine, i-au dat voie. Ne-au dus târziu, erau pline vagoanele când am venit noi în gară. I-au dat voie mamei să strângă lucrurile. Am luat putinica cu brânză, cu slănină, perne, oghealuri. Nu pe toți i-au lăsat să-și facă bagajul așa ca pe noi. Din cauza la spravka asta s-a lungit timpul pentru familia noastră. Mama ne spunea să luăm haine de iarnă, că o să ne ducă în Siberia. Ofițerul zicea însă că ne transferă în alt raion și eu credeam că e vorba de alt raion din Moldova. Când colo – Răsăritul Depărtat! (pauză!) La Habarovsk ne-au descărcat.  

Eșalonul a pornit din Ocnița. Ne-au trimis tot mai departe și mai departe. Din sat au luat 24 de familii, deși satul nu era mare. Au luat familiile verișorilor mei „pentru politică”, copiii lor erau declarați „dușmani ai puterii sovietice”. Trei verișori au fost arestați în ’46-’47 și condamnați la 25 de ani. În ’49 au deportat familiile lor. Fratele mai mare nu era pe listă, el a scăpat; când a venit înapoi de la cursuri, a găsit casa părăsită... Fratele a fost învățător în sat toată viața. 

…nu au avut dreptate 

Listele le-au făcut de la raion, prin ordin. Pe noi ne-au luat fiindcă avea tata un dușman, președintele care s-a străduit să-l pună pe listă, chiar dacă tata era deseatnik. Noi credem că din cauza asta am ajuns în deportare. S-a dovedit pe urmă că nu a fost corect să ne deporteze, am primit răspuns de la Consiliul Miniștrilor că nu au avut dreptate.

Ce aveam noi atunci? O vacă, un cal, porci, găini – mare culac! Persecutau, dacă cineva s-a folosit de muncă străină, dacă a năimit la lucru, dacă era cineva din familie arestat mai înainte. În cazul nostru, au găsit un băietan din sat pe care tata, câteodată, îl năimea la lucru. Așa l-au mai descusut! Tata l-a năimit la lucru și i-a plătit pentru munca lui, și băiatul nu a spus nimic rău despre noi. Ne-au scris mai târziu că au fost prin sat, că au cercetat. Ne-a scris fratele despre asta. 

Când treceam podul în Ucraina, așa răcnea lumea, așa bocea 

La gară ne-au dus cu mașina: în patru colțuri erau soldați înarmați, cu automatele îndreptate spre noi. L-am întrebat pe tata: „De ce țin arma spre noi?” Tata știa rusa și îi spune soldatului să întoarcă arma în altă parte, și băiețelul cela – soldatul – a întors arma în altă parte. De fapt, soldatul a încălcat ordinul, dar a întors automatul în altă parte.

Când am ajuns la Ocnița, ce am văzut!? Erau vagoane închise, iar prin ferestruici erau scoase căldări și oamenii cereau apă; era arșiță mare, era vară. Mai erau încă vagoane necompletate... Vagoane pentru vite și în ele era așa o murdărie! În alte vagoane au bucșit mai multe familii, dar la noi în vagon de-acum nu mai aveau de unde aduce...  

Nu au mai luat părinții o tonă jumătate, au luat saci cu făină de popușoi, de grâu. Bine că au luat, căci nu ne-au mai dat mâncare. Au închis vagonul și, seara târziu, au pornit trenul. Vă închipuiți ce era acolo?! Ce plânsete, ce bocete răzbeau din vagoanele celea, din toate vagoanele?! Mai ales când treceam podul la Otaci – Vălcineț se numea stația – când trecea trenul în Ucraina, așa răcnea lumea, așa bocea. Tocmai mă iau fiorii când îmi amintesc! Eu eram mică, nu le înțelegeam pe toate, dar acum îmi închipui cât au tras părinții noștri, ce necazuri au avut: să pierzi într-o zi tot, toată munca de cincizeci de ani!  

Dimineața, când ne-am trezit, eram hăt-încolo, treceam prin Ucraina. Nu ne-au dus prin Moscova, dar pe alt drum, pe la Kujbyšev. Am trecut Volga. 

Cum să împarți două pâini la un vagon?! 

Mâncare ne-au dat după ce ne-au dus departe și s-au gândit că nu mai putem fugi. Abia încolo, după Volga, au început să ne dea mâncare. Probabil, făceau comanda dinainte. Erau două căldări – una cu terci și una cu supă. Și pâine era acolo, câte o bucățică de pâine de om. Erau băieți în vagon, dar nu-i luau pe ei să aducă mâncarea, ci pe fete. Din vagonul nostru m-au luat pe mine și încă pe o fată; probabil, se gândeau că fetele n-or mai fugi. Ne duceam cu soldatul și aduceam două căldări cu mâncare. Însă ce-i o căldare cu mâncare la un vagon?!


Nu demult am auzit în sat, cineva era supărată că tata nu le dădea pâine. Dar cum să împarți două pâini la un vagon?! Dar ea a uita că tata a rugat soldatul care păzea vagonul nostru să deschidă ușa, căci căldura era mare. I-au spus tatei: „Отвечайте головой!” [Răspundeți cu capul!] Dacă cineva fuge, îl împușca pe tata. Tata a pus capul, ca să nu ne înădușim. De unde să ia atunci tata o bucățică de pâine în plus?!  

Ne hrăneau o dată pe zi, dar nici nu prea mâncam… 

Eu am refuzat să ies din vagon la stații pe câmp. Erau bătrâni acolo, aveau nevoie să-și facă necesitățile mai des; erau flăcăi, erau fete mari. După ce am mai înaintat, după Volga, ne deschideau ușile la vagoanele pe câmp și acolo pe câmp trebuia toți de rând să-și facă necesitățile, iar soldații stăteau de jur împrejur. Eram copii, tineri, bătrâni, fete, flăcăi – momentul acesta l-am memorizat toată viața (oftează!). Unii nici nu se duceau afară și apoi aveau probleme. Eu am refuzat să ies din vagon la stații pe câmp. M-am îngălbenit, mai ales că mi se începuse ciclul menstrual, era pentru prima dată și nu eram pregătită; mama m-a ajutat să trec peste momentele astea.  

 În Novosibirsk, la baia publică, ne-au intimidat 

Am mers o lună de zile, vă închipuiți!? Ne-au dus la 6 iulie, am ajuns la începutul lui august. În Novosibirsk ne-au dus la baia publică. Ne-au dezbrăcat în pielea goală, ne-au luat hăinuțele toate și le-au dus la etuvă. Era o sală mare, unde ne-au dus pe noi, femeile. La un moment, au intrat doi soldați, cică să ne supravegheze (pauză!). Iată, ei spuneau despre nemți, da’ ei?! Au intrat peste noi; când i-am văzut, am înțepenit. Erau acolo femei bătrâne, erau fete mari. Ne-au intimidat. Aveau ei dreptul să vadă dacă nu fuge cineva, dar cum să fugi goală?!

La Habarovsk ne-au controlat la medic, ca pe femei 

Abia la Habarovsk am ieșit din vagon. Ne-au dus într-un lagăr unde au fost prizonieri japonezi. Erau așa de multe ploșnițe acolo! Prima dată vedeam ploșnițe. O săptămână întreagă ne-au ținut în lagărul cela, nu ne spuneau nimic, ne tratau ca pe vite. Ne hrăneau odată pe zi, cu terci. Într-o zi, ne-au controlat la medic, ca pe femei... Se temeau de boli. Toate lagărele erau pline de infecții și boli. Eu eram copilă de 15 ani. Pentru mine, pentru fetele tinere, era rușine mare așa control!!!

După Habarovsk, ne-au împrăștiat pe toți  

După Habarovsk, ne-au dus cu vaporul. Eu auzisem că o să ne ducă cu vaporul și îmi era așa frică – la noi nu erau râuri, nu văzusem vapoare și eu credeam că ne vor duce cu luntrile – Doamne! de parcă pe mine avea cineva să mă întrebe atunci?!

„Maiakovski” – așa se numea vaporul cela. Ne-au dus spre nord, pe râul Amur, însă n-am ajuns la Nikolaevsk. Ne-au dus pe fluviul Amgun’. Au început a ne repartiza pe la mine de aur. Ne-au împrăștiat pe toți. De acolo ne-au încărcat pe bărci, la deal pe apă. Nu mai eram așa de mulți – rămăsesem [familii de deportați] din satele Crișcăuți, Horodiște, Arionești.  

Mărturiile aduse de Elena Bliuc sunt confirmate de nota informativă a șefului direcției Ministerului Afacerilor Interne al regiunii Habarovsk V.S. Țariov către Ministrul Afacerilor Interne S.N. Kruglov, din 25 august 1949: „În scopul îndeplinirii directivei din 11 iunie 1949 despre primirea și dislocarea deportaților din R.S.S. Moldovenească, transportați cu eșalonul 97169 în număr de 946 de persoane, am luat măsuri pentru organizarea primirii, prelucrarea documentelor și supravegherea lor, pregătind la stația Krasnaja Rečka (la distanța de 28 km de or. Habarosk), lagărul Direcției pentru Afacerilor Prizonierilor de Război, de unde până la acel moment au fost expediați pentru repatriere toți prizonierii japonezi”.  


În urma controlului efectuat, ofițerul raportează lipsa dosarelor și documentelor însoțitoare ce au servit drept motiv al deportărilor și nivelul nesatisfăcător al condițiilor sanitare la transportarea celor deportați (100% contaminați de pediculoză). La fel, raportează numărul total de deportați, constituit din 279 de bărbați, 432 de femei și 235 de copii. Pe parcursul zilelor de 3 și 4 august, „contingentul” a fost supus „prelucrării sanitare”. Cei vârstnici au fost anchetați și „li s-a adus la cunoștință prevederile” directivei privind statutul de deportat. Apoi, în trei grupuri sub controlul ofițerilor au fost direcționați la minele de aur al trustului „Primorzoloto” pentru a fi angajați la muncă .

A urmat apoi, pentru Elena, trauma școlarizării în condițiile exilului. Datorită înțelepciunii tatălui, familia Liulica a fost distribuită într-o localitate cu școală medie. Cunoașterea alfabetului chirilic nu a fost însă suficientă pentru adaptare; fata nu ştia totuşi limba rusă, unica limbă de predare în școală. Insistența părinților de a oferi copiilor studii în pofida condițiilor vitrege de viețuire a fost o cale greu de urmat, dar probabil esențială pentru a-și face alt drum decât cel croit de puterea sovietică.

De aici înainte, studiile au fost pentru Elena Liulica ocupația și responsabilitatea principală în fața celor apropiați.

Colegii mei se duc azi la școală, iar eu cosesc fân pe o insulă  

Tata era om înțelept. Cât am mers, el tot întreba: „Este școală aici? Eu am copii de școală...” Pe lângă o mină de aur era o școală de zece ani. Din vapor ne-au descărcat în centrul raional Tachta, raionul Tachtinsk. Pe drum au mai fost descărcați alții, dar pe noi ne-au dislocat la Tachta. Aici ne așteptau. Aveau o insulă unde pregăteau fân pentru iarnă și ne-au trimis la cosit fân pe insulă. Tata a fost numit brigadir. Era prin august.

Am stat acolo cam o lună de zile, ne-au dat instrumente, am cosit toată iarba. Insula nu era tare mare. Am cosit și eu. Pe urmă ne-au plătit pentru lucru. Noi eram condamnați; ne plăteau foarte puțin. Ei veneau cu șlepurile și ne țineau în supraveghere de pe apă. Ne aduceau provizii pe o săptămână – crupe, macaroane, cartofi, pâine – toate din contul salariului. La urmă evaluau munca, împărțită la toți, iar din suma asta fiecăruia i-au scos consumația pentru mâncare. 

Cel mai dureros, țin minte, a fost ziua de 1 septembrie. Eu treceam în clasa a IX-a și mă gândeam cu durere: colegii mei se duc azi la școală, iar eu cosesc fân pe o insulă, în Răsăritul Depărtat. Eu cu fratele și alți copii care am fost acolo, în Tachta, încă am avut noroc; alții așa și nu au mai învățat [la școală]. Nici școli nu prea erau. 

Cât am trăit pe insulă, am stat în colibe; fiecare familie și-a făcut colibă. Era mlăștinos și ne era frică de șerpi. Chiar când am ajuns am văzut un șarpe, dar era de apă, nu era periculos. Colibe am făcut din fân, aveam cu noi perne, oghealuri. În septembrie a început a fulgui. La sfârșit, după ce tata a distribuit oamenilor banii pentru muncă, a cerut transport să ne putem deplasa de pe insulă, iar administrația a zis să ne facem plute singuri. În cele din urmă, ne-au trimis o barcă și ne-au dus la Oblon’.  

Prima iarnă 

În Oblon’ nu aveam unde trage și ne-am pomenit în stradă. Erau locuitori acolo, era stația electrică pentru orășelul din preajmă, era școală primară, oficiu poștal, erau niște căsuțe, dar unde să te duci?! Mama a rămas cu bagajul într-o debara, iar eu cu Lena – o fată din sat – ne-am dus să ne rugăm pe la oameni să ne dea voie să stăm peste noapte. Ne-am dus pe la mai multe case, dar nu ne primeau. În cele din urmă ne-a primit o bunicuță, care locuia cu o nepoțică rămasă orfană de mamă. Am dormit pe podea. Eram flămânde! Țin minte, fetița ceea mânca un terci de bostan, iar noi ne uitam cum mănâncă ea. Pe la o vreme de noapte, a venit ginerele gazdei; era beat, a început să strige: „De unde s-a luat lumea asta?!” Noi ne-am ghemuit speriate, iar dimineața ne-am trezit și am plecat de acolo.

A doua zi, tata a avut grijă să găsească gazdă: s-a dus la mină în zori și a căutat gazdă. Ne-am găsit gazdă la un ciubotar, era rus și îi zicea Semion – era deportat din Siberia pentru că nu a vrut să lucreze în colhoz. Era condamnat pentru opt ani cu confiscarea averii, ca și noi. Nouă nu ne spuneau pe câți ani eram deportați, noi am fost duși încolo „pe viață”.  

Semion avea două fetițe, Valea și Galea, și noi am stat iarna ceea cu familia lui Semion. Nici bani nu vroia să ia de la noi, a zis să avem grijă să încălzim casa. Dar cu ce s-o încălzim?! Eu cu fratele mergeam în fiecare zi la pădure și tăiam câte un copac – era permis, taie cât vrei, dar trebuia să știi a tăia. Dacă nu erai atent, sărea copacul cela unde nu te aștepți. Slavă Domnului, ne-a păzit Dumnezeu! Noi tăiam cu beschia și fugeam până a cădea copacul, apoi îl făceam bucăți și îl aduceam la casa lui Semion cu sania.  


Toamna ne-am dus la școală: eu în clasa a VIII-a, fratele – în clasa a IX-a. Am frecventat o lună de zile, dar nu înțelegeam nimic pentru că nu știam limba rusă. De unde să știm, dacă la noi în sat se vorbea moldovenește? Au văzut ei că nu înțelegem, ne-au chemat în cancelarie și ne-au spus să nu mai frecventăm dacă nu știm limba rusă. Toată iarna am stat acasă, era iarna 1949-1950. Toată iarna ceea, eu cu fratele am încălzit casa lui Semion. 

Erau și oameni bătrâni deportați – din Arionești, din Horodiște. Sărmanii, nu puteau lucra. În iarna ceea, cât am stat acasă, mă duceam uneori pe la ei. Mama îmi dădea câte ceva și mă trimitea la ei. Îi vedeam cum se certau între ei de la mâncare, de la căldură, era înghesuială de la o sobă. Au murit toți acolo… O iarnă au rezistat, poate două. Părinții mei ar putea spune mai multe despre asta, eu însă nu prea știu cum a fost cu acești bătrâni. 

Era komendatura – așa se numea administrația care ne controla pe noi. O dată pe săptămână trebuia să meargă fiecare să se iscălească, ca dovadă că nu a fugit. De-acuma venea iarna, se ducea tata de unul singur și iscălea pentru noi; de fapt, trebuia să se ducă fiecare.  

Tata s-a angajat fochist la școală. El sta bine cu komendantul, îi mai ducea jumătate de litru de vodcă ca să nu ne persecute, să nu-l trimită pe tata la munci mai grele. Erau mine de aur acolo unde se muncea din greu, mulți din ai noștri au lucrat în mine. În cazangerie nu era tare frig. Iernile erau de 50 de grade de frig! 

Ne-am mutat primăvara în căsuța noastră 

Primăvara părinții au cumpărat o căsuță în localitatea Cherpučinsk, raionul Tachta. Părinții mei au avut ceva bani cu ei, tata întotdeauna avea bani, nu mulți, dar avea. Ne-am mutat primăvara în căsuța ceea, a noastră. Iată, am adus și o fotografie. Veceul era afară, pentru a face baie mergeam la vecini.

Tata și fratele au lucrat; fratele a mers la lucru după ce a învățat meseria de electrician-montor. Mama avea grijă de casă, ea stătea acasă; era de ajuns lucru acasă și pentru ea. Aveam grădină și mama se ocupa cu grădina: creștea morcovi, cartofi. De fapt, mama muncea mai mult ca ceilalți. 

Pentru iarnă, tata se ducea și cumpăra pește: un poloboc de pește sărat. Era frig și țineam produsele la ger, în coridor. Coridorul era împărțit în două, o parte se numea seni și acolo țineam pentru iarnă: merișoarele, peștele în poloboc, cartofii… Din merișoare făceam magiun, zahăr nu aveam. Mai erau nuci de cedru; mama aducea din pădure câte un tăbultoc pentru iarnă.  


În lipsa posibilității de a studia în limba maternă, cum a venit vara, m-am angajat la munca la spălat aurul, la dragă – o mașinărie care plutea pe apă și spăla aurul, iar noi trebuia să sfărâmăm cu sapa pământul cela și aurul se lăsa la fund. Lucram în ture. Am lucrat toată vara, dar primeam aproape nimic! Ceilalți, care erau angajați cu coeficient, ei primeau mai mult.  

Am ținut legătura cu fratele mai mare, care a rămas în sat. Trimiteam colete. Noi trimiteam de acolo orez, iar ei ne trimiteau semințe de legume. Nu țin minte altceva să ne fi trimis. Am încercat noi acolo să creștem roșii, dar nu prea mergeau; le puneam în pâslă să se coacă după ce se lăsa frigul, dar nu prea mergeau. Nu le sădeam direct pe pământ, ci mai sus, pe un strat de gunoi. 

Nu ajungeau produse alimentare 

Mama se trezea dimineața și mergea să ocupe rând după pâine, căci noi eram patru persoane în familie. Nu ajungeau produse acolo. Era magazin special pentru cei liberi, acolo era marfă bună, dar se vindea numai pe bonuri. Noi nu primeam bonuri și nu aveam dreptul să cumpărăm acolo nimic. Erau și alte magazine, dar la ele erau rânduri și rânduri. Toate produsele erau aduse și se terminau repede.

Școala 

Înspre toamnă, mama s-a pus pe capul meu să merg la școală. Eu nu mai vroiam, îmi era rușine să merg iar în clasa a VIII-a! A treia oară în clasa a VIII-a! Eu aici [în satul natal] am terminat opt clase. Nu vroiam în ruptul capului să mă duc la școală. Mama a insistat: „Nu poți lucra toată viața la mină!” Și m-am dus.

Ei, dacă m-am apucat de școală, mă țineam de școală. Știam deja limba rusă, am mai învățat-o și la școală. A mers bine școala la mine, am terminat-o pe „4” și „5”. Învățătorii mă stimau, doar învățătoarea de limba rusă mă persecuta: în primul semestru mi-a pus nota „1”; nu „2”, ci „1”! Am făcut zece clase acolo. Sunt foarte recunoscătoare părinților că au avut grijă de mine și mi-au dat studii. Puteau să mă trimită la lucru la mină, dar m-au trimis la școală. 

În clasă erau trei rânduri de bănci, cam 10-15 copii. Numai eu eram din deportați basarabeni, majoritatea erau ruși, copii de șefi, dar nu m-au intimidat. Clasele erau toate la fel; țin minte că în clasa de geografie era harta Uniunii Sovietice. 


Dacă am fost pionier? Aici (în Basarabia) a fost cu pionieria, iar acolo am intrat în komsomol. Îmi trebuia mie komsomol!? Nu mai țin minte cum am intrat aici în pionieri, nici nu erau pe atunci cravate de pionier. Era după război, a fost foametea ceea, urât era. Tare urât era la școală după război în Basarabia. Au plecat toți intelectualii în România. Majoritatea s-au refugiat în România. Învățători nu erau; care de bine de rău știa alfabetul – era numit învățător. Când îmi amintesc de școala din sat, după ce au venit rușii, pot spune că în Siberia era mai bună școala.  

Profesorii în Siberia erau tot din cei persecutați. Soțul profesoarei mele era deportat din Leningrad. El a fost ridicat pe nedrept și ea s-a dus după soț în Siberia. Feciorul lor va învăța mai târziu la aceeași facultate cu mine. Nu prea era propagandă, majoritatea profesorilor erau din deportați. Directorul, de exemplu, se vorbea că a fost spion. Toți erau deportați; dacă nu ei personal, atunci cineva din rude. 

Moartea lui Stalin. Pentru noi a fost bucurie mare!  

Moartea lui Stalin – toți rușii regretau mult. La școală ne-au ridicat în picioare și diriginta ne-a cerut să ținem un minut de reculegere. Stăteam și eu în picioare, cu capul în jos. Mă bucuram, dar nu arătam [râde!].

Părinții s-au bucurat de vestea aceasta. „Câinele!” – așa spunea tata – „Câinele de Stalin!” Tata nu s-a liniștit în Siberia și scria scrisori în instanțe ca să ne elibereze. Atâtea plângeri a scris el, atâtea copii a făcut el la notar. Îi venea răspuns doar că scrisoarea a fost primită. Cum numai a murit Stalin, au găsit toate plângerile și încălcările care s-au făcut față de noi și i-au eliberat pe părinții mei. Pentru noi a fost bucurie mare! Am fost eliberați după asta, drept că nu îndată, în decembrie 1955. Chiar am fost reabilitați, pe alții nu i-au reabilitat; cei care nu au fost reabilitați nu aveau dreptul să se întoarcă în Moldova.  La Institut am studiat în perioada 1953-1958.

Eu m-am dus din locul deportării chiar în vara când am terminat școala. Am luat certificat de la komendatură – nu erau pașapoarte atunci – și m-am dus la Habarovsk, la Institutul de Inginerie și Transport Căi Ferate. Am ajuns până la raion [în Tachta], mai departe nu aveam voie să merg. Mi-au spus să aștept permisiunea pentru a merge mai departe de zona de reședință impusă.

Am așteptat o săptămână, mergeam în toată ziua și întrebam dacă a venit răspuns. Stăteam la o colegă de clasă. În sfârșit, mi-au scris un certificat că pot să mă deplasez mai departe, dar am întârziat la examenele de admitere. La Institut au văzut că am atestatul bun, iar acolo aveau nevoie de studenți și mi-au dat voie să susțin examenele de admitere. Grupele erau deja formate; am susținut șase examene cu grupe diferite și am fost admisă.  

Chiar și după destrămarea URSS-lui, m-am ferit mult timp să povestesc despre viața mea în deportare. După părerea mea, nu am pentru ce mă jelui: eu acolo nu am lucrat la greu cum au făcut-o alții, ci am învățat și am obținut studii. Dar învățătura nu este o pedeapsă! La Institut am studiat în perioada 1953-1958. Aveam document că pot locui în orașul Habarovsk pentru studii.  

În anul II de facultate încă trebuia să mă duc o dată pe lună la komendatură. Odată, eram la lecția de educație fizică, în sala de sport și îmi spune cineva că mă așteaptă un bărbat în coridor. Mă duc și acela mă întreabă: “Вчера какой день был?” [Ce zi a fost ieri?!] O zi nu m-am prezentat și ei au venit să mă controleze. Mai eram încă deportată. Pe urmă, în 1956, mi-au dat pașaport, m-au eliberat și nu mai era nevoie să merg pentru evidență la ei.  

La Institut nu știa nimeni că eu eram din deportați. Veneau lectori la Institut și declarau: „Cele mai multe mănăstiri au fost în Moldova!” Nu m-am simțit bine că Moldova e pusă în așa situație, că este arătată cu degetul. Pe atunci, dacă credeai în Dumnezeu, erai considerat de prost!  

Aveam o prietenă bună la Institut. Timp de cinci ani a susținut toate examenele pe nota „5”. Numai ei i-am spus adevărul despre mine. Ea avea istoria ei: era din orașul Smolensk, i-au arestat tatăl și l-au împușcat. Ei erau cinci copii în familie, dar mama nu a așteptat să-i aresteze și pe ceilalți: fratele a găsit un loc cât mai îndepărtat unde s-au refugiat și au scăpat de persecutare. Îi zicea Raisa Smoleakova.  

După eliberarea din 1955, au venit și părinții la Habarovsk, orașul unde eram eu la studii. Tata a continuat să fie fochist, la fel și mama. Fratele a terminat zece clase la școala serală, el era deja în vârstă și apoi a absolvit Școala de Căi Ferate. Din 1957 s-a stabilit și el la Habarovsk, iar după ce a revenit în Moldova, a lucrat inginer la Uzina „Lenin” din oraşul Bălți. În 1957, eu eram la practică în Irkutsk, mai aveam un an de studii când părinții mi-au dat telegramă că se întorc în Moldova. În 1958 primăvara, s-a întors și fratele în Moldova.  


Amintirile legate de reintegrarea Elenei Liulica în societate scot în evidență impactul dislocării forțate asupra întregului parcurs de viață a populației din Basarabia. Familia Liulica a aflat vestea eliberării în decembrie 1955, iar la scurt timp au fost înștiințați despre reabilitare, cu dreptul de a reveni la baștină.  

În sat le-a fost restituită gospodăria, din care rămăsese numai casa. Doar atât. Şi în acest caz, puterea sovietică nu și-a asumat nicio responsabilitate față de cetățenii care au avut de suferit de pe urma regimului. Părinții Elenei Liulica au fost nevoiți să înfrunte până la adânci bătrânețe consecințele deportării, pentru a-și reafirma statutul social.

Părinții au fost opt ani în Siberia, iar când au revenit – au fost nevoiți să lucreze în colhoz. Știți, chiar a doua zi după ce ne-au deportat pe noi, au început a face colhozuri. Știți, asta a fost cauza principală a deportărilor masive din Basarabia – să nu încurce oamenii gospodari la formarea colhozurilor. Nu au dus-o tare bine și cei care au rămas acasă: le-au luat vacile, caii, utilajul agricol. Fratele era pedagog și nu a intrat în colhoz, dar a fost persecutat pentru că avea părinți culaci. Pe urmă ne-au spus fratele și soția lui despre toate astea, nu în scrisori. Îi urmăreau, era bucluc; îi urmăreau cum se comportă cu elevii, dacă nu fac agitație.  

Cât a suferit mama, sărmana! Pensie nu-i dădeau: 12 ruble primea pensie pentru că nu avea „vechime în muncă”. Mama le spunea: „Păi de ce m-ați dus, că eu aș fi lucrat în colhoz!” 

Nu spuneam că am fost deportată, mai bine zis ascundeam acest lucru: de exemplu, spuneam că am absolvit Institutul de Căi Ferate din Harkov în loc de Institutul din Habarovsk. La ultimul loc de angajare, în 1982, am scris ucraineancă, nu am scris moldoveancă. De ce? Pentru că nu primeau moldoveni!  

Dovadă certă a caracterului totalitar al regimului sovietic, memoriile Elenei Liulica scot în relief limita, aproape invizibilă, între condiția cetățenilor cu drepturi limitate și cei rămași în libertate. Asumarea legăturilor de rudenie cu persoanele deportate a pus la grea încercare perpetuarea identității de neam și a legăturii dintre generații, date fiind acțiunile de intimidare la care erau supuși cei rămași acasă, scăpați de Gulag. 

Umbra deportării s-a lăsat la fel de insistent și peste copiii familiei Liulica care au trăit la propriu experiența exilului: dificultățile repartizării în câmpul muncii după absolvirea Institutului, angajarea la un loc de muncă conform profesiei în RSS Moldovenească, limitarea accesului la muncă în capitală.

Drama Gulagului sovietic, trăită de Elena Liulica, a fost ținută sub lacătele tăcerii și insistent autocenzurată în memoria naratoarei. Rugămintea noastră de a accepta un interviu i-a reactivat suferințele și durerile nevorbite de atâta vreme:

Știți, ieri am răscolit fotografiile, înainte de această discuție cu Dumneavoastră, și parcă am răscolit tot – toate suferințele prin care am trecut. 

Text realizat în baza materialelor studiului de caz Elena Bliuc, Au distrus tot, în Românii în Gulag. Memorii, mărturii, documente, ed. Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru, Lidia Pădureac, Chișinău, vol. II, pp. 167-190. 

Bibliografie: 
Arhivele memoriei. Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Memorii. Documente. Studii de caz. Vol. I-III, editori: Ludmila D. Cojocaru, Elena Postică, Lidia Pădureac, Chișinău, 2016-2018.
Românii în Gulag. Memorii, mărturii, documente, editori: Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru, Lidia Pădureac, Vol. I-II, Chișinău, 2014-2015.


""