Autor 3165 vizualizări


 

Ca şi un monarh secular, papa este ales pe viaţă – dar asta nu înseamnă că acesta nu se poate retrage cât este în viaţă. Totuşi, este un eveniment rar pentru că afectează percepţia publică despre stabilitatea ierarhiei bisericeşti şi constituie un precedent pentru exercitarea de presiuni ale facţiunilor bisericeşti în vederea forţării unei demisii.

Există proceduri care reglementează înlocuirea unui episcop incapacitat. Dacă i se întâmplă ceva, dioceza în care activează este preluată de către un episcop auxiliar. Nu avem ceva similar şi în cazul papei, deşi şi el este episcop de Roma. Singura reglementare în ceea ce priveşte demisia unui papă este desemnarea unui cardinal care să supravegheze activităţile cotidiene ale Vaticanului.

Important de reţinut despre papă este că are mult mai multă importanţă ce simbolizează decât ce face. Desigur că papa se implică în chestiunile administrative şi clericale, dar nu neapărat acţiunile sale practice sunt cele care îl îndreptăţesc să fie capul Bisericii Catolice. El este în primul rând un simbol al unităţii creştine. Dar, câtă vreme se află în funcţie, se ocupă şi de munca de birou.

Dacă ne documentăm despre demisiile papale, vom constata că cel mai invocat caz este acela al lui Celestin al V-lea în 1294. Cel mai faimos, dar nu primul papă care se retrage. El este însă cel care elaborează procedura oficială prin care un papă îşi dă demisia. Dreptul la demisie este introdus sub formă de decret în legislaţia canoanelor de către papa Bonifaciu al VIII-lea :« Predecesorul nostru, papa Celestin al V-lea, câtă vreme a condus Biserica, a constituit şi a decretat că un papă se poate retrage de bunavoie. Ca statului lui să nu fie uitat şi ca persoana sa să nu fie subiect de discuţii, am decis împreună cu consiliul fraţilor noştri ca acesta să fie amintit alături de toţi ceilalţi care au exercitat funcţia ».

Dacă un papă doreşte să se retragă astăzi, se urmăresc nişte etape oficiale. Potrivit canonului 332 din 1983, dacă se întâmplă ca suveranul pontif să demisioneze, acesta trebuie să facă o alegere liberă pentru validitatea demisiei, trebuie să declare public că doreşte să se retragă ca urmare a unei deliberări personale şi nu ca rezultat al unor presiuni sau fraude externe. Nu este necesar ca demisia să fie contrasemnată. Ideal este ca aceasta să fie înmânată Colegiului Cardinalilor, din moment ce el l-a ales, care să decidă dacă este un act nesilit. Cu toate acestea, de îndată ce papa ia hotărârea, aceasta este irevocabilă.

Este destul de dificil să aflăm exact care papi şi-au dat demisia, dat fiind faptul că documentele Bisericii se găsesc într-o stare avansată de dezordine de multe secole încoace. Unii vorbesc de 10 demisii, alţii de 4, depinde şi de interpretarea actului de retragere.

Pontian (230-235) este probabil primul care şi-a dat demisia. A avut nenorocul de a fi prins în mijlocul unor persecuţii dure iniţiate de Maximin Tracul şi a fost trimis în minele din Sardinia, un loc din care puţini se întorceau. Pontian era conştient că avea să moară acolo şi nu dorea ca în Biserică se producă un vid de putere, prin urmare abdică pe 28 septembrie 235.

Marcellinus (296-304) nu s-a retras chiar de bunăvoie, dar acţiunile sale l-au silit. In timpul persecuţiilor lui Diocleţian din 303, Marcellinus a predat cărţi bisericeşti autorităţilor romane şi a ars tămâie în faţa zeităţilor păgâne, ceea ce l-a descalificat din statutul de suveran pontif. Numele său nu a apărut multă vreme pe listele de papi, dar astăzi este prezent, pontificatul său încheindu-se odată cu moartea sa.

Silverius (536-537), fiul papei Hormisdas, a fost depus şi exilat de către împărăteasa Theodora, readus la cererea împăratului Iustinian ca să fie supus unui proces, apoi condamnat şi forţat de papa Vigilius, succesorul său, să abdice iarăşi. A murit de foame pe o insulă din Golful Gaeta.

Ioan al XVIII (1003-1009) nu a avut atât de multe realizări încât să fie menţionat în documente, dar se crede că a demisionat pentru a se retrage la o mănăstire.

Benedict al IX-lea deţine în mod cert cel mai haotic pontificat din istorie. A domnit pe tronul pontifical de 3 ori:a fost ales, respins, readus, depus, respins din nou şi în cele din urmă excomunicat. Cel mult două dintre demisii sunt valide.

Celestin al V-lea (1294) a încercat să conducă Biserica aflată sub infulenţa lui Carol al II-lea de Sicilia, ceva care i s-a părut imposibil. Decât să reprezinte doar o marionetă a puterii seculare, pur şi simplu a abdicat după numai 5 luni. Demisia l-a ajutat să oficializeze actul în canoanele bisericeşti.

Grigore al XII-lea (1406-1417) a fost un alt papă care şi-a dat demisia invocând binele Bisericii. A fost suveran pontif în timpul marii schisme a Occidentului, într-un moment în care mai avea doi rival la tron, ambii cu susţinere din partea unor importante facţiuni bisericeşti şi seculare. Decide să respecte hotărârea Conciliului de la Konstanz cu o singură condiţie :să i se permită să convoace el adunarea cardinalilor. Dorinţa i se împlineşte şi consfinţeşte validitatea pretentiei sale la tronul papal, dar el se retrage pentru ca adunarea să-l aleaga pe Martin al V-lea ca succesor. Este ultimul papă care îşi dă demisia până la Benedict al XVI-lea.

""