Autor 7737 vizualizări


Faptul că între criticii dictaturii lui Stalin și a sistemului politic s-a aflat un număr important de diplomați deveniți defectori se explică prin situașia că, aflându-se dicncolo de hotare, chiar în mijlocul realităților din țările capitaliste au avut posibilitatea să cunoască adevărata față a democrației occidentale în comparație cu aceea a „democrației sovietice” și să facă comparațiile care se impneau.  

De asemenea, aflați în afara URSS nu erau expuși direct măsurilor represive ale poliției politice, ceea ce s-a dovedit o iluzie, căci, cum se va vedea, „mâna lungă” a acesteia i-a ajuns pe unii din ei la mii de kilometrii, ajungând să plătească cu viața curajul de care dăduseră dovadă.

Un alt motiv în virtutea căruia o serie de diplomați au adoptat o poziție critică față de Stalin a fost faptul că, între victimele Marei epurări deslănțuite de acesta în 1936, s-au aflat numeroși diplomați, așa cum se demonstrează într-o recentă lucrare a lui Alastair Kocho-William „Corpul diplomatic sovietic și epurările lui Stalin” (2008). Într-adevăr, se poate spune că, alături de armată corpul dipălomatic a avut cel mai mult de suferit în urma represaliilor staliniste.

Unii dintre diplomații care au defectat și au demascat crimele lui Stalin, îndeplineau și sarcini informative, de agenți „sub acoperire” și cunoșteau amănunțit secretele spionajului sovietic pe care le-au pus la dispoziția serviciilor occidentale, împărtășindu-și experiența într-o serie de volume.

Așadar, se poate spune că, în mod paradoxal, sistemul politic sovietic și Stalin însuși au fost demascați de unii dintre aceia care ar fi trebuit să fie „ochii și urechile” sale peste hotare.

Un „recordmen”

Un caz tipic în acest sens, puțin cunoscut în opinia publică și chiar în medii, a fost acela al lui Alexander Mihailovich Orlov (1895 –1973) a fost un general NKVD care, în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), a contribuit la transferul tezurului național al acestei țări în Uniunea Sovietică. În 1938 refuză să se întoarcă la Moscova de teama epurărilor dezlănțuite de Stalin, stabilindu-se în Statele Unite unde publică volumul „The Secret History of Stalin's Crimes”

Într-adevăr, Orlov se nunără printre agenții soveitici cu o activitate din cele mai multilaterale, așa cum reiese din faptul că a avut numeroase „nume de cod” (opt) și și-a desfășurat activitatea în nu mai puțin de șapte țări din Europa și America.

Orlov (nume real Leiba Lazarevich Feldbin) s-a născut într-o provincie din Belorusia într-o familie evreiască. Urmează studii de drept, după care se înrolează în Armata roșie, participând la Războiul civil ca ofițer al serviciului militar de informații. Participă la operațiuni de sabotaj în Ucraina și în Siberia. În promovarea sa, Orlov s-a bucurat de sprijinul șefului CEKA, Felix Djerzinski.

După război continuă studiile de drept și face parte din Tribunal militar superior. Este primit în rândurile Serviciului de informații sovietic OGPU, la Departamentul extern în 1926.

Operează sub acoperire la Paris, iar apoi la Berlin. În 1932 Orlov este trimis în Statele Unite unde este identificat de contraspionajul american, dar reușește să obțină un pașaport fals.

În 1933, este transferat la Viena, stabilindu-se pentru o vreme în Austria, de asemenea sub o identitate falsă. După un popas în Cehoslovacia ajunge la Geneva unde va colabora cu grupul de spioni din care făcea parte Alexander Korotkov. Operațiunea EXPRESS inițiată de acesta nu are succes și Orlov se reîntoarce la Viena.

Ulterior îndeplinește misiuni de rezident la Paris, unde colaborează cu agenți importanți ai spionajului sovietic, Theodor Maly, și Copenhaga, unde activează alături de Ignace Reiss.

În sfârșit, îndeplinește aceași funcție la Londra pentru ca, în 1936, să fie transferat în Spania.

Furtul aurului spaniol

În septembrie 1936, Orlov este repartizat ca agent pe lângă Ministerul de interne al Spaniei republicane.

Printre agenții care au acționat aici s-au numărat personaje de primă mână ale spionajului sovietic, între care Vladimir Antonov-Ovseenko și jurnalistul Mikhail Koltsov devenit erou al unui roman de Andre Malraux. Principalele lor misiuni, în afara acordării de sprijin miltar Spaniei republicane, a fost de a combate „curentele eretice” care se manifestau aici mai ales datorită influenței lui Leon Trotsky. Uneori, activitatea agenților NKVD din Spania a dus chiar la suprimarea unor persoane care ar fi desfășurat activități antistaliniste.

Orlov avea însă și o altă „misiune specială”, aceea de a asigura transportul rezervelor de aur ale Spaniei la Moscova ceea ce ar fi asigurat și sprijinul militar pe care Uniunea Sovietică îl acorda „în mod cu totul dezinteresat” guvernului republican spaniol.

Orlov a fost însărcinat ca, în octombrie 1936, să asigure transportul a 510 tone de aur (aproximativ 70 % din rezerele Spaniei) care la acea perioadă se numărau printre cele mai bogate din lume. Sovieticii au pretextat că aurul spaniol va fi depozitat la „Bank of America”, dar, în realitate a fost transportat la Odesa.

Oprațiunea s-a dovedit deosebit de dificilă datorită faptului că transportul s-a desfășurat sub bombardamentele avioanelor germane care sprijineau trupele generalului Franco.

Aurul spaniol a fost transferat cu trenuri blidate la Moscova unde a fost pus în siguranță. Ce avea de gînd Stalin cu acest tezaur reiese din afirmația sa după care ”Spaniolii nu mai vedea acest aur niciodată, așa cum își vor vedea urechile”. În tot cazul felul, în care Uniunea sovietică și-a însușit tezaurul spaniol poate fi considerat drept un furt, unul din cele mai mari din istorie.

Pentru aportul său în această operaținune, Orlov a fost distins cu „Ordinul Lenin”, una din cele mai importante medalii sovietice.

Dar Orlov a mai desfășurat și alte activități în Spania, arhivele NKVD (KGB) atestând participarea sa la executarea unor reprezentanți ai curentului trotskyst, anarhiști, romano-catolici, suspectați de a-i acorda în secret sprijin lui Franco. Acțiuni energice s-au desfășurat și împotriva reprezentanților Partidului marxist al muncitorilor, unii dintre ei sfârșind în fața plutoanelor de execuție, între care conducătorul acestei formațiuni, Andre Nin.

Ca rezultat al acestor „fapte de arme” Orlov a fost promovat, în februarie 1937, în calitate de conducător al operațiunilor KKVD în Spania.

„Istoria secretă a crimelor lui Stalin”

Și totuși, în ciuda acestor succese, pentru Orlov și alți diplomați și agenți sovietici, care acționau în exterior, s-au arătat „nori negri” la orizont, după ce Stalin a dezlănțuit Marea teroare care, alături de oameni politici, militari, personalități culturale, îi viza și pe diplomați,

unii dintre ei fiind rechemați la Moscova și executați. Motivul ar fi fost că știau prea multe sau că ar fi trădat și mai ales că ar fi uneltit împotriva lui Stalin.

Orlov a fost averizat de unii apropiați ai săi de aceste măsuri, ceea ce i-a creat certitudinea că el va fi „următorul”. De aceea, în 1938, când i s-a transmis ordinul să se îmbarce pe un vas sovietic la Antwerp care urma să îl aducă în Uniunea Sovietică, el a preferat să se refugieze în...Canada împreună cu familia sa.

Paralel, NKVD a desfășurat și acțiuni de compromitere a a persoanelor care scăpaseră de Marea teroare. Astfel, despre Orlov s-a afirmat că își însușise o parte a „aurului spaniol”, aserțiune încă reținută și de KGB în 1969.

Odată refigiat în Occident, Orlov și-a luat măsuri pentru a preîntâmpina suprimarea sa de către agenții NKVD, așa cum s-a întâmplat cu alți defectori. Astfel, a adresat scrisori lui Stalin și șefului NKVD, Yezhov în care arăta că, dacă se vor lua măsuri împotriva sa și a familei sale, va face publice desvăluiri referitoare la spionajul sovietic.

În acelați timp, Orlov a încercat să îl avertizeze pe Trotsky că, în anturajul său, se afla un agent sovietic, Mark Zborowski, care urma să execute ordinele lui Stalin. Din păcate, Trotsky nu a dat curs avertizării lui Orlov, considerând-o o provocare, ceea ce va duce la asasinarea sa.

Orlov și-a respectat promisiunea de a face nu cunoscută activitatea de spionaj desfășurată la ordinele lui Stalin atâta timp cât nu se vor lua măsuri împotriva sa și a familiei sale. De ce Stalin nu a dat ordin de suprimare a lui Orlov se datorează probabil faptului că știa că acesta este depozitarul unor secrete care îi puteau afecta imaginea în străinătate mai ales față de aliații săi englezi și americani care vor sprijini substanțial efortul de război al Uniunii Sovietice.

De aceea volumul său de memorii cu titlul semnificativ „Secret History of Stalin's Crimes” a apărut după moartea lui Stalin, în martie 1953, la 15 ani după ce Orlov se refugiase în Occident. Este posibil ca această întîrziere să se fi datorat și faptului că însuși Orlov fusese implicat în o serie de crime împotriva unor personalități poltice spaniole.

„Generalul KGB al FBI-ului”

În afară de efectele sale demascatoare, volumul a avut un ecou și în ceea ce privește relațiile lui Orlov cu autoritățile americane, surprinse nu tocmai plăcut de faptul că un ofițer de informații de rang înalt sovietic trăise în Statele Unite în deplin anonimat timp de 15 ani.

Orlov a trebuit să facă față unor interogatorii ale FBI și a compărut în fața unei subcomisii a senatului.

Pentru a câștiga probabil bunăvoința autporităților americane, Orlov publică, în 1956, în revista „Life Magazine”, articolul „Secretul senzațional din spatele condamnării lui Stalin”, în care afirmă că agenții NKVD au descoperit în arhivele țariste un document care atestă faptul că Stalin ar fi fost agent al poliției secrete (Okhrana). Stalin ar fi fost și ținta unui complot orcehstat de conducerea Armatei roșii care a fost descoperit ceea ce a dus la executarea unor vârfuri militare, între care mareșalul Tuhacevki.

Orlov a continuat să ducă o existență modestă în Statele Unite. În 1963, cu ajutorul CIA, publică volumul „Manual de contrainformații și de război de guerillă”. Devine cercetător la Universitatea Michingan. Nu a abdicat niciodată de la disprețul față de Stalin.

Multă vreme după moartea sa, în 1973, memoria lui Orlov este resuscitată prin publicarea în 2004, cu sprijinil FBI a volumului „Marșul timpului”.

Orlov a avertizat în legătură cu riscurile operațiunii de destalinizare inițiată de Hrusciov, dat fiind că acesta și alte persoane din conducerea sovietică au executat cu fidelitate ordinele lui Stalin, inclusiv acelea legate de suprimarea unor persoane, opozanți reali sau pretinși.

În același timp însă, unii critici al activității sale afirmă că Orlov ar fi pus în circulație o serie de informații false pentru a obține notorietate. Este subliniat și faptul că, în perioada în care s-a aflat în Statele Unite, a participat la organizarea unor rețele de spioni sovietici. Alți autori autori subliniază faptul că Orlov ar fi fost un apropiat al lui șefului NKVD, Yagoda, „călăul lui Stalin” în timpul epurărilor inițiate de acesta.

Totuși, activitatea lui Orlov continuă să se bucure de atenția unor autori abia în ultimii ani. În 2004, apare volumul „Agentul lui Stalin: viața și moartea lui Alexander Orlov” de Boris Volodarsky, iar ulterior cartea „Iluzii mortale”: dosarul KGB al lui Orlov” de John Costello și Oleg Trahair. În fine apare și volumul cu titlu ciudat dar elocvent: „Generalul KGB al FBI” de Edward Gazur.

Iar unul din biografii săi, Boris Volodarsky a publicat volumul „Dosarul KGB al lui Orlov. Cea mai de succes defecțiune din toate timpurile”

Se pare că, în ciuda avatarurilor sale, Orlov a rămas un sentimental: ar fi dorit să fie înmormântat în parcul Gorki din Moscova

O falsă sinucidere

Alți spioni sovietici defectori, critici ai lui Stalin, nu au avut norocul să scape de „mâna lungă” a NKVD, plătind cu viața atitudinea lor curajoasă. Între aceștia se numără Walter G. Krivitski (Samuel Ginsberg) (1899-1941), ofiţer NKVD,

asasinat în 1941.

Intră în serviciul de informaţii sovietic în 1919. Operează ca ilegal în Germania, Austria, Italia şi Ungaria. Printre acţiunile sale se numără sustragerea planurilor unor submarine şi avioane, interceptarea corespondenţei dintre Germania şi Japonia. În mai 1937, este trimis la Haga în calitate de „ofiţer de control”, coordonând operaţiunile de spionaj din Europa de vest. Colaborează cu diferiţi agenţi pentru URSS, între care cu Noel Field. Şi ca urmare a asasinării din iniţiativa NKVD a agentului şi Ignace Poretski (Ignatz Reiss), Krivitski defectează în 1937.

În continuare, scrie articole şi ia contact cu Lev Sedov, fiul lui Trotzki care îi pune la dispoziţie pe Mark Zborowski (« Etienne") pentru a-l proteja. Acesta era, de fapt, agent NKVD. Sedov este asasinat, iar Krivitski reuşeşte să scape cu viaţă.

În 1938, Krivitski trece în SUA, unde publică volumul ”În serviciul secret al lui Stalin” (titlul ediției în limba engleză „I Was Stalin's Agent”) în care demască planurile reale ale dictatorului sovietic. Afirmaţiile lui Krivitski vor fi confirmate de încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop (1939). Se pare că el a pus la dispoziţia MI5 o serie de informaţii referitoare la activitatea agenţilor din „grupul de la Cambridge”

După asasinarea lui Trotzki, Krivitski încearcă să scape de urmărirea NKVD, dar, în 1941, este găsit mort în hotelul Bellevue în Washington, având alături scrisori care ar proba sinuciderea, dar există însă interpretări după care Krivitski a fost asasinat de spionajul sovietic. De fapt, potrivit mărturiilor unor apropiați, între care soția sa, Krivitski „știa la ce să se astepte”.

Și memoria lui Krivitski este recuperată în ultima vreme prin apariția volumului „A Death in Washington: Walter G. Krivitsky and the Stalin Terror” (New York, 2003).

Unul din „marii ilegali”, deci ofițeri de informații fără acoperire diplomatică, de care a dispus spionajul sovietic în anii 1920-1930. a fost Ignace Reiss (1899 –1937), consdetrat unul din „marii ilegali”. Și el a fost un „recordmen” în ceea ce privește numărul de nume de cod sub care a acțiomat în diferite țări.

În perioda în care a activat la Paris (1932-1937), Reiss a avut relații cu persoane importante din mediul informativ și personalități culturale ca Egon Erwin Kisch, Alexander Rado, Noel Field, Vasily Zarubin ("Vasia"), Yakov Blumkin, Boris Bazarov, J. K. Berzin (Jānis Bērziņš) și Arthur Stavchevsky. De asemenea, era un apropiat al lui Krivitsky.

La 17 iulie 1937, Reiss aderează scrisori Comitetului central al P.C.U.S. și lui Stalin personal. De asemenea, returnează ordinul „Staura roșie” care îi fusese acordat motivând că este lipsit de demnitate să poarte această distincție în vreme ce „sunt măcelăriți cei mai buni reprezentanți ai clasei muncitoare” din Uniunea Sovietică. Condamnă excesele epurărilor staliniste și acțiunile serviciilor de spionaj sovietice. Declară că a aderat la cea de a patra Internațională condusă de Trotsky, dar, în același timp promite că nu va dezvălui secrete de stat. La 4 septembrie 1937, Reiss este asasinat de o echipă a NKVD în Elveția, în apropiere de Laussane. Asasinarea sa ve declanța o reacție a altor spioni pentru URSS care se vor dezice de această activitate.

De la asasinate la dezinformări

Asasinatele si dezinformările au fost mijloacele prin care NKVD a reacționat, desigur la ordinele lui Stalin, față se asemenea acțiuni critice, de demascare desfășurate de defectori sovietici în Occident.

Între agenții care au participat la represalii a fost și o femeie Olga Pravina , care va fi implicată în răpirea şi asasinarea unor opozanţi şi defectori, precum Ignace Reiss. Un alt executant al unor asemenea măsuri a fost Serghei Mikhailovici Spiegelglas (1897 - 1941), agent NKVD în Franţa, unul din conducătorii spionajului extern sovietic.

Se ocupă, în principal, de operaţiunile de lichidare în rândurile opozanţilor din străinătate faţă de URSS. Organizează suprimarea naţionalistului ucrainian Yevhen Konovalets, a defectorilor Ignace Reiss, Georges Agabekov şi a generalului Evgeni Miller, şeful Uniunii militare ruseşti din străinătate (1937). În ceea ce privește măsurile de dezinformare o activitate susținută a desfășurat Vitali Evghenici Lui (Victor Louis) (1928-1992), activ și în perioada Războiului Rece.

După ce execută o pedeapsă în Gulag, unde se pare că a fost racolat de KGB, este eliberat în momentul în care începe destalinizarea. Este integrat în Departamentul de dezinformare al KGB şi folosit, sub acoperirea de jurnalist, pentru a răspândi în Occident informaţii care convin regimului de la Moscova, apărute în publicaţii cunoscute din SUA, Franţa, RF Germania. Avea misiunea de a pune în circulaţie informaţii false despre anumite persoane, opozanţi ai regimului sovietic, între care fiica lui Stalin, Svetlana, şi scriitorul Soljeniţin.

Scrisori din Gulag

Deși a rămas în viață în urma atitudinii sale critice față de regimul sovietic, Dmitri Aleksandrovici Bistroliotov (1901 –1975), pictor, scriitor, a fost agent pentru URSS în diferite ţări în timpul perioade interbelice.

De origine aristocratică, după ce face parte din Armata Albă, Bistroliotov este recrutat de CEKA în calitate de “agent adormit” şi trimis în Occident, devenind ulterior unul din cei mai importanţi „agenţi ilegali” pentru URSS în timpul perioade interbelice. Reuşeşte să procure informaţii secrete importante în Germania şi Italia. De asemenea, dând dovadă de un curaj ieşit din comun, Bistroliotov acţionează prin seducerea şi recrutarea unor femei pentru racolarea unor diplomaţi şi chiar a unui ofiţer Gestapo. Reuşeşte să intre în posesia unor coduri diplomatice şi, prin el, Stalin primeşte informaţii despre întâlnirile lui Hitler cu diplomaţi occidentali. De asemenea, obţine date despre planul de reînarmare al Germaniei, despre armamentul german şi italian.

Și totuși, în timpul terorii dezlănţuite de Stalin, Bistroliotov este rechemat, în 1937, în URSS, judecat şi condamnat sub acuzaţia de “duşman al poporului”. Deportat în Gulag, redactează relatări despre lagărele de concentrare şi crimele regimului sovietic pe care reuşeşte să le trimită peste hotare. După eliberare sa în 1954, lucrează ca translator. Publică lucrări ştiinţifice şi beletristică în care relatează despre activitatea sa ca spion. Portretul lui se află în sediul Serviciului de Informaţii Externe al Rusiei.

Există o serie de defectori sovietici care, fără să fi desfășurat activități informative, au devenit critici energici ai sistemului comunist și ai lui Stalin.

„Stalin-dictatorul roșu”

Acesta este titlul volumului publicat în 1931 de Boris Georgiyevich Bazhanov (1900 –1982) care a stârnit un deosebit interes fiind că îi atribuie conducătorului sovietic un asemenea epitet chiar înainte că acest să dezlănțuie Marea terioare. Din acest punct de vedere, acest volum, și altele pe care le va publica (”Cu Stalin la Kremlin”-1930 , „Am fost secretarul lui Stalin”-1933) poate fi considerat drept un avertisment de care însă Occidentul a ținut prea puțin seama.

Informațiile oferite de Bazhanov sunt cu atât mai prețioase cu cât acesta a fost defectorul care a deținut cel mai înalt post în ierahia de partid sovietică, fiind sectarul personal al lui Stalin și membru în Biroul poltic al PCUS în perioada 1925-1928.

Bineînțeles că și el a fost „vânat” de serviciile de informații sovietice, dar tentativa de asasinat a lui Bazhanov în Franța a eșuat.

 „Am ales libertatea”

Este titlul volumlui publicat de Victor Andreevich Kravchenko (1905 –1966), publicat în 1946, care s-a bucurat, de asemenea, de un deosebit succes în Occident. Acest interes se datora și faptului că, înainte să defecteze în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ocupase posturi importante în ierarhia P.C.U.S.

Un alt titlu al volumului său este „Am ales justiția”, deși, la un moment dat, el devine un critic și al sistemului politic american. Într-aveăr, Kravchenko considera isteria deslănțuită de „Procesul secolului” angajat de senatorul McCarthy drept o „vânătoare anticomunistă”, considerând că „lumea occidentală s-a angajat în nedreptăți împotriva umanității asemănătoare cu regimul de care el fugise”.

Și totuși Kravcenko a continuat să fie considerat drept „trădător” de regimul sovietic astfel încât în 1966 a murit în condiții suspecte. Și printre agenții străini pentru Uniunea Sovietică s-au manifestat atitudini critice la adresa lui Stalin și a sistemului sovietic. Cei mai mulți dintre ei, cu poziții importante în activitățile informative și de influențare, au ajuns la această atitudine în urma experienței contactelor directe cu realitățile sovietice mai ales după declanșarea Marei epurări și au trebuit să facă față măsurilor represive ale NKVD, unii fiind în situația să plătească cu viața atitudinea lor critică față da ”tătucul popoarelor”...

„Trădătorul eşti tu, Stalin !”

Între aceștia se numără Willi Munzenberg (1889 – 1940), jurnalist, agent pentru Comintern în timpul perioadei interbelice. După opinia lui Stephen Koch, autorul lucrării „Intelectualii din Occident şi tentaţia stalinistă”, Munzenberg, în ciuda talentului său organizatoric, nu a fost nimic altceva decât un “maestru al manipulării inocenţilor” şi un “instrument al lui Stalin”. În lucrarea sa „Propaganda als Waffe”, publicată în 1938, Munzenberg demonstrează, ca şi întreaga sa activitate, că acţiunile informative şi cele de manipulare deveniseră la fel de importante ca acelea desfăşurate pe front.

Totuși în ultima etapă a activităţii sale, Munzenberg manifestă rezerve faţă de stalinism şi îşi declară dezacordul pentru Pactul sovieto-german din 1939. Cu această ocazie el scrie: „Trădătorul eşti tu, Stalin!”. Este convocat la Moscova, dar refuză să se prezinte la „raport”, ştiind ce se întâmplase altor agenţi sovietici căzuţi în dizgraţie. În continuare, Munzenberg îşi oferă, fără rezultat, serviciile guvernului Daladier, dar este internat în Franţa. Există o serie de dovezi credibile, după care Munzenberg a fost asasinat în 1940, din ordinul foştilor săi comanditari de la Moscova, foarte probabil prin intermediul NKVD.

„Corupt, criminal, ilegal”

Astfel a fost considerat regimul sovietic de una din cele mai importante agente pe care le-a avut Uniunea Sovietică în Perioada interbelică, Juliet Stuart Poyntz (1886-1937). După studii strălucite de economie în SUA şi apoi în Anglia, la Universitatea din Oxford, Poyntz devine membră entuziastă a Partidului socialist (1909), apoi comunist american. Se căsătoreşte cu Ludwig Glaser, diplomat german la New York, pentru a obţine informaţii utile bolşevicilor din Rusia care pregăteau răsturnarea regimului ţarist. Poyntz îndeplineşte unele misiuni în Europa şi China. În 1934, vine la Moscova, unde parcurge o solidă instrucţie informativă, dar cursul existenţei sale se schimbă în 1937, atunci când Stalin dezlănţuie „marea teroare”. Poyntz demască aceste măsuri arbitrare, ca şi regimul sovietic pe care îl consideră „corupt, criminal, ilegal”. Potrivit mărturiei unui apropiat, ea a fost dezamăgită să vadă cum „atâți bărbați și femei cu care lucrase, loiali Uniunii Sovietice și lui Stalin, au fost condamnați”.

După întoarcerea sa în SUA, Poyntz dispare. Potrivit mărturiilor defectorului GRU Walter Krivitski, ea fusese, de fapt, asasinată la bordul unui vas, trupul său fiind aruncat în apele Oceanului Atlantic.

„Cel mai important defector american din comunism”

Cel mai important defector american din comunism a fost considerat Whittaker Chambers (1901-1961), membru al Partidului comunist din Statele Unite, principalul curier, om de legătură cu Moscova în perioada 1932-1938.

În 1938, dezamăgit de practicile sovietice, Chambers se detaşează de Partidul comunist şi îi denunţă pe membrii reţelei care acţiona în SUA. La acea vreme, informaţiile oferite de el nu s-au bucurat de prea mult credit, dar unele dintre ele au fost confirmate de „operaţiunea Venona”. Acţiunile de denunţare ale lui Chambers au alimentat campania lui McCarthy împotriva inflitrării vieţii publice şi politice din SUA de comunism, începând din 1950. În ciuda activităţii sale contradictorii, Chambers este decorat postum, în 1984, de preşedintele Reagan cu “Medalia Libertăţii” pentru contribuția sa la confruntarea „dintre libertate și totalitarism”. În 1937, el fusese decorat de către Serviciul militar de jnformații sovietic (GRU) cu ordinul „Staua roșie”

Potrivit mărturiei sale, ceea ce l-a făcut să se îndepărteze de comunism a fost dezlănțuirea de către Stalin a Marii epurări. După ce vizitează Moscova în 1937, Chambers se declară total desiluzionat și să hotărește să o „rupă” cu comunismul, refuzând să mai dea curs solicitării de a mai vizita Uniunea Sovietică. În același tmp, a arătat că un alt motiv a fost suprimarea unor apropiați ai săi, care de asemenea fuseseră agenți pentru Uniunea Sovietică, Juliet Stuart Poyntz, ca și a lui Ignace Reiss.

În cele din urmă Chambers a ajuns să declare că se teme pentru viața sa și a familiei sale pe care a ascuns-o într-un loc sigur.

Chambers și-a publicat articolele în „Time” și alte publicații. În memoriile sale intitulate „Witness” („Martor”) prezintă comunismul pe care îl slujise, ca „răul absolut”. Unul din biografii săi, William F. Buckley Jr. îl numește pe Chambers „cel mai important defector american din comunism”.

O întrebare îndreptățită se poate referi la faptul dacă acțiunile de demascare, demitizare a figurii și acțiunilor lui Stalin au avut efectul scontat. Pe termen scurt, dacă asemenea desvăluiri au avut un efect destul de substanțial în rândurile opiniei publice, la „cele mai înalte nivele”, deci în ceea ce îi privește pe conducătorii Aliaților, efectul lor a fost estompat de interesele acestora de a cultiva legăturile cu Stalin mai ales în condițiile celui de al Doilea Război Mondial. Se poate chiar spune că Churchill, dar mai ales Roosevelt nutreau o stimă personală pentru Stalin care i-a făcut să treacă cu vederea chiar evidențele informațiilor puse în circulație de unii dintre defectori. În aceste condiții din portretul lui Stalin dispăreau umbrele, căpătând chiar un fel de aureolă. ”Este ridicol să se considere că Stalin este un comunist. El este un naţionalist rus” considera cel mai important consilier al președintelui Roosevel, Harry Hopkins Lloyd.

Pe termen lung, deci în perioada imediat postbelică, această imagine a lui Stalin a căpătat alte culori. Pe baza informațiilor puse la dipoziție de defectori, cărora li s-a adugat experiența confruntărilor din perioada de început a Războiului Rece, conducătorii statelor occidentale auj trebuit să ajungă la concluzia directe că că Stalin nu este decât un dictator sîngeros care nu își respectă angajamentele politice.

Destalinizarea inițiată de Nichita Hrusciov la Congresul XII al PCUS a readus în atenție unele din mărturiile menționate ale unor defectori sovietici din perioada anterioară celui de al Doilea Război Mondial, dar și acestea au rămas o vreme secrete.

În ceea ce privește atitudinea unor conducători sovietici care au luat atitudine împotirva lui Stalin, dar numai după moartea sa, poate fi invocat proverbul după care „După război mulți viteji se arată”.

În fine, se poate spune că de la un moment dat, în Federația Rusă, există unele tendințe de recuperare a figurii lui Stalin. În 2017, a fost inaugurat la Moscova un grup statuar în care, alături de Lenin și alți conducători sovietici, se află și bustul lui Stalin. Fără comentarii...

Bibliografie selectivă

-Alastair Kocho-William „The Soviet Diplomatic Corps and Stalin's Purges„ în The Slavonic and East European Review Vol. 86, No. 1 (Jan., 2008)

-Edward Gazur, „Alexander Orlov: The FBI's KGB General” (2003)

-Boris Volodarsky, ”Stalin's Agent: The Life and Death of Alexander Orlov” (2015)

-Kern, Gary, „A Death in Washington: Walter G. Krivitsky and the Stalin Terror” (2004) Enigma Books

-Sam Tanenhaus, Whittaker Chambers: A Biography (1998)

https://en.wikipedia.org/wiki/Ignace_Reiss

https://en.wikipedia.org/wiki/Boris_Bazhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Willi_M%C3%BCnzenberg

https://en.wikipedia.org/wiki/Juliet_Stuart_Poyntz