Autor 2140 vizualizări


Pe 23 februarie 1917, un ordin emis de Ministerul de Război român de la Iași prevedea înființarea Corpului voluntarilor ardeleni și bucovineni din Rusia, format din românii din armata austro-ungară, care fuseseră luați prizonieri de ruși. În aceeași zi a început recrutarea voluntarilor români din lagărele de prizonieri rusești, în jurul unui nucleu din lagărul de la Darnița, o localitate de lângă Kiev, în prezent devenită un district administrativ al capitalei ucrainene. 

La 16 martie, s-a anunțat oficial constituirea Corpului Voluntarilor Români, iar două zile mai târziu, în prezența generalului Constantin Coandă, comandantul onorific al Corpului, colonelului Constantin Pietraru, ofițerul însărcinat de autoritățile române să se ocupe de recrutarea voluntarilor și de organizarea lor, voluntarii au semnat un angajament prin care se puneau „cu trup și suflet în slujba patriei adevărate”. 

În acest context, la 24 aprilie 1917, a fost organizată o întrunire a ofițerilor români din Rusia, în cadrul căreia s-a decis să fie trimis un memoriu guvernului provizoriu al Rusiei, guvernului român, guvernelor statelor occidentale aliate, precum și reprezentanților celorlalte națiuni minoritare din Austro-Ungaria. Pentru redactarea acestui memoriu a fost alcătuită o comisie formată din locotenentul Pompiliu Nistor (medic), Simion Gocan (preot), Emanoil Isopescu (profesor), Victor Deleu, Octavian Vasu, Nicolae Nedelcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chiroiu, Trifon Ghilezan (avocați). 

La 26 aprilie, a avut loc adunarea tuturor voluntarilor români concentrați în lagărul de la Darnița, care a adoptat în unanimitate memoriul-manifest, cunoscut ca „Declarația de la Darnița”. Acest document a exprimat dorința poporului român din Austro-Ungaria de a dispune de soarta sa, anticipând cu un an și jumătate Declarația de autodeterminare de la Oradea (12 octombrie 1918). Documentul subliniază încă din primul paragraf scopul unic al constituirii Corpului Voluntarilor Români din Rusia: 

„Noi corpul voluntarilor armatei române, ofițeri, subofițeri și soldați de rațiune română de pe teritoriul monarchiei Austro Ungare, foști prizonieri de răsboi în Rusia; noi cari cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru; de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarchia Austro-Ungară în Una și nedespărțită Românie liberă și independentă...”.

Autorii „Declarației de la Darnița” arată de ce nu se pot mulțumi cu autonomie în cadrul Austro-Ungariei și susțin că singurul lor obiectiv este formarea unui „singur stat național românesc”:

„[...] Astăzi, când noi Românii — ca și celelalte neamuri subjugate — ne-am convins definitiv, că nouă ca Români nu ne mai e posibilă existența în cadrele statului austro-ungar, noi cari în limbă, în cultură, în structura socială și în întreaga ființa noastră etnică și politică formăm un trup unic și nedespărțit cu toate celelalte părți constitutive ale națiunii române, cerem cu voință nestrămutat încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat național românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații. Pentru acest ideal ne punem în cumpănă tot ce avem, viața și averea noastră, femeile și copii noștri, viața și fericirea urmașilor noștri. Și nu ne vom opri, până ce nu vom învinge, ori vom pieri.

A fost o vreme, când ne-am fi mulțumit, siliți de împrejurări grele, și numai cu o «autonomie națională», cu toate că o autonomie are îndreptățire de a fi numai pentru minorități, pe când în Austro-Ungaria noi suntem majoritatea: națiunile nemaghiare și negermane.

Dar ne-am convins, că în cadrele statului Austro-Ungar, orice concesii orice legi, fie cât de drepte, orice garanții s'ar da, ori cât de serioase s'ar părea, vor fi tot minciuni, cari vor fi călcate în prima zi.[...] 

Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze”.

„Declarația de la Darnița” a fost tradusă în limbile rusă și franceză și semnată de 500 de ofițeri, subofițeri și soldați, în numele tuturor voluntarilor români. Documentul a fost trimis guvernului provizoriu al Rusiei, guvernului României, sovietelor din Petrograd, Moscova, Kiev și alte orașe importante ale Rusiei, reprezentanțelor diplomatice și militare aliate din Rusia, precum și presei din țările aliate.

Un exemplar al documentului a fost înmânat „Misiunii Patriotice Românești”, formate din preoții Vasile Lucaciu, Ioan Moța și din locotenentul Vasile Stoica, care s-a oprit la Darnița în drum spre Statele Unite ale Americii. Prin intermediul acestei delegații neoficiale trimise de guvernul român în SUA, „Declarația de la Darnița” a fost publicată și în ziarele comunității românești din America.

Bibliografie:  

Ioan I. Şerban, Semnificația Memoriului Manifest al soldaților români de la Darnița Kievului (13/26 aprilie 1917), în Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Nr. 4-5, 2000-2001.
Gheorghe Romanescu (colonel); Tudor Gheorghe (colonel); Mihai Cucu (colonel); Ioan Popescu (colonel), Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.