Decesul unor democraţii şi naşterea dictaturilor: Italia şi Germania
La 29 octombrie 1922, Mussolini ajune la putere în Italia. La 30 ianuarie 1933, vine rândul lui Hitler în Germania. Unsprezece ani separă aceste două evenimente care au precedat lichidarea a două regimuri democratice şi transformarea lor în sisteme totalitare.
În ciuda decalajul temporal, putem încerca un paralelism între cele două evenimente şi încercarea identificării unor similitudini între condiţiile în care fascismul şi nazismul au cucerit puterea. Aceste regimuri totalitare se instalează în două state recente şi a căror regimuri democratice sunt foarte fragile în lipsa experienţei sau a unei baze politice solide.
În Italia, sufragiul universal masculin a fost introdus abia în 1912, dar legitimitatea regimului era scăzută din cauza reticenţei catolicilor cu privire la monarhie. Ca urmare a alipirii Romei la regatul italian în 1871, Papa Pius al IX-lea le-a interzis catolicilor italieni să mai participe la viaţa politică. Opoziţia bisericii s-a mai atenuat între timp, fără a dispărea însă complet.
Instabilitate cronică şi numulţumiri revanşarde
Fragilitatea iniţială a democraţiei germane a provenit din faptul că republica de la Weimar era produsul înfrângerii. Republica proclamată la 9 noiembrie 1918 a pus capăt regimului imperial autoritar, instaurând o „veritabilă” democraţie liberală la 11 august 1919. Sufragiul universal (inclusiv pentru femei) a fost adoptat, dar la primele alegeri legislative din 1920 nu s-a putut forma o majoritate politică. Astfel, s-a născut o coaliţie între Partidul Socialist, Partidul Zentrum (al catolicilor) şi Partidul Democrat;coaliţia era ameninţată atât de la stânga (de către socialiştii independenţi şi comunişti), cât şi de la dreapta de naţionalişti şi populişti.
În ambele ţări, sistemul politic a fost instabil de la bun început. În plus, regimurile au trebuit să se confrunte cu traumatismele cauzate de război şi cu două mari crize economice şi sociale. Tratatele de pace de la Versailles cu Germania, Saint-Germain en Laye cu Austria şi Trianon cu Ungaria au provocat un adevărat şoc politic şi moral în Italia şi Germania, fapt paradoxal din moment ce una dintre ţări era în tabăra învingătorilor, iar cealaltă în cea a învinşilor.
Conform opiniei publice din Italia, ţara nu fusese suficient recompensată pentru sacrificiile sale (600.000 de morţi). Prin tratat nu i se oferea decât o parte infimă a ceea ce aliaţii promiseseră prin pactul semnat în aprilie 1915. Ideea unei „victorii mutilate” a fost folosită pentru legitimarea agitaţiilor grupurilor naţionaliste care-şi recrutau oamenii din rândul vechilor soldaţi. Printre aceste grupuri naţionaliste se numără şi Fasciilecreate de Benito Mussolini în martie 1919. Mişcarea afişa o opoziţie hotărâtă împotriva democraţiei parlamentare şi recomanda folosirea violenţei. Gruparea Cămăşile negre(culoare aleasă ca simbol al doliului naţional) a lui Gabriele d'Annunzio au cucerit oraşul Fiume (astăzi Rijeka în Croaţia) la două zile după semnarea Tratatului de la Saint-Germain (prin care oraşul trebuia cedat Iugoslaviei). Oraşul a stat sub ocupaţie italiană până la 1921.
În Germania, clauzele drastice ale tratatului de la Versailles au fost resimţite ca o mare umilinţă şi au trezit reacţii negative în rândul populaţiei. Nemulţumirile deja profunde au fost adâncite şi de sumele imense cerute ca reparaţii. În acest context, politicienii de la Weimar au fost făcuţi responsabili pentru umilinţa cauzată de tratat. După revoluţia din noiembrie prin care a fost instaurată republica, aceşti politicieni au fost acuzaţi de trădarea armatei germane prin semnarea armistiţiului şi apoi a tratatului. Opoziţia monarhică a fost una foarte puternică în alegerile din 1919 şi 1920, iar din martie 1920 apare pe scena politică NSDAP, partidul naţional-socialist, care se foloseşte din plin de ideea „dictatului” de la Versailles.
Fascismul italian şi nazismul german au apărut şi au proliferat în contextul crizei economico-sociale ce le-a oferit oportunitatea de a-şi construi discursul în baza nemulţumirilor populației. Imediat după război, Italia s-a confruntat cu o criză din cauza efectelor reconversiei economiei de război, în contextul inflaţiei şi instabilităţii monetare de pe plan internaţional. Agitaţiile sociale au cuprins întreaga ţară, unele având chiar caracter revoluţionar (ocuparea uzinelor de exemplu) inspirate de modelul bolşevic. Situaţia a fost exploatată abil de Mussolini. După abandonarea programului revoluţionar al fasciilor, el transformă micul grupul într-o mişcare de masă prin fondarea, în noiembrie 1921, a Partidului Naţional Fascist. Cu 700.000 de membri până în iunie 1922, partidul se prezintă pe sine ca garantul ordinii.
Intensitatea cu care criza anilor '30 a lovit Germania a servit drept treaptă de lansare pentru Hitler. NSDAP obţine succese electorale zdrobitoare în alegerile legislative din septembrie 1930 şi iulie 1932, obţinând 37, 4% (după ce în 1928 nu adunase decât 2, 6%). Regimul democratic s-a prăbuşit din cauza incapacităţii sale de rezolvae a crizei, astfel că viaţa politică se radicalizează rapid, iar NSDAP-ul, dotat cu un program „revoluţionar, naţionalist şi rasist”, apare ca bastion împotriva ameninţării bolşevice.
Cucerirea puterii de către Mussolini şi Hitler a rezultat din incapacitatea puterii de a rezolva crizele naţionale, economice şi sociale care au fost consecinţe directe ale războiului. În ambele două cazuri, diviziunea grupărilor de stânga favorizează reuşita mişcărilor de dreapta, dar în contexte diferite.
Divizarea stângii-succesul dreptei
Sciziunea partidului socialist italian din ianuarie 1921, când o grupare minoritară părăseşte formaţiunea pentru a fonda Partidul Comunist Italian, a slăbit principala forţă politică a ţării, şi a slăbit democraţia în faţa ameninţării fasciste. Refuzul partidului comunist german de a constitui un front antifascist în Germania se înscrie în strategia stalinistă de „clasă contra clasă” dirijată împotriva „trădătorilor” din Partidul Social German. În plus, amintirea strivirii revoluţiei spartakiste din ianuarie 1919 era încă vie în memoria comuniştilor.
Etapa finală a accederii la putere a lui Hitler în Germania şi a lui Mussolini în Italia s-a făcut prin recurgerea sistematică la violenţa şi teroarea exercitată de miliţiile fasciste şi de gruparea paramilitară SA. Există totuşi o diferenţă semnificativă în modalitatea în care cei doi au ajuns la putere. În realitate, desemnarea lui Mussolini ca şef al guvernului de către Regele Victor Emanuel al II-lea a fost urmarea unei lovituri de stat deghizate. La alegerile din 1921 PNF nu obţine decât 35 de locuri de deputaţi. După înăbuşirea grevei generale din 2 august 1922, Mussolini lansează marşul asupra Romei (27-28 octombrie 1922). Sprijinul acordat de rege şi anumite sectoare ale clasei politice tradiţionale au conferit iluzia legalităţii transferului de putere către Mussolini, numit şef al guvernului la 29 octombrie.
În schimb, în Germania, puterea partidului nazist, în ciuda reculului la alegerile electorale din noiembrie 1932 (doar 33, 1% din voturi) şi reticenţei lui Hindenburg, îi conferă legitimitatea accederii la putere. Când a fost numit cancelar, Hitler nu se bucura de o majoritate absolută, dar se putea baza pe sprijinul naţionaliştilor, apoi pe cel al Zentrumului, pentru ca în martie să obţină puteri depline.
Atât Mussolini, cât şi Hitler au ştiut să exploateze conjuncturile favorabile şi relativ similare din Italia şi Germania pentru a distruge regimurile parlamentare şi a le substitui cu dictaturi totalitare. Aceste regimuri, născute din consecinţele primului război mondial, dispar apoi în urma celei de-a doua conflagraţii mondiale (care a izbucnit din cauza lor).
