Decăderea lui Gavrilă: Ingratul stăpân dă cu piciorul câinelui său credincios

Autor 7599 vizualizări


În primăvara lui 1939, Gavrilă era încă în cărţi, la Palat. În vară, însă, situaţia sa începe să se schimbe;regele îi reproşează fraude. Acesta este primul pas al unui proces accelerat de ieşire din graţiile suveranului.

În iunie 1939, Costică Mihăescu, patronul „Garajelor Mihăescu” din Bucureşti a fost vizitat de un reprezentant al fabricii „Renault”, care i-a spus să facă ultimele comenzi de automobile pentru că războiul va opri producţia. Între Gavrilă Marinescu şi Ernest Urdăreanu tocmai izbucnise un scandal „în chestiunea lui Nae Marinescu, ministrul de la Sănătate, care a făcut noi comenzi scandaloase de produse farmaceutice cu firma Karmitz”[1]. Fratele prefectului, Nae Marinescu, a încercat să treacă şi o altă comandă pentru armată tot prin firma Karmitz, valoarea acesteia fiind de 800 milioane lei, dar aceasta i-a fost „torpilată” în ultimul moment de Urdăreanu, care a făcut apel la rege. Gavrilă i-a luat apărarea fratelui său, „însă regele l-ar fi repezit rău de tot, reproşându-i că nici până azi nu i-a prezentat actele justificative referitoare la încasările făcute ca prefect al Poliţiei Capitalei”. Chiar şi regele, care îngăduia destule lichele în preajmă şi atâtea fraude, se săturase.

De fapt, Gavrilă mai intrase odată în dizgraţia regelui, în noiembrie 1936. „Regele nu mai vede şi nu mai aude decât prin Urdăreanu. Până şi Gavrilă Marinescu nu mai e primit direct de Suveran şi-şi face raportul zilnic factorului constituţional Murdăreanu”(îi spunea Nae Ionescu lui Constantin Argetoianu la mijlocul anilor ’30)[2]. Aşadar, regele – care trecea cu vederea multe! – a rămas nelămurit în legătură cu fraudele gărzii sale de corp de la Prefectura Poliţiei Capitalei. Iar disputele Marinescu-Urdăreanu nu erau unele de principii, ci de afaceri, de comision, de împărţire a sferelor de influenţă.

Începutul sfârşitului pentru Marinescu:„Hotărât lucru, a intrat dihonia în rândul carliştilor şi al camarilei”

 În cercurile celor apropiaţi domnea convingerea că „foarte curând Gavrilă Marinescu va fi mazilit. Nu mai mult decât ieri (3 iunie 1939, n.n.), Buchman, directorul secretariatului particular al regelui, i-a spus (lui Mişu Marinescu, n.n.) că soarta lui Gavrilă Marinescu e ca şi pecetluită”[3].„Am impresia că Gavrilă Marinescu nu mai e bine cu Carol. A ridiculizat tot timpul noul «Parlament de paiaţe costumate»“, nota şi Ioan Hudiţă la 17 iunie 1939.

Tot Hudiţă sublinia:„Hotărât lucru, a intrat dihonia în rândul carliştilor şi al camarilei. Lupta pentru putere şi pentru ocuparea locurilor celor mai grase în aparatul de stat i-a înduşmănit pe toţi”[4].Şi cu tatăl „Duduiei”, cu care avusese afaceri, Marinescu ajunsese la scandal. În cadrul unei întâlniri între cunoscuţi, Gavrilă „s-a plâns de Urdăreanu, de col. Rusescu, de Malaxa şi de bătrânul Lupescu, «mari escroci de care regele nu se poate despărţi»”.El a evitat să-l acuze pe Carol, adevăratul vinovat, iar când Giosanu a spus că peştele de la cap se strică, Gavrilă a dat totuşi afirmativ din cap. Nu putea nega un adevăr evident.

La 8 iulie 1939, Giosanii spun că Gavrilă le-a făcut rost de o delegaţie la Paris şi Londra. „Poate că e ultimul serviciu pe care mi-l face, pentru că, după câte înţeleg eu, el va pierde lupta cu Urdăreanu şi va fi mazilit din toate situaţiile în care se află”. La 5 septembrie 1939, Gavrilă avea consiliu la palat cu regele. Circulau şi în anturajul lor informaţii că legionarii plănuiesc asasinarea lui Carol, a Duduii, a lui Călinescu şi a lui Gavrilă Marinescu.

 

Lui Marinescu i se iau Internele şi i se dă Ordinea Publică, drept compensaţie

Numit în funcţia de ministru de Interne la 21 septembrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu, Marinescu nu se bucură de titulatură decât o săptămână;în locul său, la 28 septembrie, vine gălăţeanul Nicolae Ottescu. În continuare, Marinescu este – în scurtul interval 28 septembrie-23 noiembrie 1939 – ministru al Ordinii Publice, un minister nou creat în cabinetul lui Constantin Argetoianu. Omul care-i făcea un portret necuţător şi care-l numea „lichea regală” n-avea încotro şi-l primea în Guvern;aşa îi ceruse Rex. Iată ce nota Argetoianu în legătura cu componenţa cabinetului său:„Am băgat pe Ottescu în Minister ca să am un om cinstit la Interne;pe Radian la Propagandă ca să dau satisfacţie unui vechi şi devotat cirac;pe Filip ca subsecretar la Preşedinţie fiindcă e mâna mea dreaptă şi nu vreau să fiu stângaci. Încolo am primit pe cine a vrut regele, care a păstrat mai tot ministerul vechi. Pe Titeanu l-am scos eu fiindcă prea era lichea, pe popa Nae l-a scos regele ca inutil. Era să sară şi Băran (de la Interne), dar regele l-a menţinut ca să nu supere pe Vaida, căci Băran e omul lui. Cu prilejul constituirii guvernului am constatat că Urdăreanu e la cuţite cu Gavrilă Marinescu şi cu Gusti. Pe Gusti îl va mânca uşor. Între el şi Gavrilă mă întreb care pe care… Gavrilă e furios şi face mutre fiindcă i s-au luat Internele şi i s-a creat un departament nou al Ordinii Publice. Se urcase scroafa în copac. Regele şi-a dat seama că prezenţa lui Gavrilă la Interne ar fi fost dezastruoasă faţă de opinia publică, pe când la Poliţie şi la Siguranţă îl înghite lumea…”[5]După câteva zile tot Argetoianu nota:„Am împăcat de asemenea şi pe Gavrilă Marinescu, inconsolabil de pierderea Ministerului de Interne. L-am împăcat dându-i 2 milioane mai mult pe lună la Ordinea Publică, milioane de altminteri justificate prin desfăşurarea măsurilor necesitate de împrejurări”[6].

Mazilirea lui Marinescu i se datorează lui Urdăreanu, care avea mai multă trecere la Duduia

Avalanşa se pusese însă în mişcare:la 25 noiembrie 1939, generalul Gabriel Marinescu a fost demis de la Prefectura Poliţiei Capitalei.Din declaraţiile sale ulterioare, rezultă că nu a dorit acest lucru, dar că aceasta a fost dorinţa camarilei ori, în orice caz, a suveranului. Marinescu a predat funcţia de prefect al Poliţiei generalului Rodrig Modreanu, într-o scurtă ceremonie, destul de rece pentru uzanţele sforăitoare ale epocii carliste, la 27 noiembrie 1939. Tot acum a fost înlocuit şi inspectorul Vasile Parizianu de la Serviciul Poliţiei Sociale, „colaboratorul lui intim” al lui Marinescu, cu inspectorul Vintilă Ionescu, pe care Gavrilă declara că-l prinsese de mai multe ori „cu diferite găinării”, dar l-a iertat „în loc să-l dea pe mâna justiţiei”. „Aceştia – continua Gavrilă – sunt oamenii care sunt puşi azi să controleze gestiunea mea în funcţiile pe care le-am ocupat”. E şi aici năduful celui care se vede ameninţat şi-şi pierde privilegiile de paşă.

Mazilirea lui Gavrilă se datorează, în esenţă, lui Ernest Urdăreanu, ajuns „ministru al Casei Regale” (1938-1940). Cu el a intrat Marinescu în conflictul fără întoarcere. Este evident că, în ciuda evidentelor abuzuri săvârşite de Gavrilă Marinescu, între el şi Urdăreanu regele l-a ales pe ultimul, care avea şi mai multă trecere la Duduia. Între Gavrilă şi Urdăreanu „certurile au mers până la bătaie. Primul l-a pălmuit pe Urdăreanu în biroul acestuia de la Palat şi au fost despărţiţi de col. Rusescu. Regele ar fi furios pe Gavrilă Marinescu şi e hotărât să-l înlocuiască de la Prefectura de Poliţie”[7]. Mişu Marinescu afirma că „Gavrilă Marinescu şi fratele său Nae, ministrul de la Sănătate, fură de zvântă, nefiind siguri de ziua de mâine, deviza lor fiind:acum ori niciodată”.

Vechi imagini din arhiva TVR ni-l arată pe Marinescu la ultima paradă a regelui Carol al II-lea, de Ziua Naţională a regatului, la 10 mai 1940. E vesel şi discută cu cei din jur;liniştea de dinaintea furtunii.

 

Alt motiv de supărare regală:Marinescu intervenise pentru Auschnitt

Un eveniment în urma căruia au curs râuri de cerneală în presa vremii a fost – se ştie – arestarea marelui bogătaş evreu Max Auschnitt;fapt care părea la un moment dat de neconceput. Până la urmă, la doar un an de la lovitura de stat, el şi Malaxa îi oferiseră regelui o geantă de bani. Şi, dacă într-un stat de drept, cei doi afacerişti (cu statul!) ar fi ajuns la pârnaie, ei abia de-atunci au intrat în graţiile lacomului suveran. Vremea a trecut, Auschnitt s-a codit, n-a mai contribuit cu cât trebuia şi a intrat în nişte combinaţii documentate bine de Siguranţă (era vorba, între altele, de infiltraţie ungurească şi agitaţie antiromânească în societăţile sale din Transilvania).

La 7 noiembrie 1939, Auschnitt a fost arestat şi dus la Văcăreşti. La 13 martie 1940 a primit 6 ani de puşcărie la Doftana, fiind eliberat, ironia sorţii, de justiţia lui Ion Antonescu, la 3 iulie 1942. Cu o zi înainte de arestarea afaceristului evreu, la 6 noiembrie, regele l-a chemat pe Gavrilă la o discuţie;aflase că acesta intervenise la primul ministru, la ministrul Justiţiei şi la procuror, pentru a nu se ajunge la reţinerea lui Auschnitt. Strâns cu uşa, Marinescu a spus regelui că are „datorii morale” la afacerist, pentru că acesta îi dăduse 15 milioane lei pentru construcţia palatului Prefecturii Poliţiei Capitalei, iar lui Gavrilă, în nume personal, îi dăduse un grajd pentru cai de curse. În jurnalul său, regele avea să consemneze la 6 noiembrie 1939 că arestarea lui Auschnitt a însemnat „faza de renaştere a României” şi „începutul unei curăţiri şi terminarea unei ere de imunitate a acelora care cred că cu banul lor pot cumpăra orice şi pe oricine. [..] Procesul nu este numai al lui, ci al unui întreg sistem păcătos cu care trebuie cu orice preţ să se termine. Este o chestiune de înaltă moralitate publică”. După nouă ani, regele recunoştea că fusese căpetenia unui sistem corupt...

 

„Nu era zi sub Gavrilă în care să nu calce un comisar prăvăliile...”

Constantin Argetoianu documentează, pare-se, cel mai bine traseul lui Gavrilă Marinescu în interiorul şi în afara camarilei. La 29 octombrie 1939, politicianul reţinea detalii despre învinuirile pe care i le aducea regele lui Marinescu:„Generalul Gavrilă Marinescu a cumpărat duminica trecută, la vânzarea de yearlingi organizată la Jockey-Club, trei cârlani (noateni, n.n.) în valoare totală de 700 mii lei. A doua zi l-a chemat Regele şi i-a spălat capul, spunându-i:«Cum, abia ai ajuns în fruntea unui departament cu fonduri secrete şi ai şi cumpărat cai de curse? Împuşcai francul până mai ieri, şi acum grajd de curse-ţi trebuie?» Şi dă-i, şi dă-i… A fost cât pe aici să-l dea afară din Guvern… S-a deşteptat cam târziu Majestatea Sa;lumea obişnuită cu cheltuielile şi cu fastul lui Gavrilă n-a fost cine ştie cum mirată de noua fantezie a favoritului… Adevărul e că acţiunile lui Gavrilă sunt în mare scădere, sus. Ca să împace pe Rege, zisul Gavrilă a trecut provizoriu caii pe numele lui Malaxa, un amic, ca să nu-i zicem un complice – care a primit să servească de data asta de manta de vreme rea”[8].

La 27 ianuarie 1940, Argetoianu nota:„Banditul de Gavrilă Marinescu s-a înapoiat din străinătate. Tot comerţul tremură la ideea că omul ar putea fi reînscăunat. De când a plecat [de la comanda Prefecturii Poliţiei Capitalei] şi a venit Rodrig Modreanu, nici un prăvăliaş n-a mai fost tulburat. Nu era zi sub Gavrilă în care să nu calce un comisar prăvăliile şi să ceară câteva sute de lei pentru bilete la teatru, de concerte, de baluri – toate fictive, numai biletele şi leii erau reali. La orice act ce trebuia să scoată comerciantul de la Comisariat sau de la Poliţie, alte sperţuieli, cărămizi, chete etc. Şi peste toate mai veneau amenzi şi când comerciantul întreba pentru ce, i se răspundea că nu se ştie, că aşa e ordinul de executare. Argumentul că cu aceşti bani s-a clădit Prefectura Poliţiei nu e valabil, căci tot materialul clădirii a fost luat cu japca, iar munca a fost contribuţia nenorociţilor de arestaţi, de multe ori închişi pe meserii, tocmai ca să muncească gratis la clădire. În schimb, pe lângă Gavrilă, care a strâns o avere de nabab, s-au îmbogăţit toate liftele din jurul lui”[9].

 

Marinescu se apără:„Şi mă face pe mine pungaş! Eu care n-am nimic, săracu de mine!”

Strâns cu uşa, Gavrilă Marinescu dă să se apere în faţa lui Argetoianu, lansându-se într-o tiradă de acuze la adresa camarilei, din care făcuse parte până mai ieri;Argetoianu reţine conştiincios, pentru istorie, discursul lui Gavrilă, plasând între paranteze propriile comentarii şi nelămuriri:„…restul [banilor] s-a împărţit cum trebuia… Şi mă face pe mine pungaş! Eu care n-am nimic, săracu de mine! M-a înjurat regele că am cumpărat trei mânji pe când eram ministru al ordinii Publice! Vai de cele 13 milioane de la fonduri secrete, a căror cheltuială lunară era angajată şi justificată până la un franc! Să vă spun cum a fost cu caii:a venit Moruzi la mine, generalul, şi mi-a spus:«Mă Gavrilă, ai făcut treabă pe unde ai fost, ai pus sporturile atletice pe cale bună, vino şi la noi că nu merge;eu sunt bolnav, să fii succesorul meu!» Şi mi-a propus să cumpăr mânjii că nu e nevoie să-i plătesc numaidecât. M-am lăsat ademenit, căci îmi place să muncesc şi am cumpărat mânjii pe datorie. Ştiţi cine mi-a plătit? Mi-a plătit Kupferberg (parcă aşa i-a zis), proprietarul fabricii de ciorapi Adesgo, pe care-l ajutasem la naturalizare (pe gratis?) şi care nu ştia cum să-mi manifeste recunoştinţa lui… Eu să fur, domnule ministru? Am luat, am pus taxe, am încasat amenzi, am cerut, am cerşit – dar ca să fac din Poliţie ce am făcut. Întrebaţi oamenii:când m-am dus la Auschnitt să-i cer o reducţie pentru calorifer (8 milioane), Auschnitt mi l-a dat gratis, dar mi-a spus:«Mă Gavrilă, te ştiu nevoiaş, îţi dau caloriferul gratis, dar ţi-l facturez şi tu încasezi factura». Am protestat şi m-am dus drept la Prefectură unde am lăudat în gura mare generozitatea lui Auschnitt. Dar să revin la Malaxa. Malaxa e duhul rău al regelui;e foarte deştept, dar tot atât de fricos. De obicei Urdăreanu şi Duduia pregătesc pe Rege, şi când soseşte Malaxa, regele îl întreabă:«Tu ce gândeşti?» Şi Malaxa aprobă natural totdeauna ce au spus cei doi maheri, care de fapt, în chestiunile de bani mai ales, sunt creaturile lui”[10].Argetoianu completează:„Marinescu a găsit în pornirea Duduiei şi a lui Urdăreanu (care n-a putut suferi niciodată pe Auschnitt) un prilej bine venit să despoaie pe Max pe ieftin şi să-i ia acţiunile la Reşiţa, căci la atât s-au gândit la început. Marinescu n-a fost pentru închiderea lui Auschnitt, fiindcă e fricos şi s-a temut să nu i se întâmple şi lui odată tot aşa… Şi are să i se întâmple, să n-aibă el grijă!”[11]

 

Gavrilă atacă:„curul Duduii e buricul României”

„Tirada lui Marinescu continuă:«Şi cum curul Duduii e buricul României, şi cum afacerea Auschnitt a devenit principala preocupare a celor trei fraţi de cruce – iată că afacerea Auschnitt a mai devenit pivotul în jurul căruia se învârteşte întreaga politică românească…Domnule ministru, nu ştiu de ce ai plecat din Guvern, dar ştiu că Urdăreanu a fost încântat şi că a făcut tot ce a putut să te învrăjbească cu Regele… Nu era sigur de d-ta în afacerea Auschnitt… De 2-3 ori Regele m-a întrebat:ce spune Argetoianu de Auschnitt? Şi am răspuns:ce să spună, nu spune nimic… Pe mine m-au curăţat fiindcă nu sunt un porc ca ei şi n-am vrut să muşc dintr-un nenorocit care mi-a făcut numai bine, şi mie, şi Poliţiei.M-au dat la o parte ca pe un câine, fără să ţină socoteala de toate serviciile câte le-am făcut acolo sus, tuturor. M-au acuzat că am furat şi au pus pe incapabilul de [Rodrig] Modreanu, un dobitoc, ca să mă controleze. Căci nu mai întrebuinţează decât proşti ca Modreanu sau oameni ieşiţi din dancinguri ca [Victor] Dombrowski, şi cu ăştia au să se cureţe, la rândul lor. Au pretins că mă amestec mai departe în Poliţie, şi m-au trimis în străinătate! În ce să mă amestec? În tărâţa lui Modreanu dat afară de la primăria din Timişoara, pentru că încurcase tot? Ei şi cinste! Îţi vine rău! Ştiţi dumneavoastră că Armand Călinescu îşi dăduse demisia la 12 septembrie, fiindcă nu mai putea rezista presiunilor lui Urdăreanu şi lui Malaxa care puneau în fiecare zi un gheşeft la cale?»”

 

„Am primit ordin să curăţ până seara şi pe asasinii lui Călinescu şi pe cei de la Râmnicu Sărat şi câte trei de judeţ”

Iritat de eliminarea dintre favoriţi, Gavrilă se descarcă în faţa lui Argetoianu (care notează totul în însemnările sale):„Au avut îndrăzneala să spună că trebuia să plec fiindcă o destindere era necesară şi eram eu, omul omorurilor din septembrie. Eu? Eu n-am făcut decât să execut ordinul regelui. Am primit ordin să curăţ până seara şi pe asasinii lui Călinescu şi pe cei de la Râmnicu Sărat şi câte trei de judeţ. Am cerut răgaz, să mai pot lua oamenilor câte o declaraţie, să se mai poată alege printre cei vinovaţi. S-a refuzat. Au fost prefecţi care n-au avut culpabili de desemnat, căci toţi cei bănuiţi mai serios fuseseră concentraţi şi trimişi prin alte garnizoane, şi au împuşcat inocenţi! Vă citez cazul de la Braşov, pe care l-am cunoscut… Domnule ministru, s-au omorât oameni degeaba, numai din cauza hienei de Urdăreanu care înnebunea de Rege, de frică pentru pielea lui… care tot o să pleznească!De câte ori nu le-am spus, să stăm de vorbă cu oamenii, căci îi putem întoarce… N-au vrut;eu am ascultat de poruncă! M-au învinuit că tolerez în poliţie oameni care s-au îmbogăţit. Domnule ministru, cu oameni care nu se îmbogăţesc voiau ei să ucid fără sentinţă??”.

Constantin Argetoianu e siderat de mărturisirile fostului prefect:„Îl ascultam, îl ascultam, îl ascultam – şi mă miram cum Dumnezeu dăduse limbă unuia din complicii bandei care a pus stăpânire pe ţară şi o jupoaie…, căci nu e Gavrilă mai breaz ca Urdăreanu sau Malaxa. Aceeaşi şleahtă… Dar e plin de ură. Am impresia că o să i-o coacă lui Urdăreanu, dacă nu s-o împăca cu el… Gavrilă, la plecare, mi-a cerut voie să mai vină. E omul meu…”

 

„Domnule Consilier Regal, ne-a mâncat Urdăreanu...”

O zi mai târziu, într-adevăr, fostul prefect al Poliţiei îi făcea din nou o vizită lui Constantin Argetoianu;la 4 februarie 1940, acesta nota toate detaliile colorate ale întâlnirii:„Ieri am avut vizita lui Gavrilă Marinescu înapoiat din străinătate. Gavrilă este acum omul meu, mă iubeşte (amor subit, ca guturaiul), o spune la toată lumea. A părăsit guvernul odată cu mine, a plecat cu oamenii cinstiţi, căci nu putea sta cu pungaşii – zice el. Din voiaj mi-a trimis cărţi poştale cu câteva linii – călduroase dar puţine, căci nu se putea altfel. Acum vine să-mi istorisească, el… «Domnule Consilier Regal – începe amicul Gavrilă – v-a mâncat şi, îndrăznesc să zic, ne-a mâncat Urdăreanu căci totul în ţara asta se învârteîn jurul p…i lui Urdăreanu şi a p.z…i Duduiei. Ea e nebună după el, şi i-a făcut toată cariera. Într-o zi în care băuse un pahar prea mult, mi-a mărturisit mie că nimeni n-o regulează ca Urdăreanu. Noaptea, când se culcă regele cu ea, părăseşte patul şi se duce la Urdăreanu… E ca o căţea după el… Nu ştiu dacă regele ştie;poate nu ştie, sau se face că nu ştie – poate ştie, şi fac chiar figuri în trei… Sunt toţi atât de depravaţi, încât sunt în stare de orice. Regele nu există, e un slab;când nu face ceva ce au hotărât ei doi, Duduia strigă la el şi-l înjură de se aude de afară;regele surâde, îi sărută mâna şi îi spune:Iartă-mă, maică! Dacă ea e o curvă fără ruşine, el e un peşte fără obraz, dar deştept şi mincinos. A uitat de unde a ieşit măgarul, parcă-l văd şi acum ofiţeraş pudrat la uşa mea, ciupind un sutar de aici, un sutar de colea. Tot acela e, numai puţină spoială peste murdăria de ieri. Bine i-a spus Kerciu la Eforie:Mă, cum te zgârie puţin cineva, dă de solzi… Peşte, peşte, domnul Consilier Regal – dar peşte arţăgos. Cum s-a stricat căruţul, nu ştiu nici eu, dar e la mijloc o porcărie de alcov. Ştiu că odată Urdăreanu a dat la Auschnitt peste o străină, care i-a plăcut, şi a ademenit-o la el acasă. Lupeasca, care stă peste drum, a aflat şi s-a dus ca o furie noaptea peste ei! Străina – i-am uitat numele – a fugit în cămaşă, cu părul vâlvoi şi a dus-o poliţia la hotel! Domnule ministru, ăştia sunt saltimbanci sunt în stare de orice când îi apucă. […] Două miliarde a înghiţit Malaxa de la stat în avansuri şi, din două miliarde, n-a investit decât 600 de milioane, restul s-a împărţit cum trebuia»“[12].

 

Starea de spirit din vara lui 1940:„Se zice că Gavrilă Marinescu va fi dat în judecată”

Ajungând să se spovedească în ceasul al doisprezecelea, la începutul lui februarie 1940, Gavrilă Marinescu susţinea că regele este „un mare încăpăţânat” şi că „se află de câţiva ani sub influenţa unui anturaj care se străduieşte să-i cânte în strună”, omiţând să spună că şi el a făcut parte din acest anturaj. Fostul prefect se exprima absolut liber la adresa regelui şi „a clanului de escroci din jurul lui”, nominalizându-i pe Ernest Urdăreanu, Nicolae Malaxa şi Gheorghe Tătărescu. „Aceşti trei bandiţi, zice Gavrilă Marinescu, poartă răspunderea tuturor nenorocirilor în care ne zbatem azi şi dacă regele Carol nu se desparte de ei cât mai curând posibil, se va prăbuşi şi el şi ne va antrena şi pe noi toţi, foştii săi colaboratori”.

Marinescu declara intimilor că a fost categoric contra asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu şi a camarazilor săi, iar după asasinarea lui Armand Călinescu, „nu numai că s-a opus la baia de sânge ordonată de Carol, pentru uciderea atâtor legionari «nevinovaţi şi fără proces», dar că i-a atras atenţia generalului [Gheorghe] Argeşanu că «face o crimă, dacă execută ordinul regelui» şi i-a trimis lui Carol o notă scrisă, în acea noapte, în care-l «conjura să revină asupra ordinului dat»“.Poate că Gavrilă Marinescu minţea, dorind să se pună bine cu ţărăniştii. El fusese, până la urmă, „unul dintre principalii sfătuitori ai lui Carol în crimele acestuia faţă de legionari”, după cum nota Ioan Hudiţă la 11 februarie 1940.

Un lucru e clar:se părea că regele nu se va mulţumi însă doar cu mazilirea bodiguardului. „Se zice că Gavrilă Marinescu va fi dat în judecată;Victor Iamandi, favoritul de ieri, se ascunde în gaură de şarpe;generalul Argeşanu mai râde ca un bou, dar inima îi e cât un purice…”[13], nota, la 25 iunie 1940, acelaşi Constantin Argetoianu.

Cu doar câteva zile înainte de căderea lui Carol al II-lea, la 24 august 1940, prof. Ioan Hudiţă îl întâlnea iarăşi pe generalul Gabriel Marinescu, acum preşedinte al F.R.F.A., şi-l găsea într-o veritabilă stare de panică. Guvernanţii erau „sinistre secături care trebuie nimicite cu întregile lor familii”, iar „nenorocitul de Carol nu-şi dă seama că jucând cartea lui Fabricius se dă legat în mâinile lui Hitler”, ajungând să facă apel „la câinele roşu de Antonescu”[14].Chiar Statul Major al armatei făcea, după Marinescu, „o imensă greşeală”, când se lua după rapoartele şefului S.S.I., Mihail Moruzov, care, în opinia fostului prefect, era „un simplu aventurier, escroc şi mincinos”;Marinescu se declara surprins că „şi pe acest individ, regele nostru îl ia în serios şi crede orbeşte în rapoartele lui”[15].

 

Gavrilă despre rege:„Pentru a se menţine pe tron... omul acesta cedează şi Transilvanie şi Bucovină, Basarabie şi Dobroge;la nevoie şi Moldova toată...”

În mai, generalul Gabriel Marinescu aproba politica externă a lui Maniu, fiind convins că Hitler va pierde războiul. Încrezător în comandamentul francez pe care-l considera net superior celui german (iar Franţa a căzut în două săptămâni !), era uimit că o armată de 100.000 de francezi s-a lăsat înconjurată în Flandra şi nu a reuşit să rupă încercuirea, barând calea germanilor spre Paris. Pe plan intern considera că cea mai bună soluţie era un guvern naţional sub Maniu, „chiar cu abdicarea lui Carol şi plecarea lui din ţară, lăsând tronul lui Mihai”. Dar – continua Gavrilă foarte categoric – aşa ceva nu va face regele sută la sută. „Eu îl cunosc foarte bine;pentru a se menţine pe tron, ca să-şi facă rost de ceva bani, omul acesta cedează şi Transilvanie şi Bucovină, Basarabie şi Dobroge;la nevoie şi Moldova toată, dacă poate rămâne rege pe o cât de mică bucăţică de ţară;pungaşi şi escroci de-al de Urdăreanu, Tătărescu, Malaxa şi alţii nu se vor jena să-l încurajeze în acest sens”.

La 24 august 1940 Gabriel Marinescu se întâlnea iarăşi cu Ioan Hudiţă. Potrivit generalului, „camarila era la pământ, gata să fugă peste graniţă”. Hudiţă nota satisfăcut:„Îmi face o deosebită plăcere să-l aud pe Gavrilă Marinescu blestemând şi înjurând pe vechii săi colaboratori de gaşcă, în cap cu Carol, cu cari, ani de-a rândul, au jecmănit împreună ţara, călcând în picioare fără ruşine morala şi libertăţile publice. […] Gavrilă Marinescu încearcă să se apere dând vina pe alţii şi acuzând pe actualii colaboratori ai lui Carol exact pentru aceleaşi practici ordinare pe care le folosise şi el în anii când se lăfăia la putere şi nu mai putea de bine. Pentru el, toţi colaboratorii de azi, cari-l împing pe Carol spre noi crime, Valer Pop, Manoilescu, Gigurtu, generalul Mihail, Nichifor Crainic «şi toţi ceilalţi bandiţi de legionari din guvern» sunt nişte «sinistre secături cari trebuie nimicite cu întregile lor familii»“.

 

În toamna lui 1940, Marinescu „arată obosit şi teribil de îngrijorat”

Până şi generalul Haralambie Giosanu, care-l cunoştea foarte bine pe fostul prefect al Poliţiei, era mirat de această dezlănţuire de ură, dar nu zicea nimic să-l contrazică, îndatorat de serviciile făcute de Marinescu. Hudiţă înregistra monologul lui Marinescu în faţa lui Giosanu:„Nenorocitul de Carol nu-şi dă seama că jucând cartea lui Fabricius se dă legat burduf în mâinile lui Hitler care-l va trânti la pământ la prima ocazie pentru a da satisfacţie legionarilor şi celorlalte bestii care au crezut în steaua lui;vrea acum să facă apel la câinele roşu de Antonescu, altă bestie, care nu aşteaptă decât ziua în care să-i poată plăti pentru tot ceea ce-şi închipuie că a suferit pe nedrept;vai de noi, foştii colaboratori şi autori ai Restauraţiei;dragă Giosane, tu fă ce vrei, eu o iau din loc de îndată ce voi vedea că toate aceste zvonuri sunt pe punctul de a se realiza;mă întreb ce este în capul lui de ţăcănit dacă se poate încrede într-o bestie ca Antonescu…”[16].În final, Gavrilă Marinescu îi înjura la un loc pe Urdăreanu, pe „canalia” de Tătărescu, pe „senilul de Vaida”, pe „paranoicul de Iorga”, pentru a sfârşi cu „boaitele de Nicodim, Bălan şi Niculescu, care numai ele mai lipseau din Consiliul de Coroană”[17]. La sfârşit, Gavrilă se întreba retoric:„Lăsăm această bandă de poltroni inconştienţi să-şi facă de cap şi să ducă ţara de râpă?”

La 5 septembrie, potrivit celor însemnate de Hudiţă, ţărăniştii s-au hotărât să nu doarmă în casele lor, ci la rude şi prieteni. Dacă regele ajunsese să-şi sacrifice până şi slugarnicii colaboratori, era un semnal că ori urma să abdice, ori să dea altă lovitură. Ajuns conducător al statului, generalul Ion Antonescu l-a înlocuit pe generalul Argeşanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, cu generalul Dumitru Coroamă, iar la Statul Major pe generalul Gheorghe Mihail cu generalul Alexandru Ioaniţiu. Deja doamna Giosanu nu se mai ferea să spună la telefon, despre care se ştia că e interceptat de Siguranţă, pe nume lui Gavrilă Marinescu. „S-a isprăvit cu bestia de Carol, Urdăreanu şi banda de agenţi. Gavrilă Marinescu nu mai e omul de altădată, plin de sine, brutal, autoritar, atotştiutor, îndrăzneţ şi obraznic. Arată obosit şi teribil de îngrijorat. Plin de umilinţă recunoaşte că a pierdut partida şi îl înjură azi pe Carol, fostul său stăpân, mai rău decât noi”[18].

 

NOTE

[1]I. Hudiţă, Jurnal politic 1939, p. 73.

[2]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.1, 2 februarie 1935-31 decembrie 1936, p. 174.

[3]I. Hudiţă, Jurnal politic 1939, p. 62.

[4]Ibidem, p .88.

[5]C. Argetoianu, Însemnări politice, vol.VII, p. 245.

[6]O măsură adoptată de Argetoianu a fost suspendarea Serviciului Social al lui Dimitrie Gusti, favorit regal. „După ce s-a închis Serviciul, adunătura de derbedei pe care Gusti o strânsese acolo a început să cânte cântece de moarte cu colorit gardist – Gavrilă ieşise din sărite, i-a împrăştiat pe toţi şi vrea să-i aresteze”.

[7]I. Hudiţă, Jurnal politic 1939-1941, p. 99.

[8]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VII, p. 212. În aceeaşi perioadă, Gavrilă Marinescu îi aducea prim-ministrului Constantin Argetoianu „vreo zece scrisori interceptate ale Didinei Cantacuzino”.

[9]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.VIII, p.70.

[10]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VIII, p. 82. Însemnare din 2 februarie 1940.

[11]Idem.

[12]C. Argetoianu, Însemnări politice, 1940, ediţie de S. Neagoe, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 2007, p. 191.

[13]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VIII, p. 385.

[14]Ibidem, p. 23.

[15]Ibidem, p. 64.

[16]I. Hudiţă, Jurnal politic (1 ianuarie 1940-6 septembrie 1940), p. 289.

[17]E vorba despre patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Mitropolitul Ardealului, un naţionalist convins, participase la înmormântarea lui Moţa şi Marin, legionarii căzuţi în Spania.

[18]I. Hudiţă, Jurnal politic (1940-1941), p. 19.

""