Autor 7938 vizualizări


Anul 1077. Suntem la Canossa, în castelul Matildei de Toscana, unde este găzduit Papa Grigore al VII-lea. La poartă, desculț, în veșminte jalnice de penitent, se află împăratul german Henric al IV-lea, lăsat să aștepte în frig. Se roagă, dar și speră la ajutorul prietenilor. Matilda de Toscana intervine cu diplomație, iar Papa acceptă să-l ierte pe Henric și să ridice excomunicarea. Scena umilirii împăratului în fața Papei a fost reprezentată de nenumărate ori în miniaturi și a dat naștere unei expresii curente: „a merge la Canossa“, adică a te umili pentru a te salva.

Apariția expresiei

Expresia a fost folosită pentru prima dată de Otto von Bismarck, în timpul perioadei curentului anticlerical Kulturkampf. Cancelarul german dorea ca o altă Canossa să nu mai fie cu putință pentru conducătorii germani. Catolicismul era considerat de către Bismarck ca principala amenințare a naționalismului prusac, deoarece catolicii erau considerați ca fiind loiali mai întîi Papei și mai apoi statului. Pentru a slabi minoritățile catolice din vest (Alsacia, Lorena), din sud (Bavaria) și din est (Polonia ocupată), a lansat o politica naționalistă și anticatolică numita „Kulturkampf“ (lupta pentru civilizație) care exalta valorile lui Luther și încerca să provoace dispariția obiceiurilor locale ale statelor autonome pentru a le integra mai bine Reich-ului german.

Numele Canossa este asociat astăzi și cu subordonarea puterii seculare de către Biserică, deși victoria papalității a fost de scurtă durată. Imaginea prezentată aici, reproducând o miniatură din secolul al XI-lea, este imaginea clasică a acestui fapt istoric: Henric al IV-lea intervenind pe lângă contesa Matilda de Toscana pentru a-i fi ridicată excomunicarea de către Papa Grigore al VII-lea. Cel cu roba călugărească roșie este Hugh de Cluny, nașul împăratului. Dar Henric nu avea cum să știe atunci că cine suferă o înjosire gravă, o suferă în eternitate. Ea a ajuns astfel până la noi.

Atât de spectaculoasă a părut scena pentru contemporanii acestei povești, încât ea a rămas indelebil legată de figurile celor trei protagoniști (Grigore al VII-lea, Henric al IV-lea și Matilda de Toscana). Cine erau ei?

Papa Grigore al VII-lea

Hildebrand, viitorul Papă Grigore al VII-lea, era un om mic de statură, firav și cu voce slabă, dar având tot zelul celor mai buni reformatori ai mănăstirilor cluniace, cu al cărui program de reforme simpatiza. Cu mănăstirea din Cluny s-a întâmplat astfel: în secolul al X-lea mănăstirile apusene deveniseră bogate și corupte. În anul 909, la Cluny, în estul Franței, se înființează însă o mănăstire care nu era deloc sub control secular sau episcopal, urmând să se autoguverneze.

Conducătorii cluniaci au cerut și reforma vieții clericale. Ei au condamnat simonia (practica de cumpărare și de vânzare a slujbelor bisericești) și au cerut celibatul preoțesc. Clericii nu aveau voie nici să se căsătorească, nici să țină concubine, pentru ca întreaga lor atenție să fie acordată Bisericii. Era pus un nou accent pe viața ascetică. Acest program va fi aplicat de o serie de Papi reformatori, dar mai ales de către Papa Grigore al VII-lea, fostul călugăr Hildebrand.

De fapt, cariera lui Hildebrand are două perioade. Înainte de a deveni Papă, el a fost 20 de ani puterea din spatele tronului papal, iar din 1073 până la moartea lui, în 1085, el a exercitat direct puterea pe care o obținuse pentru Papii anteriori. El reușise să influențeze formularea politicii papale sub cinci papi înainte de a deveni el însuși papă. Când călugărul Hildebrand a ajuns Papă, la 22 aprilie 1073, l-a înfruntat pe Henric al IV-lea, conducătorul Imperiului romano-german, cerându- i să nu se mai amestece în numirea episcopilor, prerogativă care trebuia să-i aparțină în exclusivitate.

Grigore credea că tot răul în Biserica Romană venea de la învestitura laică. De aceea voia ca nici o putere civilă să nu mai domine Biserica; în schimb, Biserica trebuia să controleze puterea civilă. Din acest motiv, el s-a dedicat desființării învestiturii laice, practica prin care conducătorii clerici primeau simbolurile slujbei lor de la seniorul lor feudal, care de obicei era un laic.

De fapt, Papa nu făcea deosebirea între bunurile legate de funcție și funcția însăși. El dorea doar ca episcopatul să fie independent față de puterea temporală. Împăratul german Henric al IV-lea se împotrivea însă hotărârii papale în urma căreia își pierdea o mare parte din autoritate, într-o regiune unde episcopii se numărau printre cei mai mari seniori feudali.

Împăratul Henric al IV-lea

Henric al IV-lea era fiul împăratului german Henric al III-lea (1017 - 1056) și al ultimei sale soții, Agnes de Aquitania. Nu împlinise șase ani când, la moartea tatălui său în 1056, a fost înscăunat rege, însă sub tutela mamei sale. A fost educat de episcopul Anno din Colonia și de Adalbert din Bremen, ultimul fiind conducătorul de fapt al statului în timpul minoratului său. Henric și-a asumat controlul puterii în 1065, când a fost declarat major s-a căsătorit în 1066 cu Bertha, contesă de Maurine.

Sigur pe puterea lui, împăratul a sfidat autoritatea Papei, convoacă un sinod la Worms, în ianuarie 1076, care l-a declarat depus pe papă. Papa îl excomunica la rândul său la 14 februarie 1076. Acesta a fost pasul cel mai îndrăzneț făcut vreodată de un papă în disputa cu puterea seculară. Speranța de succes a papei a fost situația de acasă a lui Henric, căci nobilii saxoni și ceilalți dușmani ai lui Henric au decis alegerea unui alt împărat. În atitudinea sa, Papa nu voia însă depunerea lui Henric al IV-lea, ci doar ascultarea lui.

Ne-o confirma faptul că Grigore trimite imediat doi legați în Germania care trebuiau să împiedice alegerea unui alt rege. Henric își abandonează consilierii excomunicați anterior și promite, în scris, ascultare față de papă. Principii însă decid că nu-l vor recunoaște drept rege, dacă în timp de un an nu i se va ridica excomunicarea în care căzuse. Pentru rezolvarea cazului, se decide convocarea unei diete la Augsburg pentru anul 1077.

Papa este invitat să participe ca arbitru între principi și rege. Primind invitația, Grigore pornește spre Germania. Henric s-a speriat și împreună cu soția sa și fiul său de curând născut a trecut Alpii, la 25 ianuarie 1077, ca să ceară iertare Papei care se afla în castelul din Canossa al contesei Matilda. Penitența pe care Henric a făcut-o la Canossa, în zilele de 26, 27 și 28 ianuarie 1077, trei zile în frigul iernii, în picioarele goale, a marcat apogeul prestigiului papalității. Proiectata dietă de la Augsburg nu a mai avut loc.


Ruinele castelului de la Canossa, în prezent

Partizanii germani ai reformelor papale și o parte din episcopii germani au ales totuși, la 15 martie 1077, un alt suveran, pe Rudolf de Suabia, care a fost încoronat la Mainz. La început Papa Grigore a rămas neutru în lupta dintre cei doi împărați, dar a prorocit că în anul 1080 va muri un „rege fals”, afurisindu- l încă o dată pe Henric și acordându- i sprijinul lui Rudolf. Henric a strivit însă revolta, iar rivalul său a fost ucis în anul 1080, așa cum profețise Suveranul Pontif. Indignat de atitudinea papei, împăratul Henric al IV-lea convoacă un sinod la Bressanone și-l declară depus pe papă.

În locul lui îl alege pe arhiepiscopul de Ravenna, Viberto, un fost prieten al lui Grigore al VII-lea, care îl excomunică. Henric pornește spre Italia unde asediază Roma între 1081- 1083. Până la urmă, orașul și-a deschis porțile și împăratul, sprijinit de 13 cardinali, a pus în locul lui Grigore al VII-lea un antipapă, pe Viberto, care și-a ales numele de Clement al III-lea (1084-1110). Papa Grigore s-a refugiat în Castelul Sfântul Înger Sant’Angelo, iar Henric al IV-lea a fost încoronat ca împărat al Germaniei de noul papă.

Grigore al VII-lea a apelat însă la normanzii din sudul Italiei conduși de Robert Guiscard (n.1015- m.1083), cel mai remarcabil dintre aventurierii normazi ai evului mediu (cel care la mijlocul secolului al XI-lea a cucerit sudul Italiei pentru sine), pentru a elibera Roma de soldații germani. Strângând o armată de 36.000 de soldați acesta a mărșăluit spre Roma. Normanzii au eliberat orașul, dar l-au și jefuit crunt. Trupele germane au fost puse pe fugă, Papa Grigore eliberat și instalat iarăși la Lateran.

Excesele la care soldații normanzi s-au dedat asupra populației civile au generat însă o puternică revoltă a romanilor, înăbușită în sânge de cuceritori. Timp de trei zile și trei nopți, oamenii lui Guiscard au prădat, ars și jefuit Cetatea Eternă, ucigându-i sau luându-i în sclavie pe locuitorii săi. Populația nemulțumită a pus totul pe seama Papei Grigore, care s-a retras odată cu normanzii, stabilindu-se la Salerno, unde a murit la 25 mai 1085. A cerut însă ca pe mormânt să i se scrie epitaful, inspirat din Psalmul 44:

„Am iubit dreptatea și am urât nedreptatea; de aceea mor în exil”.

A fost canonizat în 1606, ziua dedicată lui fiind 25 mai. În 1086 moare și soția lui Henric. După trei ani, acesta s-a recăsătorit cu Eupraxia (pînă în 1093), fiica cneazului Kievului. Henric a avut și el un destin tragic. În 1105, trădat și închis de fiul său, viitorul Henric al V-lea, a fost obligat să abdice în favoarea acestuia.

Contesa Matilda

Cine a fost contesa Matilda de Canossa? Matilda (n. 1046 - m. 1115) era o membră a familiei Attonilor, fondată de către bunicul ei Atto Adalbert, primul conte de Canossa și cel care în 940 construise castelul din localitatea cu același nume (distrus în 1255 de populația din Reggio). Asasinarea în 1052 a tatălui ei, Bonifaciu de Canossa, și moartea fratelui mai mare și a surorii sale au lăsat-o singură moștenitoare a casei Attonilor. În 1055, mama Matildei, Beatrice, s-a căsătorit cu Godfrey, duce al Lorenei Superioare, un inamic al împăratului Henric al III-lea. Acesta le-a capturat însă pe Beatrice și pe Matilda în 1055 și le-a ținut ca ostatice în Germania până în 1056, când s-a realizat o împăcare între împărat și Godfrey, cu câteva luni înainte de moartea împăratului.

După moartea lui Godfrey, în 1069, Matilda s-a măritat cu fiul acestuia, Godfrey Cocoșatul, cu care s-a stabilit în Lorena. Odată cu moartea copilului lor nevârstnic, ea s-a întors în Italia, conducând Toscana împreună cu mama sa pînă la moartea acesteia în 1076. În același an, soțul Matildei a fost asasinat în mod misterios. Tatăl Matildei a fost mult timp un suporter al împăraților germani, dar ea a devenit un suporter loial al Papei. Matilda a devenit prietenă apropiată a Papei Grigore al VII-lea (după unii istorici, chiar metresa lui!) și l-a sprijinit în lupta acestuia cu împăratul Henric al IV-lea în conflictul cunoscut ca „lupta pentru învestitură“.

Henric al IV-lea, în genunchi în fața Matildei. În imagine apare și Hugh de Cluny

După excomunicarea din 1076, a urmat o altă excomunicare a lui Henric, în 1080. Matilda a fost de acum încolo, intermitent, în război cu împăratul, până la moartea acestuia în 1106, de multe ori ea conducându-și singură armata. În 1082 ea și-a folosit o parte din avere finanțând operațiile militare ale Papei. În 1089, la 43 de ani, Matilda s-a măritat cu tânărul de 17 ani Welf al V-lea, ducele de Bavaria și Carinthia, un membru al familiei Este. S-au despărțit 6 ani mai târziu, când Henric al IV-lea a luat partea familiei Este în cearta care a rezultat.

Matilda a încurajat, în replică, pe Conrad, fiul împăratului, în rebeliunea acestuia contra tatălui său. În final a făcut pace cu Henric al V-lea (1105-1125), fiul și succesorul lui Henric al IV-lea. Înmormântată lângă Mantua, Matilda a fost atât de mult prețuită de Papii care s-au succedat pe tronul pontifical, încât trupul ei a fost mutat la Roma, în anul 1634, de către papa Urban al VIII-lea și reînhumată în bazilica Sfântul Petru.

Gurile rele susțin că și alți papi precum Victor al III-lea (1086-1087), succesorul direct a lui Grigore al VII-lea și Urban al II-lea (1088-1099), urmașul acestuia, au trebuit, înainte de consacrare, să treacă prin patul Matildei.

Adevăratul sfârșit al disputei pentru învestitură

Lupta pentru învestitură a continuat până când s-a ajuns la o înțelegere de compromis la Concordatul de la Worms în 1122, între împăratul Henric al V-lea și Papa Calixt al II-lea. Urmau să aibă alegeri libere ale slujitorilor bisericii, în prezența regelui. Inelul și toiagul, simboluri ale puterii spirituale, urmau să fie date slujitorilor Bisericii de către papă sau trimisul său, iar Papa recunoștea că împăratul îi acordă episcopului puteri temporale, simbolizate prin sceptru.

Episcopii trebuia să depună un jurământ de loialitate în fața domnitorului secular care era și seniorul său feudal. Biserica a câștigat mai mult decât împăratul în ciuda compromisului la care s-a ajuns, deoarece ea s-a eliberat de controlul imperial în Italia. În plus, prin impunerea celibatului, Grigore împiedicase clerul să degenereze într-o castă ereditară și crease o clasă de oameni loiali superiorului lor spiritual, papa.

Această soluție a rezolvat problema învestiturii laice. Deși a murit în exil, Grigore și-a împlinit lucrarea și Papii de mai târziu au zidit pe bazele puse de el. Momentul lui de glorie fusese însă umilirea împăratului german la Canossa. Se uită astfel prea repede că, după câțiva ani, Henric al IV-lea își va răzbuna umilința, va cuceri Roma, îl va alunga pe Grigore, punând să se aleagă un alt papă, iar orgoliosul Hildebrand își va sfârși zilele în anonimat, la Salerno.

Eșecul final al Papei n-a scos însă din memoria colectivă marea scenă a triumfului simbolic. Amândoi actorii - papa și împăratul - au jucat-o cu talent. Dacă ultimul a fost, în plan real, victorios, primul a rămas triumfător pe scena teatrului istoric.

Lupta Papilor cu împărații – cronologie

- Papa Nicolae I (858 – 867) proclamă supremația autorității ecleziastice față de cea laică
- 1046 – în urma intervenției împăratului Henric al III-lea sunt destituiți pe rând papii Grigore al Vilea, Silvestru al III-lea și Benedict al IX-lea, fiind numit papă Clement al II-lea
- 1059 – Conciliul de la Laterano, convocat de papa Nicolae al II-lea elimină implicarea împăratului în alegerea papei
- 1075 – Papa Grigore al VII-lea elaborează Dictatus Papae, prin care proclamă autoritatea universală a Suveranului Pontif
- 1076 – Papa Grigore al VII-lea îl excomunică pe împăratul Henric al IV-lea
- 1077 – penitența lui Henric al IV-lea de la Canossa
- 1084 – Henric al IV-lea ocupă Roma instalând un nou Papă și obligându-l pe Grigore al VII-lea să plece în exil
- 1111 – Henric al V-lea îl reține în captivitate pe Papa Pascal al II-lea
- 1122 – prin Concordatul de la Worms se realizează un compromis între Papă și împărat, ce prevedea separarea învestiturii laice de cea ecleziastică
- 1167 – Frederic Barbarossa cucerește Roma
- 1183 – Pacea de la Constanța între Barbarossa și Papa Lucius al III-lea
- 1210 – împăratul Otto al III-lea este excomunicat de Papa Inocențiu al III-lea
- 1239 – 1250 – Conflictul dintre Frederic al II-lea și Papa Grigore al IX-lea
- 1328 – Ludovic Bavarezul este încoronat laic ca împărat, la Roma
- 1338 – Dieta de la Rhens, la care principii germani declară că suveranul poate fi ales fără aprobarea Papei.
""