Autor 4959 vizualizări


Nu de puţine ori, cercetătorii moderni au făcut comparaţii elaborate între mercenarii greci din Antichitate şi cei elveţieni din Evul Mediu, fundamentate pe mediul natural aspru din care proveneau, pe eficienţa lor în războaie, pe diversitatea angajatorilor care îi foloseau, dar şi pe consecinţele demografice şi politice nefaste ale mercenariatului pentru regiunile lor de origine. Dintre toţi grecii, arcadienilor li se potriveşte cel mai bine comparaţia cu mult mai cunoscutul caz al elveţienilor.

Un ținut vitreg, dar iubit de poeți

În imaginaţia românilor, puternic influenţată de publicitatea făcută de agenţiile de turism, Grecia înseamnă plaje însorite, golfuri în care apa mării este atât de limpede încât dezvăluie privitorului tainele ei, chiar şi la zece metri adâncime, ulei de măsline şi o vreme plăcută tot timpul anului. De aceea, mulți ar putea să nu realizeze că se află în Grecia, dacă ar fi duşi pe nevăzute în Arcadia, o regiune din centrul Peloponesului, cu munţi înalţi şi văi abrupte, fără deschidere la mare, cu torente rapide formate din topirea zăpezilor abundente care cad an de an, în care cultura măslinului, atât de caracteristică zonei mediteraneene, lipseşte aproape cu desăvârşire din cauza factorilor climatici.

Arcadia este totuși „bogată în turme” (polymēlos), după cum spune deja Homer (Hom. Il. 2.605; Hom. Hymn Herm. 2) şi cum apare mai târziu în odele și în inscripțiile comandate cu mândrie de mai mulţi arcadieni. Este bogată și în păduri, căci, după cum vom vedea în continuare, însuși Oracolul de la Delphi arăta că „mulți bărbați în Arcadia sunt mâncători de ghinde (balanēphagoi)” (Hdt. 1.66).

Nu este, deci, întâmplător că, mai ales în timpul păcii instaurate de romani, Arcadia devine proverbială ca un tărâm al fericirii simple și austere a păstorilor-poeți, în mijlocul naturii, fiind cântată astfel, începând cu Vergilius în „Bucolicele” sale, de numeroși scriitori latini.

Dar, ca și iluziile bucolice ale zilelor noastre, Arcadia poeziei latine este doar o utopie născută din saturația orășenilor față de tumultul și de decadența citadină și plămădită din ignorarea greutăților traiului la țară, mai ales într-un ținut aspru ca acela din inima Peloponesului.

Până la Vergilius și confrații săi, cu totul altfel îşi reprezentau oamenii traiul zilnic în această regiune muntoasă şi greu accesibilă a Greciei. Istoricul Polibiu, el însuși născut în Arcadia în perioada elenistică, arată că, din cauza frigului și a vremii închise, oamenii locului duceau o viață grea, de muncă asiduă, și aveau un caracter aspru, pe care cârmuitorii au încercat să îl îndulcească prin muzică, fără să aibă succes întotdeauna (Plb. 4.21). 

De la urmași ai micenienilor la aliați ai spartanilor

Relieful și clima Arcadiei explică în mare măsură evoluția istorică a comunităților umane care au locuit acest ținut în Antichitate. În vremea lui Pericle (aprox. 440 î.e.n.), arcadienii vorbeau un dialect propriu al limbii elenice, diferit de mult mai răspânditele dialecte ionice, dorice și eolice, dar foarte asemănător cu cel folosit în Cipru, astfel încât existau legende despre colonizarea insulei est-mediteraneene de arcadienii care se întorceau din războiul troian (Hdt. 7.90; Strab. 14.6.3; Paus. 8.5.1).

Legendele nu sunt prea departe de realitatea istorică. Se pare că, într-adevăr, în perioada 1200-1100 î.e.n., micenienii cunoscuți în epopeile homerice drept „ahei”, care controlau Peloponesul din cetățile lor semețe de la Micene, Tiryns și Pylos și care prădau frecvent coastele Asiei Mici unde se afla și Troia, sunt atacați de alți greci mai aspri veniți de dincolo de istmul corintic: dorienii.

Micenienii părăsesc fertilele regiuni de coastă, unde vor apărea mai târziu importante cetăți doriene precum Sparta, Argos și Corint, și fie fug în Cipru, fie se retrag în munții săraci și greu de cucerit ai Arcadiei, purtând cu ei și forma mai arhaică a limbii grecești care este denumită astăzi de lingviști dialectul arcado-cipriot.

Dar urmașii din munți ai micenienilor nu au păstrat doar idiomul lor cel vechi, ci și credințe religioase arhaice și stranii, unele dintre ele transmise probabil de la populația încă și mai străveche, nevorbitoare de limbă elenă, care populase ținutul neospitalier al Arcadiei.

Călătorul Pausanias povestește cum și în timpul dinastiei romane a Antoninilor, în sud-vestul Arcadiei, într-o peșteră de pe Muntele Elaios, zeița Demetra Melaina („cea Neagră”) era venerată sub forma unei statui de cult din lemn, reprezentând o femeie din al cărei cap de cal creșteau șerpi și alte animale fantastice și care ținea în mâini un delfin și un porumbel, ipostază unică pentru religia greacă (Paus. 8.42.1-5). 

Temple și ritualuri

În templele mai vechi din Arcadia, în loc de statui ale zeilor care să fie venerate potrivit obiceiului celorlalți greci, divinitățile erau întruchipate de coloane. Sărbătoarea religioasă cea mai importantă a arcadienilor era Lykaia, care îl onora pe Zeus Lykaios, o divinitate uraniană cu origini indo-europene. Dincolo de jocuri și de procesiuni, central era un ritual secret petrecut pe Muntele Lykaion („Muntele Lupului”, în greacă lykos însemnând „lup”), unde se zice că s-ar fi oficiat și sacrificii umane, cel puțin în vechime.

Mai mult, unii greci credeau că așa cum legendarul Lykaon, fiul lui Pelasgos, primul rege al Arcadiei, fusese transformat în lup după ce îi oferise lui Zeus la un ospăț carnea propriului său fiu sacrificat, așa și unii participanți la ritual, care consumau carne umană, se preschimbau în lupi și reveneau la forma lor inițială doar dacă în următorii nouă ani nu mai mâncau oameni (Plat. Rep. 565d-e; Paus. 8.2.1-7).

Lykaon, fiul lui Pelasgos, primul rege al Arcadiei, transformat în lup ‒ gravură de olandezul Hendrik Goltzius, 1589

Este posibil ca în spatele acestor povești confuze și înfricoșătoare să se afle, de fapt, unele ritualuri de inițiere pentru tinerii războinici arcadieni, care astfel deveneau pentru un timp „lupi”, împrumutând din puterea și din sălbăticia acestor animale totemice.

Nu este exclus ca, în alte părți ale Arcadiei, ritualurile să fi vizat preschimbarea în „urși”: grecescul arkades („arcadieni”) este apropiat lingvistic de arktoi („urși”). În sprijinul ritualurilor vine și legenda: un alt rege, nepot al lui Lykaon, Arkas, împreună cu mama sa, Callisto, care îi dăduse naștere după o aventură cu Zeus, au fost transformați în urși de acesta și urcați pe bolta cerească pentru a-i scăpa de gelozia Herei, devenind astfel constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică.

Nu în ultimul rând, cea mai neobișnuită prezență în panteonul Arcadiei era chiar zeul ei regional, nimeni altul decât Pan, cel asemenea unui satir prin coarnele și picioarele sale de țap și goana neîncetată după nimfe, venerat în peșteri și în grote și doar foarte rar în temple, trădând astfel vechea sa origine ca divinitate indo-europeană a turmelor. 

FOTO: SHUTTERSTOCK, PROFIMEDIA IMAGES, WIKIMEDIA COMMONS

Acest text este un fragment din articolul „Călătorie în Arcadia. Tărâmul celor mai de seamă mercenari eleni”, publicat în numărul 235 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 12 august - 14 septembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum