Autor 5724 vizualizări


Generalul (r) Marin Dragnea poartă, cu mândrie, cu patimă, cicatricile unui război în vârtejul căruia n-a putut să-şi apere fragilitatea:a fost rănit la Stalingrad, s-a întors pe front, a căzut prizonier, a ştiut să se întoarcă pe front, a fost rănit la Oradea şi iar s-a întors pe front. A ieşit învingător, genul acela de învingători care nu cuantifică virtutea.

Are pe piept 52 de decoraţii, adunate în jumătate de secol în care a îmbrăcat uniforma militară. Războiul l-a purtat, cu arma în mână, până aproape de oraşul lui Stalin, în neîndurătoarea stepă calmucă, şi-apoi până în Cehoslovacia, în faţa nemţilor care-şi consumau ultimele cartuşe. A fost decorat şi de nemţi, şi de ruşi, a luptat cu însemne regale pe uniformă, a jurat credinţă regelui, dar a îmbrăcat, în stepa Rusiei, şi haina roşie, călduroasă, a noii armate româneşti. Marin Dragnea a făcut toate mutările posibile în şahul sălbatic al secolului trecut:a fost încolţit cu regele, a folosit cavalerii temerari, a făcut rocada mare la adăpost, a sacrificat neîndurător pionii şi a rămas în jurul nebunilor. Astăzi e împăcat cu sine, a învins. Acestea este toată istoria sa, o orgolioasă autoscopie de la A1 la H8.

Mai întâi, această mică, dar esenţială, istorie de familie:Ion Dragnea, bunicul lui Marin Dragnea, a fost decorat cu „Virtutea Militară“ în 1877, în marele război de independenţă. Apoi, tatălui său, preotul Badea Dragnea, i-a fost prinsă în piept „Virtutea“ în Primul Război. Cazon, aproape prusac, a fost educat şi micul Marin Badea Dragnea, din Siliştea-Gumeşti, astfel că, la 12 ani, a şi intrat copil de trupă într-un regiment de cavalerie din Bucureşti. „În timp, mi-au dat şi cal în primire, m-au pus şi secretarul casieriei regimentului“, se împăunează generalul. Cum a împlinit 18 ani, în 1941, a plecat, ca voluntar, pe Frontul de Est cu Regimentul 4 Călăraşi, în cadrul Grupului 52 Cercetare. „În loc să plec la Şcoala Militară, am cerut pe front. N-am putut să stau deoparte, acei bravi soldaţi luptau pentru ţara noastră, iar eu să rămân?“, se întreabă Marin Dragnea, iar aceasta este una din întrebările care-i deosebesc pe copii de bărbaţi.

„Superioritatea iniţială, de după 22 iunie 1941, era de necontestat! Armata germană era puternică, bine înzestrată, bine instruită, cu tehnică suficientă şi din punct de vedere al armamentului uşor, şi cu puşti mitralieră, automate, tunuri, tancuri, aviaţie puternică. Însă asta a fost până la Moscova! N-au putut să cucerească Moscova, ceea ce Napoleon a reuşit, şi n-au ţinut cont de un lucru elementar:pe inamic, dacă nu l-ai zdrobit din prima lovitură, a doua sau a treia sunt tardive“, îşi explică acum veteranul. Atunci, a mers înainte, căci strategiile erau făcute de ofiţerii cu experienţă, iar el era un biet entuziast sergent TR.

„Noaptea tăiam caii, că doar asta mai rămăsese de sacrificat”

Dacă nu Leningradul, dacă nu Moscova, Stalingradul trebuia cucerit, acesta era obiectivul unei armate obosite, flămânde, dar încă înflăcărată. Însă Marin Dragnea n-a ajuns niciodată în Stalingrad, n-a pus piciorul în oraş. L-a văzut, de la 1 kilometru distanţă, i-a văzut luminile caselor şi cerul de deasupra, dar atât, căci ruşii îi ferecaseră porţile cu puşti mitralieră şi aviaţie. „Era nimicitor focul lor! Mureau oamenii lângă noi, iar noi n-aveam nicio putere! Îi înhumam noaptea, primitiv, fără slujbă, fără cruce la căpătâi, fără nimic. Camarazii noştri, prieteni, ostaşi curajoşi!“Toţi, înghiţiţi de gurmanda stepă calmucă. „Noaptea, stăteam să facem mâncare. Dar ce mâncare? Noaptea tăiam caii, că doar asta mai rămăsese de sacrificat. Mâncam cu pesmet care era aruncat din avion, asta făceam, că trebuia să trăim. A fost crimă acolo! Crimă!“, povesteşte fostul cavalerist. „Războiul are legi scrise şi nescrise“, încearcă să-şi explice, dar nu poate, nu vrea să înţeleagă. Şi în război, şi mai târziu, despre generalul Dragnea se poate spune că a ştiut să fie omul potrivit la momentul potrivit. Cronica acestor secunde arată însă că, uneori, doar destinul e cel care joacă deciziile pentru oameni:„Era 6 august. Eram în urmărirea inamicului la Kotelnikov. Ruşii se retrăgeau. Eram atenţi, tensiunea era mare când, aproape din senin, un proiectil de artilerie a explodat exact sub burta calului meu, a lui Mugurel. Calul a murit pe loc, dar mi-a salvat viaţa. Am scăpat cu piciorul drept ciuruit de schije. Au venit brancardierii, cu majorul Cornea, sanitarul grupului nostru de comandă, m-au pansat, m-au urcat în căruţa sanitară – nu în maşină! – am ajuns la Harkov, apoi la Soci, m-am refăcut şi m-am întors pe front. Pe 19 noiembrie eram din nou la Stalingrad“.Astăzi, a rămas cu aceste numere:201 zile a durat bătălia de la Stalingrad, între 500.000 de militari nemţi, români şi italieni şi peste un milion de ruşi, într-o luptă cu tehnică militară „4 la 1“ pentru sovietici, care a lăsat armata română fără 3.883 ofiţeri, 2.852 şi 141.125 camarazi de trupă.

Cu Divizia „Tudor Vladimirescu”

Dragnea a sfârşit, ca majoritatea ostaşilor români încercuiţi în urma contraofensivei sovietice, în lagărele Rusiei. Acolo a ştiut însă să doarmă bine, cum şi-a aşternut. Aşa că, în 1944, s-a întors în ţară cu Divizia „Tudor Vladimirescu“ şi cu gradul de sublocotenent, iar aceasta e una dintre deciziile care împarte oamenii în două mari categorii. Spune că munca dusă de ofiţerii români, patrioţi, l-a scos de-acolo, unde nu era, totuşi, atât de rău pe cât se spune. Oricum, s-a întors pe front, de data asta pe Frontul de Vest, căci i s-a părut firesc să lupte din nou. Pentru interesele ţarii, nu împotriva foştilor aliaţi. După război, a avut parte de o ascensiune rapidă în structurile militare. A purtat, pe rând, epoleţi de locotenent (1946), căpitan (1948), maior (1949), locotenent colonel (1950) şi colonel (1954) şi s-a perfecţionat urmând cursuri la Academiile Militare din România şi U.R.S.S. În perioada Revoluţiei din Ungaria, din 1956, era comandantul Garnizoanei Timişoara, iar despre el s-a spus că a avut un rol important în reprimarea mişcărilor studenţeşti de solidaritate din oraş. A fost, apoi, preşedintele Comitetului Olimpic Român şi preşedinte al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. 

Astăzi, Marin Dragnea conduce, nu cu mână de fier, dar orişicât, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război (A.N.V.R.). Stă, aşa, sobru, atent, în spatele unui birou masiv, cu forma literei „T“ şi în faţa unei splendide statuete ce-l înfăţişează pe „camaradul“ Mugurel. Se îngrijeşte de veteranii din asociaţie şi, mai ales, de toate văduvele şi copiii lor. Pe cartea de vizită are înscris un mic CV:„General de armată (r), invalid de război, preşedinte A.N.V.R., fost preşedinte al C.N.E.F.S. şi C.O.R. în ani 1973-1984“.

E uriaş domnul Dragnea!, e un munte de om, iar cei 90 de ani se văd doar în buletin, căci strânsura de mână şi privirea ageră, albastră, i-au rămas de pe vremea când purta epoleţi de sublocotenent. Pare fericit. În sfârşit, veteranii au parte de recunoştinţa pe care-o merită, iar el e chemat mereu prin birourile Puterii, are întrevederi lungi, productive, cu miniştri, cu parlamentari. „Numai cu prim-ministrul am stat de vorbă două ore! Se interesează, întreabă, se preocupă, domnule!“, spune cu mândrie, că a reuşit să facă ceva pentru colegii săi de asociaţie.

„Am ieşit din lagăr gata echipaţi, cu ţinută militară!“

Se ştia, la nivelul gradelor inferioare, de superioritatea numerică a inamicilor ruşi?

Pe parcursul bătăliilor care s-au dus de către marele unităţi ale armatei noastre, cercetarea aeriană, terestră şi spionajul dădeau date suficiente şi se informau. Ştiam, când eram pe front, că ruşii au în pădurile de dincolo de Volga mii de oameni care se instruiesc, care se pregătesc cu tehnică militară. A şi fost propunere, făcută de mai multe unităţi de cercetare, au dat informaţii că dincolo de Volga, în pădurile nesfâşite ale Siberiei, se pregătesc mii de militari cu tehnică. Dar se pare că n-a auzit nimeni, am continuat să luptăm.

Care era atmosfera pe front în aceste condiţii?

Sigur, eu aveam 19-20 de ani. Luam viaţa în piept atunci, nu mă gândeam prea mult la consecinţe. „Hai să mai plecăm o dată la atac! Să vedem, poate reuşim acum“, mă gândeam. Aveam vervă, mai ales că exista şi posibilitatea să avansezi, să fii decorat. Ne plăcea. Eram stimulaţi. Pe de altă parte, aveai asigurate condiţii de către stat familiilor. Dacă erai singur la părinţii, părinţii primeau nişte bani, nişte facilităţii.

Militarii erau aşa încrezători?

Executau ordinele fără să crâcnească! „Pregătiţi-vă de atac!“Păi, se ridicau şi porneau la atac, nu discutau. Deşi eu am avut pluton şi, în aceste încercări de ofensivă, din 30 de militari, am mai rămas cu 15. N-am comentat, n-am cârtit. Am executat ordinul fără murmur şi şovăire, necondiţionat. Ideea luptei, a dragostei de ţară, de neam, ca şi credinţa strămoşească nu se negociază.

V-a trecut prin gând că se poate să nu reuşească ofensiva aliaţilor, că războiul e pierdut?

Da. După bătălia de la Stalingrad şi înaintarea ruşilor începând din februarie 1943, mi-am dat seama că nemţii pierdeau războiul şi că inteligenţa românilor a fost şi de data asta la timp venită, pentru că n-a durat mult şi au întors armele. „23 august“ a fost o reuşită extraordinară din punct de vedere strategic, militar. Din punct de vedere politic, se poate discuta. Dar, pentru salvarea României şi pentru integritatea şi independenţa ei, a fost esenţial. Altfel, sigur nu rămâneam cu Ardealul. Transilvania putea să aibă soarta Iugoslaviei de după Revoluţie. Rămâneam aşa, cu Oltenia şi cu Muntenia, păi se poate?

Cum i-aţi găsit pe camarazi când v-aţi întors pe front, după incidentul din 6 august?

Pe 19 noiembrie eram din nou la Stalingrad, deşi trebuia să mă retrag şi să merg la şcoala militară. Am fost acolo când a început uraganul de foc, marea contraofensivă sovietică, ce a dus la un imens dezastru. Am găsit o stare de spirit bună, cu toate pierderile pe care le suferiseră. Educaţia care a fost făcută puternic armatei noastre premergător războiului a contribuit. Prindea în special la ostaşii de la sate. Nu erau cluburi, erau uniţi.

Cum s-a întâmplat cu încercuirea? Au căzut prizonieri? Ce s-a întâmplat?

O parte dintre ei au plecat, între timp, la batalioanele, divizioanele şi escadroanele din ceruri, lăsând posterităţii probe indubitabile ale dramatismului şi tragismului acelor zile. Când inamicul dezlănţuit îi ataca cu forţe superioare numeric în raport de şase şi chiar nouă la unu pe anumite sectoare, iar tehnic, cu tancuri, aruncătoare (celebrele Katiuşa), avioane şi artilerie grea mult mai numeroase şi mai moderne. Am îndurat, săptămâni şi luni în şir, geruri năprasnice de până la minus 40 de grade Celsius, am rezistat în încercuire, fără să fim aprovizionaţi cu muniţie, echipament, hrană. La Stalingrad, după capitulare, peste 100.000 de militari, dintre care patru generali, au fost capturaţi. Ne-au dus în lagăr.

Vă număraţi, aşadar, printre cei capturaţi. Cum aţi reuşit să ieşiţi?

În ’43 s-a organizat şi în lagărele unde erau români, şi unguri, şi italieni, şi nemţi, un fel de – n-aş spune propagandă – muncă dusă de ofiţerii români. În special de ofiţeri superiori. Pentru înscriere în unităţi militare. Primii au fost polonezii care, la un moment dat, aveau 120.000 de prizonieri. S-au organizat tabere de pregătire în afara lagărelor. De exemplu, polonezii au fost instruiţi la Riazan, dincolo de Volga.

Şi românii?

Generalul Lascăr, generalul Cambrea, generalul Teclu, Dumitrache, şi alţii au organizat cele două divizii:„Horea, Cloşca şi Crişan“ şi „Tudor Vladimirescu“. În oraşul Vladimir ne-am strâns toţi şi am plecat către România.

Cum? Aţi ieşit din lagăr aşa, pur şi simplu?

Gata echipaţi! Cu ţinută militară, cu gradele noastre! Ne-am instruit, ne-am pregătit. De exemplu, divizia „Tudor Vladimiresu“ avea 12.000 de militari. „Horea, Cloşca şi Crişan“ avea 18.000, ei s-au organizat ceva mai târziu. S-au înţeles bine.

În lagăr cum era? Erau severi ruşii cu prizonierii?

Nu. Dacă ai reuşit să scapi sănătos de linia întâi, dezarmat, cum se întâmpla, nu mai conta. Erau îngăduitori, să ştiţi. Erau unii mai plăcuţi, alţii mai răi, ca peste tot. Prizonierii erau slăbiţi, răniţi, dar oamenii de acolo erau foarte atenţi, mai ales partea medicală. Păi, erau 300.000 de prizonieri români şi s-au întors 200.000!

Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

Unii au rămas acolo, s-au căsătorit. I-au scos la muncă, s-au împrietenit cu fetele de acolo. Ruşii au avut pierderi uriaşe, au rămas familii dezbinate.

Ce era nou pe Frontul de Vest?

Camarazii aveau aceeaşi determinare. Eu am fost rănit la Oradea, foarte grav, la mâna stângă. Pe 12 octombrie 1944. Am fost operat la Oradea, apoi am luat drumul spitalelor la Alba Iulia, la Braşov, la Sinaia şi pe urmă la Bucureşti. Ei mi-au salvat mâna. „Domnule sublocotenent, sunteţi reformat! Mergeţi acasă“. Nici gând să mă duc acasă! M-am prezentat din nou la regiment. Pacea m-a găsit în Cehoslovacia, în fruntea companiei. Puteam să stau acasă, cu pensie, la ţară, frumos. Nu! M-am dus la datorie.

Aţi avut o ascensiune rapidă, apoi.

M-a ajutat soarta. Am avut 11 garnizoane după război:la Piteşti, Câmpulung Muscel, Buzău, Braşov, Sinaia, Târgu Mureş, Caransebeş, Lugoj, Timişoara, Cluj şi Bucureşti. Apoi, 12 ani am fost preşedintele sportului românesc, între 1973 şi 1984. Jocurile Olimpice de la Montreal din ’76, Moscova ’80, Los Angeles ’84 eu le-am pregătit.

Cum aţi ajuns la Sport?

Eram comandant la Cluj şi m-a chemat Ceauşescu:„Dragnea, ia Sportul în primire!“ „N-am eu pregătirea, tovarăşe!” „Lasă, că tu ai făcut sport, ai ajutat unităţile, ai făcut bază sportivă la Cluj, şi echipă de baschet de fete.”Aşa era, am făcut. AS Târgu Mureş, echipa de fotbal, eu am organizat-o.

 

 „N-am putut să ne vindem sufletele“

Oleg Dombrovschi şi Radu Mărculescu au fost în Gulag şi nu şi-au vândut sufletul. Au preferat carcera şi demnitatea. N-au cântat niciodată păunii, cum ar spune regretatul poet basarabean Grigore Vieru. Nu aurul au numărat şi n-au îmbrăcat haina roşie a oportunismului.

Oleg Dombrovschi a rămas în prizonierat şapte ani, în buza Siberiei. Un periplu în care a cunoscut 32 de lagăre şi care-ţi taie răsuflarea, pur şi simplu. Întors în România, a mai fost încarcerat încă şase ani în Gulagul românesc. „Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat", spune Oleg Dombrovschi. Nu le spune numele, dar sunt cei care aveau să-l plimbe prin toată Uniunea Sovietică.

Radu Mărculescu a stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa:„N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.

 

""