De la olimpicii lui Gheorghiu-Dej, la olimpicii zilelor noastre. Tokio '64: O elevă de liceu – azi călugăriță – devine campioană olimpică: Mihaela Peneș

Autor 11778 vizualizări


Odată cu Jocurile Olimpice de la Roma, despre care am relatat în numărul precedent, putem afirma că sportul românesc a pășit, cu adevărat, în anii săi de aur. De aici a pornit seria titlurilor mondiale ale handbaliștilor noștri (finala de la Dortmund, 9–8 cu Germania), urmați de luptătorii de greco-romane, în frunte cu V. Bularca, aureolați la Campionatul Mmondial de la Yokohama. Nu uităm nici de Florin Gheorghiu, care devine vicecampion al lumii la șah (la Haga), de Olga Orban-Szabo – campioană mondială în Argentina și desemnată cea mai buna floretistă din lume, de rugbyștii români care înving de două ori echipa Franței, sau de Maria Alexandru și Ella Constantinescu, cu care urcăm pe podium și la campionatul mondial de tenis de masă, în timp ce la campionatul mondial de caiac-canoe de la Jajice dobândim șase titluri supreme. Lista triumfurilor românești ar putea continua cu atletismul, canotajul, boxul, tirul, voleiul, baschetul, halterele, bobul, hocheiul, înotul, poloul, gimnastica, dar și fotbalul, la care reprezentanta României o învinge pe cea a URSS cu un scor de 1–0 în cadrul Turneului UEFA.

Este, așadar, o perioadă de efervescență a sportului românesc, generată, evident, de indicațiile venite direct de la Gh. Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR. Drept urmare, în februarie 1962, la București are loc „Conferința pe țară a mișcării sportive din România”, în cadrul căreia se votează Statutul UCFS (Uniunea de Cultură Fizică și Sport), fiind desemnate și Birourile federale. Cu acest prilej sportul primește și un „Salut al Comitetului Central al partidului și al Consiliului de Miniștri”, cel împuternicit să dea citire documentului fiind nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu. Era un semnal cum nu se poate mai clar că mișcarea sportivă era privită și tratată ca  domeniu de interes național, iar în paralel cu Spartachiada republicană pentru obținerea insignei de polisportiv (care venea să înlocuiască fostul Complex GMA, de inspirație sovietică), se remarcă și preocupările serioase pentru sportul de performanță, dovada cea mai bună fiind înființarea Centrului de Medicină Sportivă, la data de 1 aprilie 1963. Băteau la ușă Jocurile Olimpice de la Tokio, unde era deja normal să avem ambiții mari. Mai erau, totodată, și semnele clare ale dorinței lui Gheorghiu-Dej de distanțare de sovietici, care se va materializa, de altfel, în „Declarația din aprilie 1964”, care a adus marea cotitură în politica României.

 

Medalia de aur oferită la probele de gimnastică la JO din 1964

Medalia de aur oferită la probele de gimnastică la JO din 1964

Tokio 1964, prefațând… Tokio 2020!

Jocurile Olimpice ar fi trebuit să fie găzduite de Țara Soarelui Răsare înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Și cum oare să nu vibrezi când, la 10 octombrie 1964, flacăra olimpică este aprinsă pe marele Stadion Național din Tokio de studentul Yoshinori Sakai, în vârstă de 19 ani, ales anume pentru acest moment istoric pentru că era născut la Hiroshima, exact în ziua în care  bomba atomică pulveriza străvechiul oraș nipon!

Am avut șansa de a vizita Hiroshima zilelor noastre și să pășesc cutremurat în muzeul dezastrului din 1945, fiind greu de descris imaginile apocaliptice imortalizate acolo și nu pot să nu evoc trăirile mele din acest moment, reamintind intrarea lui Sakai, cu flacăra olimpică – simbol  al păcii – pe stadionul din Tokio. Hiroshima acestor zile este un oraș ultramodern, renăscut cu adevărat din propria cenușă, așa cum întreaga Japonie, de altfel, și-a reluat locul binemeritat în elita civilizației mondiale. Iar felul ireproșabil în care a organizat Olimpiada din 1964 a fost încă o dovadă în acest sens. O dată în plus trebuie reamintit acum acest lucru, având în vedere că următoarea ediție a Jocurilor Olimpice va avea loc peste patru ani, în 2020, din nou la Tokio. Și, tocmai de aceea, sportivii și antrenorii noștri de astăzi, care speră să se califice pentru viitoarea Olimpiadă niponă, e bine să-și amintească performanțele de excepție ale celor care ne-au reprezentat la Tokio în 1964.

 România – locul 12 între 94 de națiuni!

Ediția a XVIII-a a Jocurilor Olimpice de la Tokio a reunit la start 5.586 de sportivi din 94 de națiuni ale lumii, iar situarea delegației noastre pe locul 12 a fost o performanță absolut excepțională, în condițiile în care sportul de performanță românesc abia începuse să-și afirme potențialul pe plan internațional. Cu o delegație care a cuprins 147 de competitori (la care s-au adăugat, firește, antrenorii și restul oficialilor) am cucerit la Tokio 12 medalii, dintre care două de aur, patru de argint și șase de bronz. Reprezentanții noștri au luat startul în 75 de probe din 13 sporturi, iar pe lângă medaliați sunt de notat și evoluțiile în alte 20 de probe în care ne-am situat pe locurile 4–6, aducătoare de puncte. Or, dacă însumăm aici numărul celor deplasați la Tokio care au punctat, rezultă eficiența excepțională a acestei delegații. Încearcă acum cineva, cumva, o comparație cu delegația de aproape 200 de persoane deplasată anul acesta la JO de la Rio, de unde ne-am ales cu numai… cinci medalii? Să fim serioși și, mai ales, să nu uităm trecutul. Adică, să ni-l reamintim…

 Mihaela Peneș, campioană olimpică la 17 ani

La câte nedreptăți cunoaște istoria sportului românesc, numele Mihaelei Peneș ar trebui să stea undeva în fruntea acestui top nefiresc. Abandonată aproape în uitare, marea atletă care a șocat de-a dreptul prin strălucita ei performanță de la Tokio trăiește astăzi între o… mănăstire și un azil, refuzând orice contact cu presa și, în general, cu lumea. Parcă vrea să uite tot și să fie uitată, ceea ce, repet, e profund nedrept, iar eu, unul, refuz să accept și, drept urmare, refac povestea frumoasă pe care a dăruit-o atletismului românesc, începând chiar de atunci, de la Olimpiada de la Tokio.

Mihaela Peneș,  viitoarea campioană olimpică,  se pregătește să arunce sulița

Mihaela Peneș, viitoarea campioană olimpică, se pregătește să arunce sulița

Avea doar 17 ani, era încă elevă de liceu și reușise în vara aceea să devină campioană europeană de junioare la aruncarea suliței, cu o aruncare de 54, 54 m. Era, așadar, o speranță pentru Olimpiada următoare, cea din Mexic 1968, și tocmai în această idee a fost inclusă în delegația pentru Tokio, unde urma să acumuleze experiență, secundând-o pe campioana en titre a României, care era Maria Diți Diaconescu. Cu alte cuvinte, Mihaela era chiar mezina delegației române, cu emoțiile inerente vârstei și prezenței în premieră la o competiție de anvergura Jocurilor Olimpice.  

Erau aliniate acolo cele mai valoroase sulițașe ale lumii, în frunte cu sovietica Elvira Ozolina, campioana olimpică de la Roma, și cu compatrioata ei Elena Gorceakova, ambele cu performanțe în jur de 62 de metri. De altfel, ambele s-au impus în calificări, Gorceakova reușind din a doua aruncare un nou record mondial și olimpic, cu 62, 40 m. Mihaela era consternată, dar nu a ezitat să o felicite pe proaspăta recordmenă. În schimb, rezultatul cu care puștoaica noastră s-a calificat între cele 12 finaliste a fost departe de ceea ce putea – doar 51, 59 m. Cinstit vorbind, era totuși o performanță că intrase în rândul finalistelor, unde Maria Diți Diaconescu va ocupa locul 6, cu 53, 71 m. Și, culmea, tragerea la sorți a făcut ca Mihaela Peneș să fie desemnată deschizătoarea aruncărilor din finală!

Mihaela povestea undeva că, îndreptându-se spre locul de aruncare, Gorceakova a încurajat-o din priviri, cum firește că i-a dat curaj și Maria Diaconescu. Cert e că, lansând sulița cu toate puterile și ambiția de care era capabilă, aceasta s-a înfipt la 60, 54 m, care era un nou record al ei, unul personal. Absolut incredibil pentru ea însăși, dar ce a urmat a fost trăirea unui adevărat calvar, pentru că Mihaela a trebuit să aștepte nu mai puțin de trei ore și să urmărească aruncările celorlalte 11 finaliste, fiecare cu câte trei încercări, pentru a ști dacă rămâne pe primul loc. Și a rămas, devenind noua campioană olimpică, în timp ce Gorceakova a cucerit doar medalia de bronz, cu 57, 06 m, fiind întrecută și de Marta Rudaș, din Ungaria, care reușise  58, 27 m.

Greu de descris bucuria proaspetei campioane, îmbrățișările și felicitările primite din partea celorlalte finaliste, precum și din mijlocul delegației române. Puștoaica acumulase deja cea mai mare experiență posibilă pentru Olimpiada următoare – unde va fi prezentă, bineînțeles.

 Iolanda Balaș-Söter, aur și la ultimul recital

A doua medalie de aur cucerită de sportivii români la Jocurile Olimpice de la Tokio a venit, cum era deja firesc, de la Iolanda Balaș-Söter. Și nu doar pentru că era deținătoarea titlului olimpic, ci și pentru că, între timp, devenise și campioană mondială, titlu care încununa cum nu se poate mai fericit suita celor nu mai puțin de 14 recorduri ale lumii stabilite de marea atletă de-a lungul carierei sale. Iată, de altfel, această impresionantă serie de recorduri:    

1, 75 m – 14 iulie 1956, Bucureşti

1, 76 m – 13 octombrie 1957, Bucureşti

1, 78 m – 7 iunie 1958, Bucureşti

1, 80 m – 22 iunie 1958, Cluj

1, 81 m – 31 iulie 1958, Poiana Braşov

1, 82 m – 4 octombrie 1958, Bucureşti

1, 83 m – 18 octombrie 1958, Bucureşti

1, 84 m – 21 septembrie 1959, Bucureşti

1, 85 m – 6 iunie 1960, Bucureşti

1, 86 m – 10 iulie 1960, Bucureşti

1, 87 m – 15 aprilie 1961, Bucureşti

1, 88 m – 18 iunie 1961, Varşovia

1, 90 m – 8 iulie 1961, Budapesta

1, 91 m – 16 iulie 1961, Sofia.

 

Și-acum, să ne întoarcem la Tokio, în 1964, unde Ioli a noastră pornea ca mare favorită, deși presa internațională o descoperise peste noapte pe australianca Michele Masson-Brown, o atletă care nu depășise niciodată o ștachetă ridicată mai sus de… 1, 80 m. Și, după cum Iolanda va povesti mai târziu, în propria carte, australianca se va bucura la Tokio de niște condiții de pregătire cu totul neobișnuite, incluzând secretizarea antrenamentelor!

Finala n-a avut însă istoric. La 1, 76 m, din 12 finaliste mai rămăseseră doar patru, pentru ca la 1, 78 m să mai fie numai două – Iolanda Balaș și Michele Masson-Brown. La 1, 80 m românca a trecut din prima încercare, iar australianca abia din a treia, ceea ce vorbea deja de la sine. Adevăr care s-a confirmat la pasul următor, când ștacheta s-a ridicat la 1, 82 m. Iolanda Balaș trece tot „din prima”, în timp ce adversara ei ratează de trei ori, ceea ce însemna că reprezentanta României cucerea medalia de aur și al doilea său titlu olimpic consecutiv.

Așa cum o știam, însă, Iolanda Balaș a ținut sa-și onoreze noua victorie cu încă un recital oferit tribunelor. A ridicat ștacheta la 1, 86 m, apoi la 1, 90 m, trecând fără probleme în uralele publicului și ale adversarelor de până atunci, inclusiv ale Michelei, australianca pe care presa îndrăznise să o considere chiar favorită.

Avea să fie însă, din păcate, ultimul recital al Iolandei Balaș-Söter, obligată de medici să se retragă prematur din activitatea de performanță, din cauza tendonului lui Achile de la piciorul stâng, cel de bătaie cum se spune, care o propulsase spre atâtea mari victorii și la cele 14 recorduri mondiale. Așadar, istoria noastră olimpică trebuie să rețină că la Tokio, când ni s-a născut o mare campioană, a trebuit să ne despărțim de alta.

Și, ca să nu omitem nici ceilalți medaliați ai noștri, iată rememorarea lor:

Medalii de argint:Andrei Igorov (C 1-1000m), Valeriu Bularca (lupte greco-romane), Hilde Lauer (K -500m), Ion Tripșa (pistol viteză);

Medalii de bronz:Lia Manoliu (atletism-disc), Aurel Vernescu (K 1-1000m), Hilde Lauer-Cornelia Sideri (K 2-500m), Cuciuc, Vernescu, Țurcaș, Sciotnic (K 4-1000m), Ion Cernea (lupte greco-romane) și Dumitru Pârvulescu (lupte greco-romane).

 Reveniți triumfători în țară, laureații noștri olimpici au fost primiți de conducerea țării, distinși cu titluri și decorații și felicitați, firește, de Gh. Gheorghiu-Dej. Cel care avea să moară subit, după numai câteva luni, în primăvara lui 1965. Lăsase în urmă, printre altele și grija pentru sportul românesc… 

""