De la olimpicii lui Gheorghiu-Dej la olimpicii zilelor noastre. Mexico ’68, emanciparea sportului românesc

Autor 5538 vizualizări


Odată cu Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico 1968, putem afirma că sportul românesc a pășit ferm pe drumul consacrării sale internaționale. Și nu numai grație unei generații talentate și valoroase de sportivi și antrenori cât mai ales faptului că aceștia marcau o concepție nouă, potrivit căreia mișcarea sportivă din România devenise o chestiune de interes național. Că ne convine sau nu, acest pas din istoria recentă a sportului românesc i se datora lui Nicolae Ceaușescu;urmându-i lui Gheorghiu-Dej la conducerea PCR, prelua modelul acestuia, adăugându-i însă și propria sa experiență în materie.

  Puțină lume știe sau își mai amintește că între 1950 și 1954 Nicolae Ceaușescu, pe atunci general, coordonase și activitatea clubului CCA (Casa Centrală a Armatei), ceea ce nu doar că l-a apropiat de problemele cu care se confrunta sportul, dar l-a făcut să și devină un înfocat suporter al sportivilor militari, după cum va povesti peste ani marele jucător care a fost Gh.Constantin:„Nicolae Ceauşescu iubea echipa CCA, actuala Steaua. Pe atunci, venea la aproape toate meciurile noastre de pe teren propriu şi participa la banchetele de după victorii. Uneori, mă chema lângă el. Îi plăcea să vorbească şi să glumească alături de noi. O dată m-a întrebat ce probleme avem. I-am spus că băieţii nu au case. Imediat l-a chemat pe şeful Consiliului Politic al Armatei, unul Burcă, şi i-a spus:«Auzi, măi, Burcă, băieţii mi-au spus că n-au case. Îmi raportezi peste două săptămâni că ai rezolvat această problemă». Aşa a fost, peste două săptămâni ne-au dat case noi”...

 Olimpiada de la altitudine

Ediția din 1968 a Jocurilor Olimpice a fost prefațată de serioase îngrijorări ale specialiștilor, care considerau că aclimatizarea sportivilor la altitudinea de peste 2.200 m, la care se afla capitala Mexicului, va fi o problemă extrem de delicată. Mai ales că „Olimpiada mexicană” venea după cea de la Tokyo, care fusese supranumită „Olimpiada recordurilor”. Până la urmă însă, se va constata că la Ciudad de Mexico s-au înregistrat mai multe recorduri mondiale decât la Tokyo, dar cert e că, în vederea acestor întreceri olimpice, stagiile de antrenamente la altitudine au fost prezente în pregătirile majorității țărilor cu pretenții sau aspirații la titluri și medalii. Inclusiv în România – și cam din acel moment s-a împământenit la noi tradiția rundelor de pregătiri la Piatra Arsă, la care se aliniază și în prezent majoritatea loturilor naționale.

Suntem, însă, în 1968, când sportul românesc se așeza pe noile sale temelii științifice și când abia fusese adoptată Hotărârea nr.629 a Consiliului de Miniștri privind unele măsuri referitoare la îmbunătățirea activității de educație fizică și sport, urmată de Hotărârea Comitetului Executiv al C.C. al PCR cu privire la reorganizarea acestei activități. Drept urmare, în iulie 1967, la București a avut loc Conferința pe țară a mișcării sportive, care a hotărât constituirea Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport (CNEFS), ca „organ central de specialitate cu caracter obștesc”. Și cam tot atunci s-a emis și Decretul nr. 333, prin care s-au instituit Ordinul și Medalia „Meritul Sportiv”. Iar ca un corolar – demn de reamintit mai ales astăzi –, în decembrie același an, Marea Adunare Națională adoptă Legea nr. 29, prin care educația fizică și sportul sunt proclamate „activităţi de interes naţional”. E bine să rememorăm aceste momente pentru a ne putea explica succesele olimpice de la Ciudad de Mexico și de la următoarele Jocuri Olimpice, dar și a ne lămuri totodată de ce am ajuns să ne facem de râs la Rio, în 2016, după un sfert de secol în care sportul românesc a fost ignorat de decidenții politici.

 Lia, Viorica, Ionel...

La Ciudad de Mexico, România a trimis o delegație de numai 87 de sportivi (70 de baieți și 17 fete), care au participat la doar nouă discipline sportive. Cu acest lot s-au cucerit 15 medalii, dintre care 4 de aur, 6 de argint și 5 de bronz, ceea ce ilustrează o super-eficiență, generată de excelenta cântărire a șanselor cu care sportivii români au fost trimiși la marele examen al Olimpiadei mexicane. Iar locul 11 ocupat de România în clasamentul final pe națiuni a fost mai mult decât onorabil între cele 112 țări reprezentate în Mexic.

Viorica Viscopoleanu şi o săritură care va intra în istorie – la Ciudad de Mexico,  sportiva din România a doborât recordul mondial şi a câştigat aurul olimpic

Viorica Viscopoleanu şi o săritură care va intra în istorie – la Ciudad de Mexico, sportiva din România a doborât recordul mondial şi a câştigat aurul olimpic

În fruntea topului laureaților noștri se cuvine s-o plasăm pe Lia Manoliu, celebra noastră aruncătoare de disc. Avea deja 32 de ani, lăsase deja în urmă patru Olimpiade, la care cucerise două medalii de bronz, și toată lumea continua să o crediteze la un nou loc pe podiumul de premiere. Greu de spus însă cine putea spera chiar la medalia de aur, cu excepția ei, desigur! Și, totuși, aurul avea să încununeze, în Mexic, impresionanta carieră a Liei Manoliu, la cea de-a cincea ei Olimpiadă, care nu va fi și ultima! Povestea titlului ei, cucerit pe imensul Estadio Universitario, a scris-o de la chiar prima încercare, cu acel 58, 28m realizând și un nou record olimpic. Doar apropiații ei știau că se accidentase în chiar zilele precedente la brațul de aruncare și numai ea va povesti ulterior cu câte emoții a urmărit după aceea seria aruncărilor Liesei Westermann, faimoasa adversară din RFG. Aceasta s-a oprit însă la doar 57, 76m, fiind obligată să se mulțumească numai cu medalia de argint.

În lipsa Iolandei Balaș, care se retrăsese din activitate, soțul ei, antrenorul emerit Ioan Soter, a mers la Ciudad de Mexico cu Viorica Viscopoleanu, săritoarea în lungime pe care o antrena la CCA de câțiva ani, cu convingerea că va face și din ea o mare campioană. Și a avut dreptate de două ori, pentru că Viorica a învins în proba de lungime de pe Estadio Unioversitario, cucerind titlul olimpic. În al doilea rând, însă, marele antrenor a trăit și satisfacția de a o vedea pe eleva sa și că doboară chiar acolo, la Olimpiadă, recordul mondial, cu un 6, 82m, la fel de bulversant ca și fabulosul record înregistrat în proba masculină de Bob Beamon – 8, 90m –, rezistând neegalat în următorii... 25 de ani! Cum tot atunci şi acolo s-a lansat noul stil la săritura în înălțime, datorat americanului Dick Fosbury.

A treia medalie de aur a României a venit de la scrimerul Ion Drâmbă, care venea din recalificări, pentru a încrucișa floreta în primul meci din turneul final cu... coechipierul său, Mihai Țiu, care se calificase din serii. Așadar, un meci ca la noi acasă, dar deloc ușor, pe care Drâmbă – care era campionul țării – l-a câștigat cu 5 tușe la 2. L-a învins apoi pe maghiarul Kamuti (5-0), dar a pierdut în următorul asalt, în fața francezului Noel (2-5). Pentru a mai putea spera la o medalie, Ionel Drâmbă era obligat să câștige asaltul următor, în fața altui floretist francez, Jean Claude Magnan. Și a reușit de-a dreptul dramatic (5-4), având de-acum asigurată medalia de argint. Pentru cea de aur însă trebuia să tragă contra unui al treilea mușchetar francez, Daniel Revenu. Ei bine, a fost finala-finalelor, câștigată spectaculos de scrimerul român (5-4), care devine astfel campion olimpic.

 ...și Patzaichin-Covaliov

Să poposim acum și pe malul lacului Xochimilco, care a găzduit întrecerile nautice, acolo unde s-a scris prima pagină de aur a carierei uriașului nostru canoist Ivan Patzaichin. Era încă un puștan pe care consacratul Serghei Covaliov îl luase alături, în canoea de 2-1000m. Covaliov trăsese până atunci cu Conțolenco, dar antrenorul emerit Radu Huțan îl ochise deja pe Patzaichin și văzuse potențialul extraordinar al tânărului venit din Deltă, de la Mila 23, pentru a deveni, la nici 18 ani, dublu campion național la canoe simplu 500 și 1000m.

Astfel arătau medaliile la Jocurile Olimpice din Mexic,  din 1968

Astfel arătau medaliile la Jocurile Olimpice din Mexic, din 1968

Spre surprinderea multora, Ivan a ratat finala de C1-1000 m de la Xochimilco, în care condusese până dincolo de jumătatea cursei, dar vîntul puternic lateral i-a fost potrivnic, încât l-a frânt de-a dreptul pe ultima parte a finalei, în care s-a clasat doar pe locul 7. Și, după această deziluzie, trebuia să poată da totul în finala de dublu, cu consăteanul său de la Milă, Serghei Covaliov. Credeați că nu se poate? Ba iată că s-a putut, grație tăriei cu care puștiul Ivan Patzaichin a știut să-l dubleze pe coechipierul său, împreună reușind să depășească puternicul tandem maghiar Wichmann-Petrikovicz și echipajul sovietic Prokopeț-Zamotin. Așa s-a scris istoria primei medalii olimpice de aur a lui Ivan Patzaichin și singura de la Mexico, cu această strălucire, a flotilei conduse de Huțan și Navasart!

 Cine a completat tolba cu medalii

Ce puțin le-a lipsit și medaliaților noștri cu argint de la Olimpiada mexicană pentru a urca pe prima treaptă a podiumului de premiere. Mihaela Peneș a aruncat sulița la 59, 92m, Ileana Silai a terminat a doua la 800m în 2:02, 5, Kaiacul 4-1000m (Calenic, H. Ivanov, Țurcaș, D. Ivanov) a pierdut la câteva sutimi în fața norvegienilor, lui Mihai Roșca (591 puncte) i-au lipsit doar 2 puncte ca să ia aurul, iar boxerul Ion Monea (categoria 81kg) și luptătorul Ion Baciu (categoria 57 kg) au fost și ei la mai puțin de un pas de prima treaptă a podiumului olimpic de la Ciudad de Mexico.

Medalii de bronz au cucerit boxerul Calistrat Cuțov(categoria 60 kg), luptătorii Nicolae Martinescu (categoria 97 kg) și Simion Popescu(categoria 63kg), caiacista Viorica Dumitru (K 1-500m) și echipa de floretă fete (Ileana Gyulai-Drâmbă, Ana Pascu, Ecaterina Stahl, Maria Vicol și Olga Orban-Szabo). De asemenea, sunt de adăugat 5 locuri IV, 3 locuri V și 2 locuri VI, care au contribuit la zestrea de puncte a delegației României. 

" "