Autor 910 vizualizări


Nicolae Stroescu Stînişoară explică felul în care s-au manifestat divergenţele conducerii americane privitoare la ce era de făcut cu "Radio Europa Liberă".


„Adevărul”:În ce au constat divergenţele intervenite în sânul conducerii americane privitoare la politica editorială?

Nicolae Stroescu Stînişoară:În privinţa strategiei şi a politicii editoriale a Europei Libere care, după cum am arătat, datorită capacităţii acestui post de radio de a avea zilnic o oglindă clară a situaţiilor din răsăritul Europei, în concreteţea şi evoluţia lor, el îşi asigurase o politică editorială trează şi ţintită la obiect, în dezvoltare fără fluctuaţii, ceea ce micşora nevoia unor schimbări de strategie cu atît mai mult cu cît cel puţin de două ori pe an fiecare departament întreprindea, cu prezenţa reprezentanţilor managementului şi a celor de la Departamentul de analiză, o examinare a emisiunilor transmise între timp. Aceste examinări periodice se încheiau cu un bilanţ şi sugestii pentru programele viitoare. La Europa Liberă totul se desfăşura într-un ritm trepidant, dar echilibrat. În felul acesta eventualele erori sau momente de încordare se puteau contrabalansa.

A existat însă o perioadă în care această cumpănire a fost în pericol de a nu mai putea funcţiona, după cum şi armonia esenţială din sînul managementului american a început să dea unele semne de oscilare. Elementul declanşator l-a constituit victoria în alegeri a Preşedintelui Roland Reagan şi intrarea în acţiune şi preluare de funcţii importante a unei noi echipe însufleţită de doctrina intensificării războiului rece, cu scopul ducerii acestuia pînă la victoria împotriva sovieto-comunismului. Încă din timpul campaniei electorale din America se conturase ferm acest proiect de necondiţionată intransigenţă faţă de Uniunea Sovietică.

La un moment dat, am fost chemat la o şedinţă a directorilor naţionali cu managementul american în care cei aflaţi la vîrful executiv al organizaţiei, Fergusson şi Walter, ne-au comunicat, ei înşişi stupefiaţi, că din partea Consiliului pentru transmisiuni de Radio internaţionale, acel for internaţional pe bază bipartizană care era organul nostru de conducere, li s-a comunicat că trebue să părăsească, în 48 de ore, birourile lor de la München. În ciuda simpatiilor noastre pentru atitudinea anti-comunistă a noului preşedinte al Statelor Unite, nu numai eu, ci şi alţi directori de departamente naţionale am fost neplăcut impresionaţi de acest stil cu care nu eram obişnuiţi şi de această bruscare a lui Fergusson şi Walter, doi oameni devotaţi cauzei şi cu o comportare ireproşabilă faţă de membrii organizaţiei.

Prima numire la vîrful corporaţiei de la München ne-a oferit un tablou compensator faţă de stilul demiterii lui Walter şi Fergusson. Noul venit în fruntea posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea se numea James Buckley şi făcea parte dintr-o familie din elita Washington-ului. Lucrase în Departamentul de Stat, iar fratele lui era un reputat ziarist conservator (de altfel amîndoi făceau parte din Partidul Conservator, afiliat Republicanilor, care există numai în statul Washington). Buckley era catolic, iar mama lui era de origine germană. Funcţia de preşedinte nu-l aducea des în contact cu departamentele naţionale. Era un om liniştit, sensibil şi de o adîncă religiozitate. Mi s-a spus că înainte de şedinţe importante se ruga. Adeseori mergea în marele Parc Englezesc cu care se învecina Europa Liberă şi observa, în tăcere, păsările, natura. A ţinut să facă, treptat, cunoştinţă cu şefii departamentelor şi adjuncţii lor. Cînd m-a vizitat în biroul meu, abia am schimbat cîteva cuvinte şi mi-a mărturisit privindu-mă în ochi:"Problema mea este că am fost numit în fruntea acestui post de radio destinat popoarelor din răsăritul Europei şi din Uniunea Sovietică, iar eu nu am nici o cunoştinţă despre ele şi situaţiile de acolo. În activitatea mea de pînă acum nu am avut de loc de a face cu acea zonă. Din păcate eu nu cunosc deloc acele popoare.".

Vorbeam pentru prima oară cu acest om de la vîrful ierarhiei americane şi el îşi mărturisea neştiinţa ca în faţa unei vechi camarad. Am început să-i spun că marile probleme ale popoarelor din Răsăritul Europei sunt în primul rînd morale şi sufleteşti. Că denumirea de popoare comuniste este grav eronată şi nedreaptă căci îi identifică pe oamenii de acolo cu un sistem care li s-a impus din afară şi care e în contradicţie cu tradiţiile şi apiraţiile lor. I-am vorbit de ceea ce se află în spatele carapacei totalitare. M-am referit în special la români, la discrepanţa dintre firea lor şi spiritul închizitorial al ideologiei comuniste, la un anumit simţ al misterului şi la o anumită religiozitate care nu vor putea fi niciodată înăbuşite de materialismul dialectic, i-am spus de rezistenţa iniţială şi anii de luptă în munţi, dar şi de rezistenţa anonimă cotidiană care poate avea atîtea feţe .... Am menţionat şi felul cum oamenii de acolo şi-au pus speranţa în occident, supraestimînd voinţa de ajutor a acestuia.

Între timp au devenit mai realişti, dar continuă să creadă că americanii sunt mai puţin blazaţi decît cei din Europa occidentală, mai capabili de sacrificiu, mai solidari cu lupta popoarelor împotriva dominaţiei comuniste. Dar este nevoe de semnale mai puternice din partea occidentului şi de încredere mai mare a acestuia în posibilitatea unei scuturări a jugului comunist. Noi avem sentimentul că preşedintele Reagan a înţeles acest lucru mai bine decît predecesorii lui la Casa Albă, că el pleacă de la adevăruri elementare şi e capabil de gesturile esenţiale pe care politica occidentală le-a uitat în raport cu sfidarea comunistă.

James Buckley mă urmărea cu o privire prietenoasă, aprobatoare, parcă plăcut surprins de faptul că nu mă sfiisem să-i răspund neformal, cu o încercare de a oglindi realităţile decisive, la înălţimea marei sincerităţi cu care începuse el conversaţia.

Criticarea Occidentului pentru a fi abandonat popoarele din Răsăritul Europei găsea rezonanţă la el pentru că făcea parte dintre acei conservatori americani care nu înclină spre izolaţionism. Probabil că profundul lui creştinism (şi chiar apartenenţa catolică) îl înclina spre o solidaritate care sparge provincialismul american. De fapt, eu salutasem ignoranţa mărurisită de el print-o încercare spontană de a-i arăta că în lupta cu comunismul, care a subjugat popoarele din Răsăritul Europei, te izbeşti, în fond, de fapte, situaţii şi dorinţe primordiale şi că această simplitate fundamentală îi este tot atît de accesibilă lui ca şi mie, dincolo de ceea ce el crede că ştie sau nu ştie.

Preluarea tăcută a conducerii de către James Buckley a însemnat o dîră de linişte în furtună. Căci repede s-a conturat o divergenţă de opinii dar mai ales de filozofie şi stil la vîrful eşalonului de conducere. Ea s-a tradus în reacţia celui care contribuise în cea mai mare măsură la zidirea morală şi intelectuală a Europei Libere, în rodnică intercomunicare dar şi călăuzire cu membrii departamentelor naţionale:James Brown.

Hotărârea neschimbată a lui James Brown

O divergenţă principală în ceea ce priveşte nu numai stilul, ci şi strategia fundamentală a Postului de Radio Europa Liberă s-a conturat ferm la München concomitent cu victoria în alegeri a preşedintelui Ronald Reagan. Ea nu privea, aşa cum se întîmplase în 1974, cînd senatorul Fulbright, învestind speranţe pripite în politica coexistenţei paşnice între Est şi Vest, ridicase întrebarea asupra rostului continuării transmisiunilor Europei Libere, ci, acum, plecîndu-se tocmai de la recunoaşterea atît a menirii esenţiale cît şi a succesului de audienţă şi de adeziune rodnică şi crescîndă din partea ascultătorilor din Europa răsăriteană, se considera drept imperios necesară o ofensivă ideologică concepută şi formulată ca armă de distrugere a sistemului comunist, în care spiritul de luptă să se desfăşoare exclusiv potrivit interesului cîştigării războiului rece declarat împotriva unui rău iremediabil şi irevocabil. Faţă de această raportare necondiţionat antagonică sistemele de auto-analiză şi control existente în cadrul Europei Libere nu se justifică, ci mai de grabă subminează reuşita posibilă.

Nu este nevoe să mai spun că în rîndurile rezistenţei anticomuniste interne sau în exil modul acesta de a gîndi la capătul a decenii de abandonare infamă a popoarelor din Răsăritul Europei în braţele unui sistem care-şi dovedise încă dinainte fărădelegea şi perfidia, nu era lipsit de un puternic ecou. Dar pentru a nu pierde din vedere complexitatea situaţiei istorice trebue să menţionez că un exponent occidental al eforturilor de redobîndire a autodeterminării autentice a popoarelor din Răsăritul Europei de anvergura lui J.Brown, directorul Europei Libere, şi în acelaşi timp cunoscător profund al mentalităţii şi coeficientului real de voinţă şi capacitate de acţiune în această direcţie a puterilor apusene, era de părere că şansele propriu-zise de progres în direcţia aceasta se dovedesc realizabile mai degrabă în perioadele de destindere decît în cele de confruntare care nu ar face decît să consolideze intransigenţa puterii celor duri de vîrful Kremlinului. Înainte de urmări meandrele controverselor de la nivelul eşalonului de conducere al Europei Libere cred că e bine să ofer, ca imagine pentru mine încă vie, o însemnare a mea din 24 martie 1983:

„Luni, 21 martie, Jim Brown ne-a chemat în biroul lui pe directori şi directorii adjuncţi ai secţiilor naţionale ale Europei Libere şi ne-a comunicat că şi-a dat demisia. Noi auzisem ceva în cursul dimineţii şi, mai ales, se ştia că i s-a descoperit o defecţiune cardiacă, dar Jim a precizat, cu totul categoric, că starea sănătăţii nu joacă nici un rol în hotărîrea lui. A spus că în ultimile luni s-au acumulat o serie de dificultăţi (era o referire limpede la dezacordurile cu unele metode şi măsuri ale noii conduceri) şi că ultima picătură, care de fapt nici nu ar mai fi fost necesară, a constituit-o cazul directorului interimar ceh, Schneider (noua conducere nu l-a numit director plin la termenul cerut de el şi de Jim Brown şi se pare că a dat urmare vetoului opus de organizaţia emigraţiei cehe din America).

Jim a afirmat că preşedintele Buckley este „a first class human being”, dar că ne aşteaptă trei-patru ani grei şi decisivi pentru viitorul Europei Libere. Şi-a exprimat speranţa că într-un fel sau altul ne vom mai vedea, vom mai lua contact şi s-a ridicat luîndu-şi rămas-bun, vădit impresionat.

Ieri însă s-a afişat un comunicat în care nu se vorbeşte de demisie, ci de un concediu nelimitat acordat la cererea lui. Se pare că Buckley şi alţii au căutat să-l convingă să rămînă, dar nu i s-a putut încă da satisfacţie în chestiunea Schneider.”

De fapt, epilogul, probabil inevitabil, l-a dat hotărîrea neschimbată a lui J.Brown de a pleca.

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""