De la fondul Antonescu la conturile lui Ceauşescu

Autor 8081 vizualizări


Răsturnările de regim – cel puţin în România – scot la suprafaţă „băieţi deştepţi“, iuţi la minte, dar şi iuţi de mână, care, simţind mirosul banilor rămaşi fără stăpân, se grăbesc să şi-i însuşească. E ceea ce s-a întâmplat după Lovitura de stat de la 23 august 1944 cu Fondul Antonescu şi, după Lovitura de stat din decembrie 1989, cu conturile lui Ceauşescu.

25 decembrie 1989, dimineaţa. Târgovişte, Cazarma Unităţii Militare 01417. Procesul Ceauşescu. Acuzarea găseşte de cuviinţă să lanseze un nou atac:„Să spună inculpatul Ceauşescu Nicolae, contul din Elveţia”.Cei doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, par perplecşi. Sau, poate, mai ştii?, chiar sunt perplecşi:

„Elena Ceauşescu:

— Ce cont?! (bate cu mâna în masă, sfidător, apoi fluturând palma în aer). Dovada! Dovada!

Preşedintele:

— Dovada! O să se aducă şi dovada!

Nicolae Ceauşescu:

— Nu există nici un cont al nimănui şi în ceea ce priveşte banii, arată cât de falşi, ce provocatori au făcut lovitura de stat...”.

Acuzarea, întruchipată de Dan Voinea, nu se împiedică de astfel de fleacuri precum aducerea dovezilor. Merge mai departe. Merge mai departe, în negare categorică, şi Nicolae Ceauşescu:

Acuzarea:

— Rugăm să întrebaţi inculpatul dacă nu a deschis vreun cont şi nu există pe numele domniei sale şi poate nu a existat, dar dacă totuşi, contul există pe numele domniei sale, e de acord să declare că îl lasă să vină în ţară pentru statul român în Banca Naţională?

Nicolae Ceauşescu:

— O vom discuta în Marea Adunare Naţională...

Acuzarea:

— Acum, să ne răspundeţi dacă este de acord ca aceşti bani să vină statului român. Acum, să ne răspundă.

Nicolae Ceauşescu:

— E o provocare ordinară!...

Elena Ceauşescu:

— Ce insinuări!”

Aparent absurd, dialogul îşi trage seva din chiar Actul de acuzare. Cel de-al cincilea punct sună astfel:„Încercarea de a fugi în străinătate pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate”.

Deşi Procesul n-a dovedit nimic, sentinţa „obligă pe inculpaţi să restituie statului român toate sumele de bani, metale preţioase şi orice alte valori depuse de aceştia, sub orice sume, la bănci străine sau la alte instituţii ori persoane din străinătate”.

A fost acest moment punctul de plecare al unei isterii de câţiva ani, ale cărei ecouri mai răsună şi azi, ca strigătul unui turist năuc în peşterile declarate monument al naturii. Isteria zisă şi conturile lui Ceauşescu.

S-au deschis şi s-au plătit anchete pentru a le descoperi. S-au dat interviuri şi s-au scris cărţi. S-au dus polemici şi s-au declanşat procese. Dar, mai ales, s-au făurit zvonuri despre care observatorii străini declară că ţin locul ştirilor exacte. Au circulat şi mai circulă şi azi istorii despre securişti care au ajuns, din simpli ofiţeri, multimiliardari, punând mâna pe banii lui Ceauşescu;despre un carneţel pe care El sau Ea l-ar fi avut şi care le-a fost luat de Victor Stănculescu;despre bani care ar mai sta şi azi, la răcoarea sipetelor blindate, în băncile din Elveţia. Poveşti alimentate de alte poveşti. Cum ar fi cele spuse seară de seară la clăcile numite talk-show-uri, de către cei implicaţi în rătăcirile lui Ceauşescu, de la mărire la plutonul de execuţie. Zarva n-a dus la niciun rezultat. N-am făcut până acum, la 22 ani de la implozia regimului Ceauşescu, niciun pas în plus faţă de fantasmagorica discuţie din odaia de la Târgovişte. Nu ştim dacă, într-adevăr, conturile Ceauşescu au existat. Nu ştim – dacă povestea e reală – cine şi cum a pus mâna pe ele. Vom şti vreodată adevărul despre conturile lui Ceauşescu? Dacă ele au existat, mai mult ca sigur, da. Nu acum, nu peste un an sau doi, ci peste vreo 35 de ani de la căderea lui Ceauşescu. Asta deoarece, despre o altă afacere cu conturi peste hotare, depuse de un Conducător al României şi sustrase de şmecheri, am aflat adevărul în timpul din urmă. E vorba de Fondul Naţional al Mareşalului Antonescu.

 

Un interogatoriu care arată că anchetatorul ştie ceva

14 aprilie 1946.La interogatoriul din subsolul Ministerului de Interne, fostul şef al SSI, Eugen Cristescu, îi povesteşte anchetatorului Zelea cum a vrut să plece din ţară, după ce s-a prins de Lovitura de Stat de la 23 august 1944:„Noi ne temeam de armata rusă. Aveam asigurate vizele de intrare în Elveţia, deoarece, mai multe luni de zile înainte, Mihai Antonescu întocmise o listă cu 200 de oameni, printre care figurau şi eu şi Tobescu, şi g-ralul Vasiliu”.Zelea e scurt şi, prin asta, eficient:„Unde se poate găsi lista?”Nu-ţi poţi da seama dacă ştie ceva, sau dacă întreabă aşa, într-o doară, numai ca să umple golul unui taifas. La o adică, pare valabilă prima ipoteză. Răspunsul lui Eugen Cristescu e un argument în acest sens:„Lista se poate găsi la Stănescu, la Ministerul de Externe”.

Din amănuntele care urmează, pricepem că-i vorba de o listă de persoane care obţinuseră viză de intrare în Elveţia. Aprobarea de către guvernul de la Berna născuse un moment memorabil:„Pe chestia aceasta au fost discuţii cu De Weck (René de Weck, ambasadorul Elveţiei în România – n.n.), care n-a vrut să dea vizele, şi Mihai Antonescu a bătut cu pumnul în masă:«Ce, faceţi pe marea putere?» şi l-a ameninţat cu izgonirea din ţară a tuturor elveţienilor, dând ordin la Siguranţă să se facă o listă de toţi supuşii elveţieni. Această listă s-a făcut. Faţă de aceste presiuni, De Week a telefonat şi a primit răspunsul:«Că din punct de vedere umanitar, admite listă de 200 de persoane», pentru a-i pune la adăpost de neplăceri“.

„Neplăceri” e un eufemism. Era vorba de ruşi, se înţelege. De altfel, în dactilograma adusă lui Mihai Antonescu spre corectare, aşa se şi trecuse „de ruşi”. Din motive care ne scapă, interogatul taie cuvântul „ruşi”, scriind peste el cuvântul „neplăceri”.

Până la sfârşitul acestei şedinţe, chestia cu lista nu mai revine în discuţie. Interogatoriul de a doua zi, din 15 aprilie 1946, are loc seara. El debutează cu o întrebare precisă, pusă de un detectiv care ştie despre ce-i vorba, dar care ţine, totuşi, ca acuzatul să-i confirme:„V-aş ruga să-mi spuneţi ceva în legătură cu fondurile speciale, pe care le-a trimis în Elveţia Mihai Antonescu”.Răspunsul lui Eugen Cristescu ne dezvăluie că Zelea (tot el anchetează) nu ridicase aşa, de florile mărului, problema fondurilor. Era, într-un fel, continuarea discuţiei despre lista celor 200:„Ştiu că a trimis în Elveţia nişte bani pentru întreţinerea acelor persoane de care v-am vorbit. Aceşti bani, cred că i-a trimis, o parte, pe numele lui Pella şi altă parte sub alte nume. Când am fost la Olăneşti, a fost şi Stănescu, şi discutase cu el, în parc, despre trimiterea unor bani în Elveţia”.

Zelea e curios să afle de unde proveneau banii trimişi de Mihai Antonescu în Elveţia. Eugen Cristescu nu pare a şti prea multe:„A mai fost şi o convenţie comercială, din care au rezultat bani, care s-au trimis acolo. Această afacere care s-a făcut a fost cu grâu, sau ceva similar. Aceasta a fost baza trimiterii banilor. O afacere în compensaţie”.Pentru a fi corect, fostul şef al SSI concluzionează fără drept de apel:„Precis nu ştiu de unde au rezultat banii care au fost trimişi”.Anchetatorul nu se descurajează. Mai pune o întrebare:„Ce puteţi preciza? Există o sumă în străinătate?”.Eugen Cristescu dă un răspuns enigmatic:„Da. Cred că este şi s-a depus pe anumite nume, pe numele lui(al lui Mihai Antonescu sau al lui Stănescu?! –  n.n.)sau al altcuiva, sau pe un cont nr...”.

 

Ce spune pârâtul Mihai Antonescu

Despre listă, despre fondurile speciale nu se mai suflă un cuvânt la interogatoriile luate mai departe lui Eugen Cristescu. Acuzatorii publici şi-au dat seama că enigma poate fi dezlegată doar prin interogarea lui Mihai Antonescu. Pe 16 aprilie 1946, locul lui Avram Bunaciu la anchetarea lui Mihai Antonescu e luat de numitul Zelea. Interogatoriul debutează cu problema negocierilor pentru încheierea Armistiţiului. Ca şi cum şi-ar fi amintit brusc, venind vorba de misiunile lui Constantin Vişoianu şi Al. Cretzianu la Ankara, Zelea sare la un alt subiect:„Vreau să trec la o altă chestiune. Geneza listei celor 200 de intelectuali şi militari care trebuiau să plece în Elveţia într-un moment mai greu”.Numitul Zelea e angajatul unui regim care supravieţuieşte numai şi numai datorită ruşilor. Explicabilă graba cu care apelează la sintagma „într-un moment mai greu”, când, de fapt, trebuia să spună „în momentul în care veneau ruşii”. Aceasta deoarece din răspunsul lui Mihai Antonescu se desprinde imaginea unui plan temeinic pus la cale de Mareşal şi de Mihai Antonescu pentru a salva elita românească de la distrugerea fizică şi morală de către invadatorul din stepele Kalmâcului.

Potrivit mărturiei lui Mihai Antonescu, iniţiativa creării unui Fond naţional în străinătate, destinat finanţării personalităţilor care urmau să plece din ţară şi să activeze în exil, şi-a avut punctul de plecare în numărul tot mai mare de cereri de paşapoarte:„Atunci când eram eu ministru de Externe, primeam foarte multe cereri de paşaport, unele de la foşti demnitari români, care se temeau că se apropie frontul. Primeam, de asemenea, cereri de paşapoarte din partea unor foşti colegi ai mei. De exemplu, Ghiţescu a făcut o asemenea solicitare, în care spunea că vrea să plece din ţară, împreună cu copiii lui, pentru a-i pune la adăpost. De asemenea, Giurescu. Eram solicitat de asemenea cereri de la foarte mulţi oameni. Chiar de la Jean Th. Florescu. Am primit o scrisoare, prin care vroia să organizeze un important exod din intelectuali români în Elveţia, pentru că, atunci când situaţia se va schimba în rău în România, să existe elemente ale elitei româneşti care să continue spiritul românesc şi să continue lupta pentru năzuinţele românilor. De asemenea, şi Herescu mi-a cerut aceasta. Atunci mi s-a amintit că şi în 1919 a fost un tren care a trecut prin Rusia, de intelectuali români, unii trecând prin Franţa în America.“Mihai Antonescu ne lasă să întrevedem extraordinara tensiune din România lui 1944, creată de apropierea tăvălugului rusesc. O atmosferă care spune multe despre cum era văzută cu adevărat de români Armata Roşie, descrisă ulterior de comunişti ca „eliberatoare de sub jugul fascist“.Ştiind câte ceva de la interogarea lui Eugen Cristescu, Zelea intervine prompt:„Ştiu că aţi avut greutăţi cu vizele acestor oameni pentru Elveţia, şi pentru ca să le obţineţi aţi ameninţat cu scoaterea elveţienilor din ţară. Dacă s-ar putea, vă rog, să ne daţi nume mai importante ale oamenilor care au figurat pe lista d-lui Stănescu“.

Stănescu e directorul Contabilităţii din Ministerul Afacerilor Străine. Contrazicându-l pe şeful SSI, Mihai Antonescu neagă existenţa unei liste finale:„O listă definitivă nu s-a întocmit, precipitarea evenimentelor a împiedicat aceasta“.

 

Enigma listei

A fost sau nu o listă a celor 200 de intelectuali? Mihai Antonescu declară că „nu s-a întocmit o listă definitivă“. Personalităţi din exil susţin că o astfel de listă a existat. Pe fondul discordiei iscate în exil de chestiunea Fondului, Florin C. Zaharia adresează în 16 februarie 1950 o scrisoare lui Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzianu. Epistola invocă un Plan al guvernului antonescian de salvare a elitei româneşti:„În vara anului 1944, armatele sovietice invadaseră teritoriul României. Înfrângerea Germaniei şi cu ea, a ţării noastre, era o groaznică certitudine. Devenea inevitabilă instaurarea unui regim de ocupaţie sovieto-comunistă, cât şi represiunea pe care acest regim urma s-o aplice armatei şi, mai cu seamă, claselor intelectuale şi burgheze, conducătoarele ţării. Lichidarea intelectualităţii noastre era de neânlăturat, ea fiind regula implacabilă a comunismului, acolo unde-şi propune să se instaleze şi să dureze. Planul din 1943-44, ca măcar o mică parte din intelectualitatea românească să fie salvată de la acest dezastru, a fost deci urgentat. Iniţiativa acestui plan aparţinea cercurilor superioare ale ţării şi guvernului însuşi (prin vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, defunctul Mihai Antonescu). În cadrul acestui plan, trebuiau să fie scoşi din ţară, în Elveţia, un număr de intelectuali notorii din principalele domenii ale ştiinţelor economice, intelectuali care, împreună cu cei selecţionaţi dintre intelectualii aflaţi deja în străinătate, să reunească cam 100 de persoane. (…) În urma consultaţiilor făcute cu universităţile, Academia Română, cu principalele barouri din ţară, Banca Naţională a României etc., s-a alcătuit primul tablou de intelectuali români din ţară şi din străinătate. Acest tablou, expresie după cum se vede a unei perfecte obiectivităţi în alegerea persoanelor din partea unor foruri nepreocupate decât de realizarea unui gând de nobil şi patriotic interes naţional, a fost remis cu instrucţiuni de execuţie, într-o şedinţă secretă de 15 persoane, prezidată de dl. C. Angelescu, la BNR, în iulie 1944, ministrului nostru de la Berna, aflat special la Bucureşti.“

Florin C. Zaharia susţine că şi el se afla pe listă, printre primele nume. Din câte se vede, Florin C. Zaharia e interesat în a vorbi de existenţa unei liste. E greu de crezut că Mihai Antonescu avea motive să mintă. Nici nu şi-ar fi putut permite. O asemenea listă, dacă ar fi fost aprobată oficial, la nivelul Mareşalului adică, ar fi rămas în Arhive şi-ar fi fost descoperită de comunişti. Mult mai sigur e că s-au dat paşapoarte cu aprobarea lui Mihai Antonescu în funcţie de solicitări, de insistenţe, de pile şi, mai ales, de noroc. Luând în considerare şi mărturia lui Eugen Cristescu, presupunem că la Ministerul de Externe exista o listă cu personalităţile cărora trebuia să li se dea viză. Nu era însă vorba – repetăm – de o listă aprobată oficial, ca o parte a Planului. Stenograma interogatoriului la care e supus Mihai Antonescu dezvăluie că acuzatorul public nu era interesat atât de Listă, cât mai ales de sumele de bani puse deoparte de guvernul Antonescu pentru a asigura viaţa şi activitatea elitei româneşti plecate în exil. Fiind vorba de un acuzat pe cale de a fi adus la Tribunalul Poporului, Zelea vrea să afle dacă nu cumva Mihai Antonescu şi-a însuşit din aceşti bani ai statului român.

 

Paşii făcuţi pentru concretizarea Planului

 

Din mărturiile fostului vicepreşedinte se conturează iniţiativa unui Plan mai amplu vizând plecarea din ţară şi păstrarea în străinătate a unei părţi a elitei româneşti:un Plan de o asemenea amploare n-avea cum să se rezume la întocmirea unei liste. Era nevoie, mai întâi, de acceptul statelor respective de a primi un număr de personalităţi româneşti. Aurel Sergiu Marinescu, autorul celei mai serioase cercetări a exilului românesc (O contribuţie la istoria exilului românesc, nouă volume tipărite în ediţia autorului), pune la dispoziţia cititorilor, din arhiva proprie, documente care dovedesc preocuparea Guvernului Antonescu de a găsi mai întâi locuri în ţările neutre pentru viitorii exilaţi. E vorba de câteva telegrame trimise Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti de Legaţia României de la Lisabona. Aurel Sergiu Marinescu precizează că le are din Arhiva Comitetului Naţional Român – Rădescu/Vişoianu, Fond „Legaţia de la Lisabona“. Prin prima, cea din 14 iunie 1944, cifrată, având nr. 214/1014, Ministerul e informat:

„Pentru audienţa ce am cerut preşedintelui de Consiliu sunt necesare preciziuni relativ la numărul şi categoria persoanelor (universitari, membri ai Academiei etc.) ce urmează să vină aici.“

Cea de a doua – nr. 1230 – confidenţial, din 13 iulie 1944, dă seamă de demersurile întreprinse:„În absenţa preşedintelui Salazar, am văzut pe ambasadorul Sampayo, Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe. Domnia Sa era la curent cu chestiunea;mi-a spus că, principial, Portugalia nu a refuzat de a examina în spiritul unei largi înţelegeri cazurile ce se prezintă, în special pentru refugiaţii politici sau pentru cei care sunt supuşi unor tratamente speciale. În ce priveşte cazul prezentat de noi, putem conta pe cea mai mare bunăvoinţă, însă ne roagă să nu pierdem din vedere că preşedintele Salazar este ţinut în rezolvarea acestui caz să observe anumite considerente rezultând din poziţia politică a Portugaliei. Că, în orice caz, urmează să prezentăm o listă nominală de ce persoane ar urma să vină, calitatea ce o au, situaţia etc., după care se va da un răspuns definitiv. Transmiţându-vă cele de mai sus, rog a-mi trimite preciziunile cerute, impresia mea fiind că guvernul portughez nu va putea admite intrarea în Portugalia decât a unui număr restrâns de persoane. Semnat:V. Cădere“.

Peste două săptămâni şi ceva, la 29 iulie 1944, Telegrama cifrată nr. 267/1313, semnată de Victor Cădere, ambasadorul nostru în Portugalia, confirmă acceptul lui Salazar în privinţa personalităţilor din România:„Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe portughez îmi comunică astăzi că preşedintele Salazar este de acord să permită intrarea în Portugalia a unui număr restrâns de personalităţi intelectuale;bineînţeles că aceste persoane nu vor putea dezvolta aici nicio activitate politică. Venirea şi fixarea lor în Portugalia trebuie să se facă cu cea mai mare discreţie şi nu mai mult de doi sau trei odată, pentru a nu atrage atenţiunea. Întreţinerea lor trebuie asigurată de guvernul român direct, prin mijloace bancare obişnuite şi în afară de concursul oficialităţilor. Ar fi de dorit să se comunice în prealabil lista. Semnat:Cădere“.

Două dintre capitalele de ţări neutre – Lisabona, cu acceptul lui Salazar, şi Berna, după ce Mihai Antonescu i-a bătut ambasadorului elveţian cu pumnul în masă – sunt de acord să primească în exil personalităţi din elita românească. Nu ştim ce s-a întreprins, dar mai ales ce s-a decis, în cazul Ankarei şi al Madridului. Întocmirea listei şi obţinerea acceptului din partea statelor neutre sunt doar două dintre momentele „Planului de salvare a elitei româneşti”.Al treilea – şi poate cel mai important – e cel al obţinerii banilor, care urmau să asigure personalităţilor condiţii de viaţă şi activitate în exil.Şi în acest caz se procedează în mai mulţi paşi. În 1943-1944, trimiterea şi plasarea banilor în străinătate nu erau o treabă simplă.

 

Se apelează la Fondurile Speciale

 

Mărturia lui Mihai Antonescu la interogatoriu arată că, la început, banii pentru viitorii exilaţi s-au obţinut din fondurile speciale pentru legaţiile din străinătate:„S-au creat fonduri la legaţiile din Berna, Ankara, la Madrid şi la Stockholm, prin transformarea în valută a disponibilului în lei al Ministerului de Externe, fond special pentru legaţii în străinătate“.Mihai Antonescu va folosi apoi şi fondurile speciale de care dispunea ca ministru:„Ca urmare, am dat dispoziţii să se verse Băncii Naţionale fondurile speciale, de care dispuneam eu ca ministru, fonduri secrete, pentru a se acoperi cu ele contravaloarea lui, a disponibilului ce se va crea la Ankara, Stockholm, Lisabona, Madrid şi Berna cu acest scop – cu scopul arătat.“

Acrobaţiile financiare ale vicepreşedintelui nu sunt suficiente pentru a asigura sumele cerute de întreţinerea celor 200 de personalităţi exilate. Personalităţile presupuse au nevoie de bani şi pentru activităţile publice din afara ţării. Potrivit lui Mihai Antonescu, problema e adusă la cunoştinţa Mareşalului, care intră în joc:„Ulterior, mareşalul Antonescu, fiind el însuşi solicitat de aceleaşi persoane, de unele persoane, unele dintre acelea care mi se adresaseră şi mie, ca să se creeze un fond în străinătate, a discutat din nou cu guvernatorul Băncii Naţionale, apoi cu ministrul de Finanţe din acea vreme şi administratorul Băncii Naţionale Române, d-l Romniceanu, şi Victor Bădulescu“.

Pe măsura scurgerii timpului se afirmă tot mai puternic problema banilor necesari personalităţilor care urmau să reprezinte ţara în exil. Cum ducerea aurului în Elveţia avea nevoie de aprobarea nemţilor, se ajunge la o soluţie de mijloc:„În această vreme, «tezaurul» rămânând în ţară, B.N.R. dispunea în Elveţia de importante disponibilităţi de aur, care, cum am spus, porniseră din ultimele vărsări germane, pentru care eu am stăruit mergând până la oprirea oricăror exporturi în Germania (…)“.

Cele 20 de milioane de franci elveţieni despre care vorbeşte Mihai Antonescu la interogatoriu sunt echivalentul aurului depus de nemţi în Elveţia drept plată pentru exporturile româneşti în Germania:„Apoi faţă de imposibilităţile practice, s-a hotărât menţinerea în Elveţia a unei părţi din aurul obţinut de la germani în acoperirea balanţei comerciale. Era depus la «Union de Banques Suisses», sub diferite conturi.

Zelea:

-Pe numele cui?

M. Antonescu:

-Era o parte pe numele lui Pella. Trebuia să plece şi d-l Romniceanu, cred că era pe numele d-lui Romniceanu.“

Camil Demetrescu, angajat la Direcţia Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, se referă în memoriile sale, tipărite sub titlul Note-Relatări(Editura enciclopedică, 2001) şi la unele aspecte ale constituirii Fondului Naţional. Scopul pentru care a fost constituit Fondul apare astfel în viziunea memorialistului:„În faţa condiţiilor extrem de grave de pe front, Mareşalul a căzut de acord cu Mihai Antonescu pentru a căuta să asigure organizarea şi desfăşurarea în viitor a unei acţiuni de emigrare româneşti cât mai vastă în cazul unei ocupări a ţării“.La ora publicării în volum a memoriilor lui Camil Demetrescu nu apăruseră Stenogramele interogatoriilor luate lui Eugen Cristescu şi lui Mihai Antonescu. Însemnările sale despre felul în care s-a constituit Fondul vor fi însă confirmate de stenograme:„Dar în asemenea perspectivă trebuiau bani pentru organizarea pe cât cu putinţă, a unei adevărate emigraţii a celor mai însemnaţi, dar fără reale mijloace de a-şi asigura existenţa, măcar la început. Amintirea exodului polonez era proaspătă.Preşedintele interimar al Consiliului a hotărât spre sfârşitul lui 1943 şi a realizat în primele luni ale lui 1944, o măsură în acest scop, nemaiântâlnită în istoria noastră în asemenea proporţii (...) În urma aprobării unei legi speciale a Fondului pentru Interese Speciale de Stat (F.I.S.S.) la iniţiativa lui M. Antonescu s-a decis ca fondul special guvernat de această lege al Ministerului de Afaceri Străine, în sumă de douăzeci de milioane de franci elveţieni, să fie depus la Legaţia noastră din Berna la dispoziţia absolută a ministrului de Externe personal, care putea dispune legal oricum de acel fond, în baza unei dispoziţii scrise, motivate sau nu. Suma putea fi oricât de mare în principiu, fără ca cel care beneficia de ea să poată fi urmărit sau obligat să arate cum a dispus de bani. Fond şi plan menit să susţină emigraţia notabilităţilor politice, ştiinţifice şi culturale“.

 

Regele Mihai cere şi el bani

 

Un cuvânt greu în decizia de constituire a Fondului îl are însă Regele Mihai. Mihai Antonescu se referă la un moment important din viaţa Regelui Mihai înainte de 23 august 1944. Istoriseşte Mihai Antonescu:„Chiar şi Majestatea Sa Regele a pus problema acestor fonduri în străinătate. A pus problema unei rezerve în aur, pe care s-o folosească, atât ca rege al României, cât şi personal, şi pe care trebuie s-o aibe în străinătate. Apoi a pus problema să se facă chiar un transfer în care să i se asigure minimum 2 milioane franci elveţieni, pentru care ar da în plată creanţa sa împotriva Statului, de cca. 98 milioane pentru mobilele expropriate în str. Brezoianu şi asupra unui depozit mai mare. (…) Această sumă mi-a fost cerută în repetate rânduri, atât de Majestatea Sa Regele, cât şi de d-l g-ral Sănătescu şi de d-l Vasiliu, administratorul Casei Regale. Prin aprilie 1944, îmi amintesc că, într-o zi, la Sinaia, am informat pe Rege, în prezenţa lui Sănătescu, asupra acestei acţiuni şi a punctului meu de vedere, cerând ca Majestatea Sa să-mi spuie deschis ce vrea, eu fiind român care nu am dorinţă decât să slujesc interesele ţării, fiind gata să plec din guvern, sau să dau concurs oricărei alte formaţii româneşti, şi chiar afară de mareşalul Antonescu, dacă mareşalul Antonescu s-ar opune la Armistiţiu. Nu am primit răspuns. Însă, la sfârşitul convorbirii, d-l g-ral Sănătescu mi-a cerut să mă ocup personal de rezolvarea cererii Majestăţii Sale pentru 2 milioane de franci elveţieni, cerere pe care a repetat-o câteva săptămâni după aceea la sfârşitul unei alte lungi convorbiri. Supunând d-lui mareşal Antonescu cererea, d-l mareşal Antonescu a fost contra, spunând că Majestatea Sa Regele va primi nu numai 2 milioane, ci mult mai mult. Şi că Regele Ţării, dacă va fi silit să meargă în străinătate, va avea disponibilităţi acolo, dar că operaţia schimbului creanţei în franci elveţieni nu o poate admite, pentru că, la începutul guvernării, noi am anchetat asemenea operaţii de devize făcute de Regele Carol II, ceea ce era foarte exact. Comisia de anchete din Ministerul Justiţiei se ocupase de aceste neregularităţi. Comisia de anchete a stabilit că 2 miliarde de lei au fost trimişi în străinătate, sumă pe care am încercat, 2 ani, să o recuperez pentru Stat, fără să reuşesc.“

Stenograma interogatoriului luat lui Mihai Antonescu de acuzatorul public Zelea la 16 aprilie 1946 e singurul document dat la iveală până acum despre solicitarea Regelui Mihai de a i se pune la adăpost peste hotare (în Elveţia, probabil) suma de 2 milioane de franci elveţieni. Niciuna dintre confesiunile lui Mihai I din septembrie 1944 până azi nu evocă acest moment. Jurnalullui Sănătescu, tipărit după 1989, nu suflă un cuvânt despre asta. Nici alţi apropiaţi ai Regelui, destul de generoşi în materie de sporăvăit, nu amintesc despre solicitarea celor 2 milioane de franci elveţieni. Putem trata mărturisirea lui Mihai Antonescu la interogatoriu drept sursă fiabilă? După opinia mea, da.

Ca şi alte dezvăluiri, cea despre cererea Regelui apare în cadrul unui interogatoriu despre care Mihai Antonescu nu-şi imagina că va fi făcut public în scurtă vreme. Scenele sunt descrise pe un spaţiu însemnat, cu insistenţă, şi nu în treacăt. În plus, mărturia nu poate fi suspectată ca o născocire menită să-i uşureze acuzatului soarta.

Intervenţia Regelui îl face pe Ion Antonescu să purceadă la concretizarea unui Plan de salvare a elitei româneştiprin trimiterea în Elveţia. Mihai Antonescu istoriseşte cum s-a ajuns la crearea Fondului naţional de 20 de milioane de franci elveţieni:„Pentru că, între timp, alături de cererea Majestăţii Sale Regele se prezentaseră d-lui mareşal Antonescu, cum am spus, numeroase cereri, şi chiar unii dintre miniştri ajunseseră să se roage de mareşalul Antonescu să se gândească la soarta lor în cazul venirii trupelor ruseşti în România, Mareşalul Antonescu, de o parte, a dat dispoziţii d-lui Alexianu să constituie depozite de alimente, în vederea exportului în Elveţia şi chiar Germania, alimente care să asigure primirea mai uşoară din partea acestor guverne a românilor care ar merge acolo, constituind o sarcină. La exporturile care, în parte, s-au şi efectuat, unele erau şi pentru Germania – d-na Goga era susţinătoarea – de altă parte, am discutat cu cei de la Banca Naţională posibilitatea ca, din depozitul Băncii Naţionale aflat în Elveţia, să se pună la dispoziţia Guvernului o sumă în lei destinaţi să înlesnească viaţa românilor reprezentativi şi a intelectualilor care ar pleca în străinătate. (…) S-a tratat cu Guvernul elveţian şi am primit o comunicare din partea d-lui Pella, că, eventual, circa 200 de persoane ar putea să meargă în Elveţia în cadrul acestei acţiuni. Ca urmare, pentru că toţi care făceau cereri de paşapoarte la Ministerul de Externe cereau şi bani şi propuneau, în scris, cedarea salariului lor pe mai mult timp, ca garanţie pentru valuta ce o primeau în străinătate, eu am fost obligat ca, împreună cu d-l mareşal Antonescu, să discut cu Banca Naţională, cu C-tin Angelescu, Costin Stoicescu, Romniceanu, Victor Bădulescu modalitatea tehnică ca să se realizeze imediat operaţia plăţii către Banca Naţională, de către Stat, a contravalorii sumei de 20.000.000 franci elveţieni. Această sumă urmând să constituie disponibilul pentru plăţile necesare personalităţilor care ar merge în Elveţia, şi având şi însărcinare oficială şi ca simpli particulari, plecaţi, prevăzători, înainte de ajungerea războiului pe teritoriul nostru. Astfel s-a constituit fondul de 20.000.000 franci elveţieni pe lângă Legaţia din Berna, depozit care era creat «la dispoziţia Guvernului Român»;pentru a se realiza operaţia din punct de vedere tehnic-financiar şi a evita orice fel de neregularitate, printr-un decret special s-a prevăzut ca controlul întrebuinţării acestor fonduri e acela al fondurilor speciale ale Statului.

Zelea:Când s-a dat acest decret?

M. Antonescu:Cred că în perioada aprilie 1944-mai 1944. Nu ştiu ce titulatură de camuflaj s-a dat“.

Din mărturia lui Mihai Antonescu izvorăsc aceste concluzii:

1) Chiar dacă fără a oferi prea multe amănunte în plus faţă de declaraţia lui Eugen Cristescu, ea confirma presiunea făcută de Guvernul Român asupra ambasadorului elveţian. Se înţelege că până la urmă Elveţia a fost preferată Portugaliei ca ţară gazdă pentru cei 200 de membri ai elitei româneşti.

2) Lista nu s-a întocmit până la urmă nu numai pentru că autorităţile au avut alte treburi pe cap, ci şi pentru că numărul doritorilor de a pleca din ţară în aceste condiţii era mai mare decât 200.

3) Fondul Naţional fusese alimentat nu numai cu aurul depus de Germania în contul BNR, dar şi cu alţi bani, proveniţi din diferite operaţiuni.

Crucială pentru a înţelege riscurile Planuluie mărturia lui Mihai Antonescu despre jongleriile făcute de Guvern în aşa fel încât aurul să nu fie supus embargoului impus de Aliaţi:„În cadrul operaţiilor de apărarea tezaurului, Banca Naţională, inclusiv disponibilului de aur şi devize aflătoare în străinătate, ştiu că Banca Naţională a făcut mai multe viramente şi schimburi de depozite dintre acelea pe care le avea în Elveţia. Temându-se de declaraţia de embargo a Aliaţilor asupra întregului aur de provenienţă germană – precizez, s-a încercat atunci retopirea şi turnarea în lingouri româneşti din lingourile germane, temându-se ca nu cumva Banca Naţională să ajungă să piardă, mai târziu, aurul pe care îl primise din Germania, iar în străinătate, la Berna, s-au hotărât viramente ale disponibilului său de aur şi devize pentru ca, prin succesive operaţii, să se piardă urma condiţiunii provenienţei germane“.

Ca şi cea vizând fondurile speciale, operaţiunea pariază pe onestitatea funcţionarilor publici. Vespasian Pella, ambasadorul României la Berna, se trezeşte astfel cu dreptul de a mânui 20 de milioane de franci elveţieni:„În acest scop, s-a cerut d-lui mareşal Antonescu şi mie să mă dedic, şi am dat aprobarea ca la Legaţia de la Berna să fie depozitat aur, care s-ar fi ridicat de la bănci, de asemenea, unele devize ale Băncii Naţionale, punând însă formal condiţia juridică ca d-l Pella să nu lucreze în calitate de ministru al României, întrucât fondurile acelea erau ale Băncii Româneşti şi nu ale Guvernului, şi ca mandatar direct al Băncii Naţionale, adică supus riscurilor mandatului primit. (…) Suma de 20 de milioane franci elveţieni, la dispoziţia Guvernului român, a fost constituită din cca. 8 milioane franci elveţieni efectivi şi din 12 milioane în aur“.

 

Ce se va întâmpla cu banii

Lovitura de stat de la 23 august 1944, dată şi cu ajutorul – dacă nu, chiar cu – ajutorul „băieţilor deştepţi“ de la Externe, în frunte cu Grigore Niculescu-Buzeşti, retează acţiunea de punere la adăpost, în exil, a 200 de personalităţi din elita românească.

Banii proveniţi din Fondurile speciale rămân însă în conturile ambasadorilor României la Lisabona, Madrid, Ankara şi Berna. Cea mai mare sumă e pe numele lui Vespasian Pella, ambasadorul nostru în Elveţia:20 de milioane de franci elveţieni, aproximativ 4 milioane 600.000 de dolari. La Ankara, Al. Cretzianu are acces la un cont de 1.000.000 de franci elveţieni (235.000 dolari), Brutus Coste, la Lisabona, 400.000 de franci elveţieni (94.000 de dolari), Scarlat Grigoriu, la Madrid, 700.000 de franci elveţieni (165.000 de dolari).

După 23 august 1944 vine în fruntea Ministerului Afacerilor Străine Grigore Niculescu-Buzeşti, răsplătit prin asta pentru rolul jucat în conspiraţia împotriva Mareşalului. La legaţiile României se petrec unele schimbări. La Berna, locul lui Vespasian Pella îl ia Gigi Anastasiu, însărcinatul cu afaceri. În august 1945 va fi numit un ambasador:Richard Franasovici. Ambasadorul de la Madrid, Nicolae Dumitrescu, e rechemat în ţară. Îi ţine locul M. Krupensky, însărcinatul cu afaceri. În august 1945, M. Krupensky e şi el rechemat la Bucureşti. Legaţia va rămâne sub conducerea lui Scarlat Grigoriu, însărcinatul cu afaceri, până în aprilie 1946, când România rupe relaţiile cu Spania lui Franco. Frederic Nanu părăseşte postul de la Stockholm. Îi ţine locul, până în toamna lui 1947, Gheorghe Duca, însărcinatul cu afaceri. La Lisabona, Brutus Coste, însărcinat cu afaceri, rămas în locul lui V. Cădere, stă până în 1946. Rechemat în ţară, alege calea exilului. Va conduce ambasada Alexandru Totescu, secretarul Legaţiei. La Ankara, Al. Cretzianu rămâne la post până în 1947.

Evoluţia evenimentelor spre bolşevizarea ţării îi face pe mulţi diplomaţi români să nu se mai întoarcă în ţară. Prin Lege însă, cei de la Madrid, Lisabona, Ankara şi Berna pot face ce vor cu banii din conturile la care au acces. Şi fiecare a făcut ce-a vrut. Sau, mai precis, ce-a vrut caracterul lor.

 

Doi diplomaţi exemplari

 

La 7 noiembrie 1947, România rupe relaţiile diplomatice cu Portugalia lui Salazar. N-avem date despre cum şi cui au fost predate interesele Bucureştiului la Lisabona. N-avem prea multe date nici despre ceea ce s-a întâmplat după plecarea lui Brutus Coste. Sigur e că până la ruperea relaţiilor Legaţia e condusă de Al. Totescu, secretar de Legaţie. Din scrisoarea trimisă lui Scarlat Grigoriu, ajuns la Buenos Aires după plecarea de la Legaţia din Madrid, aflăm că, printr-o scrisoare din 14 noiembrie 1947, Al. Totescu îl informase că a decis de a nu lăsa banii Fondului special pe mâna Guvernului din ţară:„Scrisoarea din 14 noiembrie – primită acum două ore – mi-a produs nespusă bucurie, după o atât de lungă tăcere. Te felicit călduros pentru hotărârea ce-ai luat şi tu de a nu lăsa preţiosul bagaj aflat în păstrarea ta pe mâna uzurpatorilor“.

La 29 aprilie 1946, după ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Spania, Scarlat Grigoriu, însărcinatul cu afaceri, predă ambasadorului Elveţiei arhivele Legaţiei şi bunurile statului. Cei 700.000 de franci elveţieni (165.000 de dolari) ţinând de Fondul Special sunt depuşi la Credit Franco-Portugaispe numele său. Aflând că Al. Totescu a decis să pună banii de la Lisabona în slujba exilului românesc, Scarlat Grigoriu se oferă, prin scrisoarea din 21 noiembrie 1947, să transfere banii în contul lui Al. Totescu:„Ştii desigur că şi eu am luat o hotărâre identică şi că aşteptam un semn de la tine pentru a realiza operaţiunea. Într-adevăr în ce priveşte bagajul aflat în păstrarea mea, am nevoie absolută de concursul tău prietenesc“.

Scarlat Grigoriu se teme că banca la care au fost depuşi banii – Credit Franco-Portugais– ar putea să refuze transferul dacă „beneficiarul“ ar fi un particular necunoscut instituţiei. De aceea, banii vor fi transferaţi pe numele lui Alexandru Totescu. Scarlat Grigoriu alătură epistolei Ordinul din 21 noiembrie 1947 către Credit Franco-Portugaisdin Lisabona prin care suma de 900.649 Escudos (165.000 de dolari) urmează să fie transferată în contul Legaţiei României de la Lisabona, „la ordinele exclusive şi sub singura semnătură a domnului Alexandru Totescu însărcinat cu afaceri al României la Lisabona, care va putea dispune de el de acum încolo conform instrucţiunilor pe care le are în puterea sa“.

Brutus Coste, fostul şef al Legaţiei de la Lisabona, ajunge la Washington pe 9 noiembrie 1947, împreună cu Nicolae Rădescu. Generalul se zbate, sprijinit de americani, să constituie un organism al românilor în exil. Pe 10 decembrie 1947, Brutus Coste îi trimite lui Al. Totescu o scrisoare având drept punct de reper chestiunea banilor din Fondul Special. Prin ea, dând curs curs solicitării lui Al. Totescu, îl sfătuieşte pe acesta să pună banii de la Lisabona şi de la Madrid la dispoziţia lui Nicolae Rădescu.

La 15 iulie 1949, Al. Totescu, secretarul Legaţiei din Lisabona, trimite Comitetului Naţional Român (CNR), generalului Nicolae Rădescu, o scrisoare prin care informează că:„Legaţia Regală a României în Portugalia este singurul oficiu diplomatic român unde guvernul impus ţării noastre la 6 martie 1945 nu a reuşit să trimită agenţii săi“.Diplomatul anunţă, de asemenea, că a făcut:„actele necesare de conservare a patrimoniului statului român ce am în paza mea“(şi bunurile de la Madrid) şi pune la dispoziţia CNR acest patrimoniu.

Printre altele, din acest patrimoniu fac parte şi:

1) 900.649 escudos (165.000 de dolari) fond special al Legaţiei României la Madrid, trimişi de Scarlat Grigoriu după ruperea relaţiilor diplomatice.

2) 706.333 escudos (140.000 de dolari), fond special al Legaţiei României la Lisabona.

Banilor din Fondurile Speciale li se adaugă:

1) 330.976, 18 escudos, (67.000 de dolari) fond aparţinând Subsecretarului de Stat al Aerului;

2) 52.153, 20 escudos (95.000 de dolari), fond aparţinând Ministerului înzestrării Armatei.

În haosul din 1949, Al. Totescu are în mâinile sale 1.995.635, 38 escudos (335.000 dolari). Nu-şi păstrează un sfanţ. Îi pune pe toţi la dispoziţia CNR. Urmărind şedinţele Comitetului Naţional Român din primii ani, observi fără prea mare efort că se apelează frecvent la banii din Fondul Totescu.

Aşa cum însuşi Regele Mihai va recunoaşte mai târziu, Fondul Totescu a făcut posibilă reînfiinţarea şi supravieţuirea Fundaţiei Regele Carol Ide la Paris. Comitetul Naţional Român va avea astfel la dispoziţie suma de aproximativ 335.000 de dolari. La puterea de atunci a dolarului, era o sumă însemnată. Alexandru Totescu şi Scarlat Grigoriu mărturisesc astfel un caracter de excepţie. Când fac această operaţiune, România era condusă de un guvern pro-comunist. N-aveau nicio datorie de conştiinţă faţă de ţară. Mult mai important, viaţa din exil se anunţa dificilă. În aceste condiţii, mulţi alţii ar fi fost tentaţi să-şi însuşească banii. Cei doi n-au făcut-o. Unul dintre ei – Al. Totescu – a plătit cu viaţa cinstea sa exemplară. Povesteşte Emil Ghilezean în dialogul cu Adrian Niculescu, tipărit la Editura All în 1998:„Totescu a predat toţi banii. Pe urmă, devenind şi el refugiat politic, l-a rugat pe Cretzianu şi pe alţii să-i găsească şi lui o slujbă, sau să i se dea ceva măcar din acei bani, pentru că nu mai avea cu ce trăi. Nu i s-a dat absolut nimic. Lipsit de orice mijloace de trai, s-a sinucis…“.

 

Cum procedează însă un şmecher

 

Rechemat în ţară în 1946, Al. Cretzianu alege libertatea. Trece prin Elveţia şi ajunge în SUA. La plecarea de la Ankara, ridică din bancă banii Fondului Special (un milion de franci elveţieni, aproximativ 235.000 de dolari), pe care-i vâră în buzunar. Deşi ulterior va ajunge în fruntea CNR, el nu va catadicsi să-i pună la dispoziţia Comitetului. Asta, în timp ce Al. Totescu şi Scarlat Grigoriu au cedat toţi banii luptătorilor din exil. Pentru că şi-a însuşit banii Fondului Special, lui Al. Cretzianu i se intentează proces la Bucureşti, în urma căruia e condamnat la trei luni închisoare în contumacie.

Fondul Naţional Antonescu, în valoare de 20 milioane franci elveţieni, se găseşte la Berna, la Union de Banque Suisses. Are acces la ei Vespasian Pella, ambasadorul României. Prin plecarea lui Vespasian Pella, titular de cont devine Gheorghe (Gigi) Anastasiu, însărcinatul cu afaceri.

Grigore Niculescu-Buzeşti, în calitate de ministru al Afacerilor Străine, stopează acţiunea începută de Guvernul Antonescu şi face în aşa fel încât o parte din suma din Elveţia (jumătate, după unii, mai mult, după alţii), să se întoarcă la Banca Naţională a României. La 4 noiembrie 1944 se formează al doilea Guvern Sănătescu. Ministru de Externe e acum Constantin Vişoianu. Noul ministru e diplomat de carieră. Are 48 de ani, a fost secretar particular al lui Nicolae Titulescu, ambasador al României la Haga (1933) şi Varşovia (1936). E trimis, în 1944, alături de Barbu-Ştirbey la Cairo, pentru negocieri cu Aliaţii. A făcut parte din delegaţia de Armistiţiu de la Moscova. Ajunge ministru de Externe la recomandarea lui Iuliu Maniu. Rămâne ministru şi în Guvernul Nicolae Rădescu, până la 6 martie 1945.

După numirea lui Constantin Vişoianu în fruntea Ministerului, mai precis pe 16 noiembrie 1944, se publică în „Monitorul Oficial” (Partea I) nr. 266, Decretul-Lege nr. 576, pentru prevederea, gestionarea şi controlul fondurilor pentru interese de stat. Dat la 4 noiembrie 1944, sub semnătura Regelui Mihai şi a premierului Constantin Sănătescu, ad-interim la ministerul de Finanţe, Decretul-Lege (Lege, practic, până la instituirea Parlamentului, legile sunt adoptate prin înalt Decret Regal) e o adaptare la noile condiţii a Decretului-Lege pentru prevedea gestionarea şi controlul fondurilor pentru acoperirea cheltuielilor speciale, dat de Mareşalul Antonescu la 2 septembrie 1943. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui document juridic menit a înlesni noilor ştabi folosirea, la rândul lor, a fondurilor speciale. Între cele două documente sunt deosebiri şi asemănări. Deosebirile ţin mai degrabă de vopsirea democratică a Decretului antonescian decât de o modificare radicală de concepţie.

Astfel, din articolul 1 e scoasă precizarea:„Din aceste fonduri se vor putea efectua, de asemenea, orice alte cheltuieli care le va aprecia Conducătorul Statului, Preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului de Miniştri“.Dintre instituţiile care pot avea fonduri speciale sunt eliminate Ministerul Propagandei Naţionale şi Guvernămintele Basarabiei şi Bucovinei.În privinţa cheltuielilor, Decretul din 2 septembrie 1943 dădea dreptul Mareşalului Antonescu „să ceară personal administratorilor fondurilor să le justifice verbal sau în scris“.

Decretul-Lege nr. 576 din 16 noiembrie 1944 prevede:„Art. 12 – Cheltuielile ce se vor face în condiţiunile prezentate la art. 5, alin. 2 şi 3 din legea de faţă, se vor comunica de administratorii fondului, verbal sau în scris Preşedintelui Consiliului de Miniştri la cererea acestuia“.

Sunt şi asemănări. Cea mai importantă – constituind practic esenţa Decretului-Lege – constă în reproducerea identică a articolului 5:„Administratorii fondurilor sau delegaţii lor ordonă plăţile şi aprobă actele justificative ale cheltuielilor, apreciind personal oportunitatea lor. În cazul când ordonă plăţi care în interes genearal, nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte, ordinul scris al administratorului fondului, specificând că plata se va face fără acte, constituie singurul act justificativ pentru gestionar“.

Prin acest articol, un ministru îndrituit prin Decretul-Lege să beneficieze de fonduri speciale putea să facă tot ce-i trecea prin cap cu banii din fondurile speciale. Unul dintre miniştrii care au dreptul la administrarea Fondurilor speciale e cel al Afacerilor Străine.

Ministru Afacerilor Străine în Guvernul Sănătescu mai întâi, şi în Guvernul Rădescu, mai apoi, Constantin Vişoianu găseşte de cuviinţă că banii din Fondul Naţional Antonescu se înscriu printre cei prevăzuţi pentru cheltuieli bugetare vizând „asigurarea ordinii publice, siguranţa Statului, satisfacerea intereselor apărării naţionale şi ale relaţiunilor cu Străinătatea“.

Banii din Fondurile speciale se aflau la dispoziţia ministrului, care îi putea folosi cum voia şi fără a se justifica în vreun fel. În aceste condiţii, pe 12 ianuarie 1945, Constantin Vişoianu îi trimite lui Alexandru Cretzianu, ambasadorul României la Ankara, o scrisoare prin care îi pune la dispoziţie, în virtutea articolului 5 din Decretul-Legenr. 576, suma de 6 milioane franci elveţieni (1, 4 milioane de dolari):„Date fiind condiţiunile excepţionale care determină actualmente situaţiunea Ţării, precum şi imposibilitatea unor comunicări regulate şi sigure cu străinătatea, am hotărât a vă aloca, cu titlu personal, o sumă de 6 milioane franci elveţieni, destinată a acoperi cheltuielile necesare în legătură cu pregătirea poziţiunii noastre la încheierea păcii, cu integrarea noastră în planurile de organizare a lumii de după război şi cu informarea opiniei publice internaţionale despre problemele specifice ale României... Potrivit art. 5 din legea nr. 576 (publicată în «Monitorul Oficial» nr. 266 din 16 noiembrie 1944) care reglementează mânuirea fondului pentru interesele superioare de stat, ordinul de faţă constituie pentru Domnia Voastră singurul act justificativ“.

Scrisoarea trimisă lui Al. Cretzianu reprezintă actul oficial prin care, în virtutea Decretului-Lege nr. 576, ministrul Afacerilor Străine, administratorul Fondurilor speciale, atribuie unei persoane particulare – Al. Cretzianu – suma de peste un milion de dolari fără a fi nevoit s-o justifice legal. Banii sunt însă la Berna, la Union de Banques Suisses. Scrisoarea expediată la Ankara nu era suficientă pentru ca banii să treacă în buzunarele lui Al. Cretzianu. Se cerea ca şi Gigi Anastasiu, deţinătorul contului din Elveţia, să fie informat de asta. Potrivit unui Document din Arhiva CPEx al C.C. al PCR – Nota cu nr. 3782/31.XII.1978, despre „Cazul Al. Cretzianu”, Constantin Vişoianu ordonă lui Gigi Anastasiu, printr-o telegramă din 12 ianuarie 1945, să pună la dispoziţia lui Al. Cretzianu suma de 6 milioane franci eveţieni din „fondurile de dispoziţie“ale Legaţiei României la Berna. La 4 mai 1945, Gigi Anastasiu deschide la Union de Banques Suisses un cont de 6 milioane de franci elveţieni pe numele lui Al. Cretzianu.

Precizările din Nota CPExse bazează pe declaraţiile lui Constantin Vişoianu. Acesta susţine că a trimis ordinul lui Gigi Anastasiu pe 12 ianuarie 1945. Dat fiind că el a fost trimis prin curier, Ordinul a ajuns la Berna la 10 februarie 1945. De ce, totuşi, Gigi Anastasiu purcede la deschiderea contului abia la 4 mai 1945, după primirea, pe 2 mai 1945, a unei cereri în acest sens de la Al. Cretzianu? Adversarii cuplului Vişoianu-Cretzianu afirmă că Ordinul a fost antedatat. Chestiunea dacă Ordinul a fost sau nu antedatat n-are nicio importanţă pentru întrebarea de fond ridicată de Operaţiune:De ce a dispus un demnitar trecerea unei sume de bani atât de însemnate din contul statului român în contul unei persoane particulare?

Decretul-Legenr. 576, invocat ca temei legal al operaţiunii, stabilea că la Fondurile speciale se poate apela pentru „asigurarea ordinii publice, siguranţei Statului, satisfacerii intereselor apărării naţionale şi ale relaţiunilor cu străinătatea“.Scrisoarea trimisă lui Al. Cretzianu ar înscrie operaţiunea sub semnul „satisfacerii intereselor relaţiunilor cu străinătatea“.Suntem în 12 ianuarie 1945. România e condusă de Guvernul generalului N. Rădescu şi de Majestatea Sa, Regele Mihai I.Prin „imposibilitatea unor comunicări regulate şi sigure cu străinătatea“, Constantin Vişoianu înţelege imposibilitatea Ministerului de a ţine legătura direct cu Legaţiile noastre din străinătate fără a mai trece, potrivit Acordului de Armistiţiu de la Moscova, prin cenzura sovietică.Constantin Vişoianu simţea nevoia ca peste hotare cineva să desfăşoare o activitate prin care să se promoveze interesele naţionale ale României, puse la îndoială de ocupaţia militară sovietică. Dacă lucrurile şedeau aşa, normal ar fi fost ca de această Operaţiune să fi fost informat premierul Nicolae Rădescu.Generalul era – şi evenimentele ulterioare o vor dovedi strălucit – un anticomunist convins, un autentic apărător al intereselor României în faţa cotropitorului de la Moscova.Dacă era nevoie – şi fireşte că era – ca peste hotare să se declanşeze o vastă campanie de apărare a intereselor naţionale afectate de URSS, de informare a situaţiei noastre prin ocolirea condiţiilor de Armistiţiu, premierul N. Rădescu trebuia să ştie.

În Plângereaînaintată la 25 august 1952 Judecătorului de Instrucţie al Cantonului Berna, fostul premier ţine să precizeze:„Niciunul dintre colegii săi din Consiliul de Miniştri, inclusiv eu însumi, ca preşedinte Consiliului, nu am ştiut nimic în ce priveşte această plată. Este de neconceput că o plată de importanţa a 6 milioane de franci elveţieni s-a putut face într-un moment în care statul român era lipsit de devize, neavând nici măcar pentru plata personalului diplomatic din străinătate, fără ca nimeni, miniştrii, sau primul ministru, să fie pus la curent!“Chiar dacă ne aflăm doar la începutul lui ianuarie 1945, dat fiind controlul exercitat de sovietici în planul politicii externe, o acţiune peste hotare în favoarea intereselor româneşti, contrare celor ale ocupantului rus, se impunea.

Pentru aşa ceva, se putea apela însă la diplomaţii din exil cu notorietate în Occident – Grigore Gafencu, de exemplu –, beneficiari şi ai unor capitale implicate în soluţionarea chestiunilor europene – Londra, de exemplu. Alexandru Cretzianu era însă un ilustru necunoscut la nivel european, ca să nu mai spunem că era ambasador al României nu într-o capitală de importanţă, ci într-una de periferie, precum Ankara.

 

O justificare absurdă

 

Constantin Vişoianu a trecut pe numele lui Al. Cretzianu enorma sumă de bani pentru ca fostul ambasador de la Ankara să susţină prin ei lupta din exil. Deşi, timp de aproape două decenii, Constantin Vişoianu l-a apărat pe Al. Cretzianu de toate atacurile şi în toate procesele, la 9 decembrie 1970, în Memoriul înaintat Regelui Mihai, Constantin Vişoianu îşi justifică astfel gestul din 12 ianuarie 1945:„Pe când eram ministru de Externe în Guvernul Majestăţii Voastre şi România începuse să sufere apăsarea sovietică, mi-am dat seama că ţara noastră se va găsi în curând sub tirania comunistă şi va fi lipsită de un organ care să-i reprezinte, într-adevăr, interesele peste hotare. Din această cauză, am constituit un fond naţional de 6 milioane de franci elveţieni, deduşi dintr-o sumă mai mare, ce aparţine Ministerului de Externe şi se afla depus într-o bancă elveţiană. Am dat, deci, dispoziţie Legaţiei din Berna să pună această sumă pe numele d-lui Alexandru Cretzianu, care, pe vremea aceea, era ministru plenipotenţiar la Ankara. Dl. Cretzianu avea reputaţia de a fi de o cinste exemplară, pe care nu i-o contesta nimeni. I-am dat dispoziţie în sensul că această sumă era destinată să permită traiul în străinătate şi activitatea unui grup de români, care trebuiau să lucreze pentru apărarea ţării în străinătate şi pentru informarea străinătăţii asupra situaţiunii reale din România. Acest fond a fost făcut de acord cu d-nii Maniu şi Brătianu, iar d-nul Maniu mi-a dat o listă provizorie de câţiva români care, în frunte cu dl. Mihalache, erau desemnaţi să meargă în străinătate, în scopul indicat mai sus. Ei aveau să colaboreze şi cu alţi români ce se aflau în străinătate“.

Afirmaţiile lui C. Vişoianu sunt mincinoase până la ultima virgulă. Cele 6 milioane de franci elveţieni nu fuseseră strânşi de el, ci de Guvernul Antonescu. Scoaterea lor din Fondul Naţional şi punerea la dispoziţia lui Al. Cretzianu se putea justifica doar prin decizia de a continua operaţiunea Antonescu;în niciun caz ca o iniţiativă a sa, sprijinită de Iuliu Maniu şi Dinu C. Brătianu. Ulterior, când Fondul Naţional va deveni mărul discordiei în exil, toţi cei angajaţi în dispută vor susţine adevărul că e vorba de un Plan al Mareşalului Antonescu.

Într-o scrisoare trimisă lui Brutus Coste la 4 septembrie 1977, şi reprodusă în volumul trei al cărţii Generalul Rădescu în corespondenţa secretă a exilului(Editura „Jurnalul literar“, Bucureşti, 2002), Leontin Constantinescu e cât se poate de clar:„Numesc «fondul Antonescu» pentru că acest «odios dictator» a luat iniţiativa şi decizia, ce mie mi se pare patriotică, de a depune aceşti bani în Elveţia pentru ca un grup de intelectuali români să poată continua lupta naţională contra comunismului după ce el însuşi va fi înfrânt (...) După aceea «fondul Antonescu» a fost girat de Cretzianu, devenit de mult timp cetăţean american. Acest american (…) n-a dat niciodată şi nimănui socoteală despre felul cum a girat sau mai girează acest fond care nu îi aparţine. Sper că eşti de acord cu mine că această dibăcie, care în termeni juridici se cheamă delapidare sau deturnare de fonduri, nu este îndeajuns pentru a denumi acum acest fond Cretzianu, şi nu Antonescu“.

Emil Ghilezean declară şi el acelaşi lucru:„Totul a început de la «Fondul Naţional» care consta în vreo cinci milioane de dolari, bani pe care Mihai Antonescu, pe vremea când era ministru de externe şi viceprim-ministru în timpul mareşalului Ion Antonescu, i-a trimis într-o bancă din Elveţia, cu intenţia creării unui fond în străinătate pentru cazul – care s-a dovedit, din păcate, real... – că România va cădea sub imperiul ruşilor. Banii erau destinaţi propagandei în favoarea unei Românii democratice, pentru a se menţine vie ideea libertăţii în România, pentru susţinerea activităţii de rezistenţă şi pentru lupta anticomunistă. După cum se ştie, Mihai Antonescu şi mareşalul Ion Antonescu au fost arestaţi pe 23 august 1944, apoi, la 6 martie 1945, guvernul, din care făceam şi eu parte, a fost răsturnat şi s-a instalat guvernul Groza;în tot acest timp banii se găseau în Elveţia. Ei erau bani ai statului român, la dispoziţia reprezentanţilor acestuia, în speţă, a ministrului de externe“.În Memoriul adresat Regelui Mihaiîn 1970, Constantin Vişoianu îl acuză pe Al. Cretzianu că, după ce a pus mâna pe bani, n-a mai dat socoteală nimănui. Înainte de acesta, fostul ministru face un scurt istoric al celor întâmplate după ce i-a încredinţat fostului ambasador cele 6 milioane de franci elveţieni:„Suma de 6 milioane franci elveţieni a fost pusă la dispoziţia d-lui Cretzianu, care apoi a încasat 3 milioane de franci elveţieni, pe care i-a depus într-un fond secret în banca din Elveţia, iar cu cealaltă jumătate, adică 3 milioane franci elveţieni din banii pe care i-a încasat, dl. Cretzianu a sprijinit activitatea unui grup de români care, împreună cu d-sa, au mers la Paris, pe vremea Conferinţei de Pace, pentru a-i informa pe delegaţii americani şi englezi asupra situaţiei din România şi asupra drepturilor ţării noastre încălcate de Rusia sovietică. Apoi, d-sa a ajutat o vreme Comitetul Naţional Român, ce se alcătuise în Statele Unite, şi care, pe vremea aceea, nu primea nici un ajutor de la Free Europe Committee. Cât a cheltuit din această sumă de 3 milioane franci elveţieni nu am ştiut niciodată“.

Aşadar, potrivit lui Constantin Vişoianu, Al. Cretzianu şi-a însuşit şase milioane de franci elveţieni, cărora trebuie să le adăugăm şi banii Legaţiei de la Ankara. Chiar dacă despre cele trei milioane luate în prima tranşă C. Vişoianu susţine că au fost folosiţi (în parte, desigur) pentru finanţarea grupului care a acţionat la Conferinţa de Pace, suma poate fi considerată ca delapidată câtă vreme ea n-a fost pusă la dispoziţia unor instituţii ale exilului şi, mai ales, câtă vreme cheltuielile n-au fost justificate nici măcar în faţa lui C. Vişoianu.

Despre a doua tranşă, de 3 milioane franci elveţieni, Constantin Vişoianu notează următoarele:„Trebuie să o informez pe Majestatea Voastră că, în timpul procesului, dl. Cretzianu a afirmat că suma nu este proprietatea sa personală, că nu are de dat nici o socoteală ministrului de Externe de pe vremea aceea, dl. Gh. Tătărăscu, şi că nu are obligaţii decât faţă de dl. Vişoianu, chiar dacă d-sa nu mai este ministru de Externe. Înainte de a încasa banii, dl Cretzianu m-a informat că va constitui un trust compus din trei sau patru persoane care să administreze acest fond naţional. După ce a încasat banii, dsa nu a mai vrut să facă trustul şi a continuat să administreze suma după criterii alese de dsa, fără să-mi dea vreo socoteală. Trebuie să mărturisesc Majestăţii Voastre greşeala pe care poate am făcut-o de a nu cere în mod ferm ca dl Cretzianu să constituie trustul sau cel puţin să-mi dea socoteală în mod regulat de administraţia banilor. Am făcut această greşeală din cauza încrederii pe care, împreună cu toţi colegii mei, am avut-o în onestitatea dlui Cretzianu. Nu mai enumăr toate greutăţile şi refuzurile pe care le-am întâmpinat din partea d-sale, când îi ceream să afecteze o sumă oarecare scopurilor cărora această sumă le era destinată“.

Datată 9 decembrie 1970, epistola se încheie cu o concluzie categorică despre cele comise de Al. Cretzianu:„Scriu, Sire, acest raport către Majestatea Voastră, cu inima îndurerată şi încă plină de uimire, ca un român, fost ministru şi având reputaţia de onestitate pe care a avut-o, să comită o astfel de gravă nelegiuire faţă de interesele ţării noastre“.

Denunţarea lui Al. Cretzianu are loc în decembrie 1970. Ea e în strânsă legătură cu momentul dramatic pe care-l traversează Comitetul Naţional Român de sub conducerea lui C. Vişoianu:criza financiară. Într-un asemenea context, fostul ministru de Externe îşi aminteşte motivul pentru care a transferat banii ţării în buzunarele unei persoane particulare şi-l acuză pe Al. Cretzianu că n-a pus banii la dispoziţia Comitetului Naţional Român. Istoria măririi şi decăderii CNR arată însă că lui Al. Cretzianu i s-a cerut încă din 1949 să pună banii la dispoziţia Comitetului. De fiecare dată însă, el a fost apărat de C. Vişoianu. Luând în considerare nu denunţul din decembrie 1970, ci apărarea timp de două decenii a lui Al. Cretzianu, avem temeiuri să-l credem pe N. Rădescu din Plângerea către Judecătorul de instrucţie al cantonului Berna:Îmi permit să anexez la această scrisoare o copie de pe documentul public din 25 aprilie 1950 privind pe dl. Constantin I. Vişoianu care, sub prestare de jurământ, a declarat la Departamentul Justiţiei – Serviciul Imigrării şi Naturalizare că are în U.S.A. suma de $158.000.Ori, s-a susţinut în cazul d-lui Cretzianu că dl. Vişoianu, pe timpul cât era ministru de Externe al României, în 1945, a dispus ca să se facă amicului său, dl. Cretzianu, o plată de 6 milioane franci elveţieni, bani aparţinând statului român. Având în vedere faptul că dl. Vişoianu la sosirea sa în Elveţia, în 1946, nu poseda o sumă de importanţa celor $158.000, rezultă că el a primit de la dl. Cretzianu cu care, deci, el a împărţit fondurile publice româneşti, a căror plată a dispus-o el, dl. Vişoianu. Este deci permis să se presupună că dl. Vişoianu a ordonat această plată d-lui Cretzianu în scopul de a putea să profite la fel şi deci dându-şi d-lui însuşi banii statului“.

Potrivit Notei de la Serviciul de emigrare şi naturalizare, din 25 aprilie 1950, Constantin Vişoianu intră în SUA, la 31 octombrie 1947, ca pasager al vasului „Queen Elisabeth“, şi declară că are asupra sa 158.000 de dolari. Mărimea sumei ridică întrebări asupra provenienţei. Se poate presupune că ea rezultă din banii luaţi de Al. Cretzianu. Cu aceşti bani, C. Vişoianu îşi cumpără, în 1950, o casă la Washington evaluată la 150.000 dolari.

Alexandru Cretzianu i-o luase înainte, cumpărându-şi o casă la Washington şi o vilă în Florida.

Scrisoarea lui Constantin Vişoianu se înscrie în lunga listă de acuzaţii aduse în exclusivitate lui Al. Cretzianu de a fi pus mâna şi a fi folosit în cont propriu banii încredinţaţi de C. Vişoianu, la 12 ianuarie 1945. În realitate, principalul vinovat de deturnarea acestor bani e Constantin Vişoianu şi nu Al. Cretzianu. Constantin Vişoianu foloseşte calitatea sa de demnitar al statului român pentru a lua bani din Fondul Naţional şi a-i da unei persoane particulare. Teza potrivit căreia Al. Cretzianu a folosit banii în interes propriu, deşi ştia că sunt destinaţi unor ţeluri patriotice, nu rezistă la o minimă verificare logică. Transferul din proprietatea statului în proprietatea lui Al. Cretzianu are loc la începutul lui ianuarie 1945. Suntem într-un moment în care nici inteligenţele cele mai sceptice din ţară nu-şi puteau imagina evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Ar fi o naivitate să credem că, la începutul lui 1945, un om, fie el şi C. Vişoianu, se gândea că va fi instalat Guvernul Petru Groza, că vor fi pierdute alegerile din 1946, că România va rămâne, după 30 decembrie 1947, în spatele Cortinei de Fier. Teza că la începutul lui 1945 el a transferat bani publici pe numele unei persoane particulare pentru ca aceasta, mai târziu, să-i folosească, sub comanda lui C. Vişoianu, în lupta pentru apărarea intereselor naţionale, e o gogoriţă.

Admiţând că aşa a crezut, rămâne întrebarea:de ce, ori de câte ori în CNR, în exil, la procese, s-a pus problema ca banii să fie daţi unei instituţii a exilului, el, C. Vişoianu, s-a opus? În absenţa unor documente care să-i sprijine teza, rămâne în picioare explicaţia dată de Vespasian Pella într-o scrisoare adresată lui Nicolae Rădescu:

„Cretzianu şi Vişoianu s-au prelevat de Decretul nr. 576, în intenţia clară de a săvârşi ceea ce astăzi se numeşte «inginerie financiară». Prevăzându-se gestionarea şi controlul fondurilor pentru interese de stat, prin decretul sus-menţionat, din 4 noiembrie 1944, prin care se menţionează că «cheltuielile nu trebuie justificate prin acte», intenţia lor a fost clară, iar finalul acestui fond a fost la fel de limpede:furtul lui sau măcar a unei părţi din el“.

Cei doi au ticluit o „inginerie financiară“pentru a se pricopsi cu bani publici. Şi unul şi celălalt şi-au luat căsoaie în America şi n-au cunoscut mizeriile exilului. Că, ulterior, s-au certat e o altă poveste. Tipică, însă, escrocilor de acest fel.

 

Statul român vrea să-şi recupereze banii

 

Stenograma interogatoriului luat lui Mihai Antonescu dezvăluie că Guvernul Petru Groza era la curent, în 1946, cu afacerea numită Fondul Naţional. Mărturiile din exil pun asta pe seama Siguranţei, care ar fi aflat, cică, printr-un informator de la Legaţiei României din Franţa, de existenţa banilor. Alcătuirea Fondului implicase prea multe persoane din Ministerul Afacerilor Străine pentru ca noul ministru, Gheorghe Tătărescu, să nu fie pus la curent cu existenţa banilor. O parte însemnată a celor 20 de milioane de franci elveţieni se reîntoarce în ţară în octombrie 1944, prin grija lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Ce a rămas devine ţinta unor acţiuni ale statului român.

Potrivit Noteinr. 3782/31.XII.1978 din Arhiva Comitetului Politic Executiv, „Banca Naţională a României a făcut abia începând din luna octombrie 1945 demersuri la Union de Banques Suisses pentru recuperarea sumei, fără a obţine vreun rezultat pozitiv De asemenea, au fost introduse succesiv acţiuni civile şi penale la instanţele elveţiene împotriva lui Alexandru Cretzianu şi apoi acţiuni civile împotriva băncii elveţiene care au fost respinse“.

Fondul Naţional n-a fost cercetat la nivel de Arhive nici după decembrie 1989 în privinţa destinului său. Cu excepţia Notei CPEx.

Din 31 decembrie 1978 n-au fost date publicităţii documente în stare să ne ofere o imagine completă a proceselor penale şi civile deschise de statul român pentru recuperarea banilor sustraşi prin fraudă. Din ce s-a mai scris despre exilaţii întorşi în ţară după decembrie 1989, ştim că prima acţiune a fost declanşată de Regatul României împotriva lui Al. Cretzianu la 17 noiembrie 1945. Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Străine în Guvernul dr. Petru Groza, vrea banii înapoi, pentru a-i încredinţa lui Richard Franasovici, omul său, numit ambasador la Berna. Hârjoana cu procesele intentate la Berna, cerând înainte de toate, blocarea Fondului, poate fi semnalată în 1947 şi în 1953. Nota CPEx dezvăluie că o ultimă încercare a fost făcută de Banca Română de Comerţ Exterior în cursul anului 1977:„Union de Banques Suisses a răspuns, la 15 martie 1977, că fondul în discuţie, aflat în contul lui Cretzianu, a fost plătit de bancă acestuia, încă din anul 1955“.

Semnată printre alţii de Grigore Geamănu, Nota nr. 3782/31.XII.1978avansează la punctul III propunerile de măsuri pentru o posibilă recuperare a banilor:„Deoarece, în legătură cu recuperarea acestei sume, au avut loc numeroase procese în Elveţia, care s-au terminat, toate, cu soluţii negative pentru noi, considerăm că singura cale pentru a determina Banca elveţiană să ne restituie cele 6 milioane franci este angajarea de discuţii directe cu conducerea Băncii, de către un reprezentant al statului, care să explice importanţa politică a acestui caz pentru partea română şi imposibilitatea noastră de a renunţa la recuperarea unei sume care aparţine poporului român, indiferent de cuantumul ei. În acest context ar urma să se insiste asupra interesului Băncii de a avea relaţii bune cu ţara noastră, ţinând seama de volumul afacerilor româneşti care se derulează prin această Bancă şi de a găsi, împreună, formula juridică pentru ca Banca elveţiană care a plătit lui A. Creţianu în mod ilegal suma fraudată să ne restituie cele 6 milioane franci elveţieni.“

N-avem date pentru a şti dacă până în decembrie 1989 s-a mai făcut ceva pentru recuperarea banilor. După decembrie 1989, nici nu s-a pus problema. Chiar dacă lipsite de rezultat, tentativele statului român comunist de a recupera banii merită toată aprecierea. Mai ales dacă ne gândim că statul democratic postdecembrist nu s-a gândit o clipă la recuperarea banilor însuşiţi de ofiţerii şi colaboratorii Securităţii din fondurile secrete pentru acţiuni în străinătate, speculând balamucul din ultimele zile ale lui decembrie 1989 şi primele zile ale lui ianuarie 1990.

 

În loc de concluzii

 

Documentele publicate după decembrie 1989, între care se detaşează Stenogramele interogatoriilor luate lui Eugen Cristescu şi Mihai Antonescu în aprilie 1946, confirmă un adevăr:Fondul Antonescu a existat!

Crearea lui stă mărturie de grija Mareşalului Antonescu pentru interesele ţării, puse mai presus de interesele personale. Nicio mărturie, niciun document nu ne lasă să înţelegem că, în timp ce se preocupa de plasarea Tezaurului BNR la adăpost, de alcătuirea Fondului Naţional din Elveţia, Mareşalului Antonescu i-a trecut o clipă prin cap să-şi pună şi el deoparte ceva parale. Tot graţie documentelor tipărite după 1989, ştim acum ce s-a ales din banii strânşi cu grijă de Mareşal şi puşi în banca din Elveţia pentru ca elita românească, plecată din ţară după venirea ruşilor, să poată exista şi activa.

Doi şmecheri, aparţinând grupului de la Ministerul Afacerilor Străine, poreclit de unii grupul „băieţilor de bine”şi de alţii (Pamfil Şeicaru, de exemplu) grupul „Putregaiului de la Externe”, implicaţi în Lovitura de stat de la 23 august 1944, au pus mâna pe o parte din aceşti bani (6 milioane de franci elveţieni), care aparţineau poporului român, şi i-au tocat până la ultimul bănuţ în interes personal.

A existat şi un cont al lui Nicolae Ceauşescu? Dacă da, ce s-a ales de el? Documente care să ne răspundă precis la aceste întrebări nu au apărut după decembrie 1989 şi nu credem că or să apară. Din ceea ce ştim şi, mai ales, din ceea ce intuim, putem răspunde sub forma unei ipoteze. Un cont Nicolae Ceauşescu în sensul unei sume de bani depuse de fostul conducător la bănci din străinătate n-a existat. Spre deosebire de Mareşal, Nicolae Ceauşescu nu se aştepta să fie răsturnat de ruşi, după cum s-a întâmplat. În aceste condiţii, n-avea cum să ia în calcul necesitatea unui Fond Naţional, care să asigure elitei româneşti supravieţuirea în exil. Nu putea fi vorba nici de un cont vizând propria-i persoană şi propria-i familie. Nicolae Ceauşescu se credea etern în fruntea României.

În plus, ca şi Mareşalul, Nicolae Ceauşescu nu se gândea la bunăstarea propriei persoane. N-a existat un cont Ceauşescu sub o înfăţişare amintind de Fondul Antonescu. Au existat, în schimb, conturile Securităţii. Fie ale ofiţerilor sub acoperire, fie ale ofiţerilor care lucrau în domeniul economic. La o adică, putem compara aceste conturi cu Fondurile speciale ale Legaţilor din capitalele de ţări neutre din 1943-1944 şi chiar cu Fondul Naţional. Pentru că, indiscutabil, ca şi banii Fondurilor Speciale, cei din conturile Securităţii aparţineau poporului român.

După decembrie 1989, aceşti bani n-au ajuns la Buget, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci în buzunarele celor care vor deveni ulterior multimiliardarii României. Cum de a fost posibil ca, după decembrie 1989, cei care aveau acces la conturile Securităţii sau care la finele anului urmau să predea Centrului să nu fie luaţi la întrebări?

Am răspuns într-un fel acestor întrebări în eseul „De ce strigau securiştii:«Jos Securitatea!»“din volumul De la Dosarele Legiunii la Dosarele Securităţii, publicat de Editura Historia în 2006:„Securitatea a fost, dacă nu autoarea, atunci măcar complicea loviturii de stat ascunse în hărmălaia revoltei populare. Multe dintre vârfurile instituţiei se pricopsiseră binişor. Beneficiau de acareturi, de valută pusă la saltea. Altele aveau conturi peste hotare, deschise pentru acţiuni sub acoperire. Căderea comunismului le oferea şansa de a profita de avere, dar, mai ales de a o folosi la lumina zilei. Aşa se explică, poate, nebunia lozincii «Jos Securitatea!» din primele zile de după 22 decembrie 1989. Pentru a profita de conturile ştiute doar de superiori, ofiţerii aveau nevoie de desfiinţarea instituţiei la care lucrau. Dacă Securitatea ar fi rămas în picioare, trecând, transformată, în Serviciu Secret al României democratice, mai mult ca sigur că conturile din străinătate ar fi fost urmărite. În clipa când «hidosul aparat represiv» s-a pulverizat, atacat de cei care-i doreau moartea, n-a mai fost cine să se intereseze de urma banilor. Ei au putut fi folosiţi în noua economie. În plus, scoşi din prim-planul atenţiei, dar absolviţi de crime, securiştii şi-au putut vedea de afaceri. Nu-i exclus, astfel, ca, printre cei care demonstrau pe străzile Bucureştiului, strigând «Moarte securiştilor!» să fi fost şi mulţi securişti. Care-şi frecau mâinile văzând cum instituţia se prăbuşeşte, cum se duc dracului arhivele, cum se ard toate dovezile. Un argument în plus că în decembrie 1989 lucrurile au fost mult mai complicate decât cred unii“.

 

Tradiţia Fondurilor Speciale

 

 

Fondul special aflat la dispoziţia lui Mihai Antonescu trimite la un obicei de lungă tradiţie politică autohtonă:Fondurile speciale. Ultimul Decret-Legecare reglementează folosirea fondurilor speciale în regimul Antonescu e cel publicat în „Monitorul Oficial” (Partea I) nr. 205 din 2 septembrie 1943, dat la 1 septembrie 1943 de Ion Antonescu, Mareşal al României şi Conducătorul Statului sub titlul:„Decret-Lege pentru prevederea, gestionarea şi controlul fondurilor pentru acoperirea cheltuielilor speciale“.

Expunerea de motive, semnată de Alexandru D. Neagu, ministrul Finanţelor, precizează că documentul vizează îmbunătăţirea normelor de folosire a fondurilor speciale, stipulate prin Decrete-Legi anterioare, ultimul fiind dat la 8 mai 1943.

Articolul I al Decretului-Lege stabileşte natura şi scopul fondurilor speciale:„Pentru asigurarea ordinei publice, siguranţei Statului, a satisfacerii intereselor propagandei şi apărării naţionale şi a relaţiunilor cu străinătatea, precum şi a cheltuielilor urgente şi subvenţiunilor sau ajutoarelor speciale sau de interes general, se vor prevedea în bugetele respective fonduri pentru acoperirea cheltuielilor speciale necesare. Din aceste fonduri se vor putea efectua de asemenea or ce alte cheltuieli care le va aprecia Conducătorul Statului, Preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Cheltuielile avînd natura sau scopul arătat, se justifică prin derogare de la legea contabilităţii publice şi numai în condiţiunile prevăzute de legea de faţă.“

Următorul articol – 2 – se referă la instituţiile autorizate să beneficieze de fonduri speciale:„Asemenea fonduri se pot prevedea sub formă de articole speciale în bugetele Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Propagandei Naţionale, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Străine, Ministerului Finanţelor, precum şi în acelea ale Guvernămintelor Basarabiei şi Bucovinei“.

Din cadrul fiecărei instituţii, articolul 4 stipulează persoanele care administrează fondurile speciale:„Administrarea fondurilor pentru acoperirea cheltuielilor speciale se va face de:

a) Ministrul respectiv pentru departamente sau delegaţii săi în limitele ce li se vor fixa prin decizia ministerială;

b) Şeful Serviciului special de informaţii de pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri;

c) Guvernatorii Provinciilor Basarabia şi Bucovina.“

Se înţelege destul de uşor că fondurile speciale se referă la sume de bani a căror cheltuire cade exclusiv în prerogativele unui demnitar. Mult mai important, potrivit articolului 5, sunt situaţii în care plăţile se pot face fără a fi nevoie de acte justificative:„Administratorii fondului sau delegaţii lor ordonă plăţile şi aprobă actele justificative ale cheltuielilor, apreciind personal oportunitatea lor. În cazul cînd ordonă plăţi care, în interes general, nu pot sau nu trebuie să fie sprijinite pe acte, ordinul scris al administratorului fondului, specificînd că plata se va face fără acte, constituie sigurul act justificativ pentru gestionar“.

Gestionarul fondului e – potrivit articolului – „un funcţionar superior, care să nu aibă alte gestiuni“, şi care „va depune un jurămînt special în faţa administratorului fondului“.

Sumele de bani se depun – în virtutea aceluiaşi articol – pe numele gestionarului. Fondul special dă demnitarului care dispune prin lege de un asemenea fond posibilitatea să ordone gestionarului plata către o terţă persoană fără nici un act, nici măcar unul de primire a banilor din partea persoanei respective.

Curtea de Conturi, îndreptăţită să controleze gestionarea acestor fonduri, nu-şi poate băga nasul în banii plătiţi fără acte:„Art. 12 – Cheltuielile pentru care administratorii fondurilor nu pot prezenta acte justificative ale dispoziţiunilor de plată, se vor considera justificate de către secţiunea respectivă a Înaltei Curţi de Conturi. În cazul cînd Conducătorul Statului apreciază că aceste cheltuieli trebuie a fi cercetate, poate să ceară personal administratorilor fondurilor să le justifice verbal sau în scris“.

 

 

Curierii pe post de cărăuşi

 

Crearea Fondului Naţional şi a Fondurilor speciale de la Legaţiile României din capitalele de ţări neutre (Ankara, Lisabona, Madrid, Berna) presupune deplasări de sume de bani de la Bucureşti şi de la Berna la Bucureşti, prin curieri diplomatici, în formule mai puţin ortodoxe.

Cum se transportau aceşti bani ne istoriseşte Neagu Djuvara în Amintiri din pribegie:„Eu fusesem însărcinat, în cursul unui curierat la Ankara, în iunie ’44, să transport două milioane de franci elveţieni într-un geamantănaş. Suma era constituită din diverse devize, dolari, franci elveţieni – şi din păcate şi dintr-o cantitate destul de mare de «cocoşei», napoleoni de aur – ceea ce făcea ca acea valiză să cântărească cât o piatră de moară, şi pe tot drumul:la gară la Bucureşti, la transbordarea de la Giurgiu şi de la Ruse (că nu era încă pod), la graniţa bulgaro-turcă, peste tot se repeziseră hamalii să-mi ia şi geamantanul, iar eu să le spun:«— Nu, nu, ăsta e mic şi-l ţin eu!» – deşi se vedea de la o poştă că-mi trăgea braţul de mă apleca până la pământ. Aveam mereu în minte drama recentă a unui tânăr ofiţer român căruia, în urma unei neglijenţe, i se furase geanta de curier, în Bulgaria.

Eram însoţit de un tânăr agent al Serviciului Special Român – dar nici el nu ştia ce car în geamantănaşul acela. Şi iată că la graniţa spre Turcia – era seară – ni se spune că trenul nu merge mai departe în acea noapte... Am aflat, ajuns în Turcia, că avusese loc, nu departe, un sabotaj al unui grup de rezistenţi greci. Am stat, aşadar, toată noaptea, noi doi singuri, în sala de aşteptare a gării – eu culcat pe o bancă cu capul pe geamantan şi mâna trecută în mâner. N-am ajuns la Ankara decât a doua zi pe la prânz. Cretzianu îmi spune, arătându-mi un colţ după uşă în birou:«— Lasă geamantanul aici, şi vino la masă, că-i târziu.» Îi răspund:«— Domnule Ministru, nu înainte să-mi fi iscălit de primire!...» Mi-a semnat hârtia întinsă, fără să numere banii, şi m-a luat la masă“.

În Memoriilesale Camil Demetrescu istoriseşte, nu fără umor, o întâmplare iscată de un curier trimis să-i aducă bani lui Mihai Antonescu de la Berna:„Pe alese trebuia să trimit, la Berna, funcţionari care să-i aducă sume de franci elveţieni din fondul de acolo.

O dată am ales aşa de bine pe cineva încât a ieşit un violent schimb de cuvinte între acela şi ministru. Un bun funcţionar, consul general, dl. Alexandru Botez, i-a adus o sumă de 200.000 franci de la Berna. Ică (Mihai Antonescu – n.r.) foarte ocupat, l-a primit amabil, cum era de obicei şi chiar mai amabil, a luat plicul, i-a mulţumit şi, în continuare i-a spus «Acum fiind foarte ocupat, vă voi trimite, dle Botez, mai târziu adeverinţa de primirea sumei». Botez, la rândul lui, l-a rugat să fie totuşi atât de bun şi să i-o dea pe loc. Ică i-a repetat motivarea pentru care nu voia s-o facă, ceva mai iritat. Botez a insistat. Ică s-a înfuriat – se înfuria fără greutate – şi a început să strige:«Ce, domnule, d-ta nu înţelegi că sunt ocupat?!“ Botez a ajuns să strige şi el că fără adeverinţă nu părăseşte biroul. Vociferările, care alarmaseră tot cabinetul alăturat, au luat sfârşit când Botez i-a strigat:«Dle preşedinte, doar dv. sunteţi profesor universitar de drept, şi ştiţi că dacă muriţi între timp, m-aţi nenorocit!» Văzând că nu scapă, Ică i-a dat adeverinţa, iar eu am evitat vreo două zile să-l mai văd ca să nu-mi facă scandal de ce om i-am trimis pe cap!“

 

Şi exilaţii  îl dau  în judecată pe Al. Cretzianu

 

O acţiune de recuperare a banilor a venit şi din partea exilaţilor români. După plecarea din fruntea CNR, Nicolae Rădescu înfiinţează Liga Românilor Liberi.La 5 februarie 1953, Liga  îl dă în judecată pe Al. Cretzianu pentru fraudă, solicitând ca acesta să predea banii. Biroul avocaţial din Berna angajat pentru acest proces introduce o cerere prin care solicită Curţii de Apel din Berna să interzică d-lui Cretzianu de a dispune de fondul  în litigiu“.

Potrivit Noteitrimise de Birou pe adresa Ligii, Tribunalul răspunde că „acest fond a fost blocat“.Nici iniţiativa Ligii n-a avut un mai mare succes decât cele ale statului român. Explicaţia acestor eşecuri ne-o oferă chiar Nota CPExdin 31 decembrie 1978:„În urma unor demersuri făcute de către Banca Română de Comerţ Exterior, în cursul anului 1977, Union de Banques Suisses a răspuns, la 15 martie 1977, că fondul, în discuţie, aflat în contul lui Creţianu, a fost plătit de bancă acestuia, încă din anul 1955“.

Într-adevăr, încercările de recuperare a banilor au eşuat, pentru că de fiecare dată lui Al. Cretzianu i-a sărit  în ajutor C. Vişoianu. Fostul ministru a susţinut  în instanţă că i-a dat banii  în virtutea prerogativelor stipulate de Decretul-Lege nr. 576 din noiembrie 1946. La 17 aprilie 1947, C. Vişoianu declară  în faţa Curţii de Apel din Berna:„Banii proveneau dintr-un fond special care era la dispoziţia mea. Am dat instrucţiuni generale asupra  întrebuinţării fondului  în cadrul intereselor naţionale.  În scopul de a realiza instrucţiunile, am remis banii domnului Creţianu. Suma provenea din patrimoniul statului român“.

Şi mai departe:„Acesta (Creţianu – n.n.) avea dreptul de a dispune până la ultima centimă, dar avea obligaţia morală de a-mi da socoteală în mod sumar. Eu puteam dispune liber de aceste fonduri,  în consecinţă Creţianu are a-mi da socoteală numai mie, chiar după ce nu mai eram  în guvern. Toate chestiunile referitoare la fondurile special se tranşează după Decretul-Lege“.

 

Final cu văduvă

 

În 1989, sub titlul Cartea Memorandumului, Ion Raţiu publică la Londra documentele întrunirii de la Royal Halloway College, de lângă Londra (31 martie-4 aprilie 1977), având drept temă problemele exilului. Era inevitabil ca discuţiile să nu abordeze şi crunta realitate a prăpădirii Fondului de către Al. Cretzianu.

Cum Al. Cretzianu murise, distinsa văduvă, Eliza Cretzianu, găseşte de cuviinţă să ceară lui Ion Raţiu drept la replică faţă de afirmaţiile tipărite în Cartea Memorandumului. Democrat convins, Ion Raţiu publică scrisoarea solicitantei în revista sa „Presa Liberă Română” din 16 noiembrie 1980. Dacă personalităţile mai sunt cât de cât suportabile în hachiţele lor, văduvele personalităţilor sunt de-a dreptul revoltătoare.

Epistola Elizei Cretzianu debutează cu o enormitate:„FONDUL NAŢIONAL NU A EXISTAT NICIODATĂ. Fondul în chestiune, de 6 milioane de franci elveţieni, făcea parte dintr-un fond secret al Ministerului de Externe. Dl. Constantin Vişoianu (pe atunci ministru de Externe) l-a pus la dispoziţia soţului meu fără restricţii, spre a fi administrat de acesta, cu angajamentul de a-l folosi exclusiv pentru subvenţionarea Comitetului Naţional Român şi a altor activităţi şi publicaţii (…)“.

Minciuna că Fondul a făcut parte dintr-un fond secret al Ministerului Afacerilor Străine condus de C. Vişoianu a servit şi lui C. Vişoianu şi lui Al. Cretzianu. Inutil să mai precizăm că Fondul e rezultatul unei ample şi unice acţiuni la nivel înalt a Guvernului Antonescu. Primei minciuni îi urmează o doua, la fel de gogonată:„Adevărul este – şi-l pot dovedi – că fondul de 6 milioane de franci pus la dispoziţia lui Alexandru Cretzianu se terminase de mult. Numai graţie bunei administrări a soţului meu s-a putut întreţine fondul din 1945 pînă în 1978, deci 33 de ani, şi aceasta în ciuda crizei financiare. Până în 1974 se cheltuiseră 6.871.034 franci elveţieni, iar până în 1978 încă 149.000 franci elveţieni, ceea ce ne aduce la totalul de 7.020.034 franci elveţieni.“

În fine, pentru a culmina, ilustra văduvă susţine nici mai mult nici mai puţin că Al. Cretzianu a ieşit chiar păgubit din afacere:„Vreau însă să subliniez că, alături de aceste subvenţii făcute diferitelor persoane din Comitet, nu este cuprinsă nici o indemnizaţie datorată administratorului fondului, deşi, în acest caz, el mai avea dreptul la 56.000 franci elveţieni drept plată a salariilor de la Ankara din 1 august 1945 până în martie 1946, pe care Ministerul de Externe nu le-a trimis niciodată“.

""