De la cămaşa de noapte la haina de fumat

Autor 6554 vizualizări


Cea mai veche îmbrăcăminte pentru noapte pare a fi cămaşa sau camizola. Dar chiar şi ea a fost menţionată de istorici târziu, în Evul Mediu. Se pare că, până la inventarea ei, oamenii dormeau goi sau în hainele de zi.

Când scriem istoria veşmintelor de noapte plutim într-o oarecare incertitudine. Cea mai veche menţiune datează din Evul Mediu şi este despre cămaşă. Se pare că, până atunci, oamenii dormeau goi sau în hainele pe care le purtau în timpul zilei. Înainte de culcare, îndepărtau pur şi simplu veşmintele de deasupra şi dormeau în celelalte. Cămaşa de sub haine era probabil singurul obiect de îmbrăcăminte spălat cu regularitate. 

Pas cu pas prin istoria cămăşii de noapte şi a scufiei 

Dicţionarul Oxforddefineşte cămaşa de noapte drept un obiect vestimentar excentric, purtat de bărbaţi în pat. Potrivit dicţionarului de modă Fairchild, un astfel de obiect vestimentar este unul în care dorm atât bărbaţii, cât şi femeile, iar croiala lui este specifică fiecărui sex în parte. Dicţionarul de costume al lui R. Turner Wilcox defineşte cămaşa de noapte ca fiind un obiect vestimentar croit până mai jos de genunchi şi despicat în părţile laterale. Era purtată de bărbaţi şi băieţi înainte de apariţia pijamalei, târziu, în secolul al XIX-lea. Partea din faţă era împodobită cu broderii, închisă cu nasturi până la mijloc, mânecile erau lungi şi creţe, iar gulerul răsucit.

Fasonat cu migală, combinezonul de noapte făcea parte din garderoba lui Henry al VIII-lea şi a fost menţionat de Thomas Kyd în piesa Spanish Tragedy, în 1594;era, probabil, asemănător cămăşii purtate în timpul zilei. Scufiile de noapte erau şi ele destul de comune în acele vremuri şi faptul că erau menţionate în testamente sugerează faptul că aveau o oarecare valoare;acestea au intrat în modă în secolul al XVI-lea. Istoricii notează că Elisabeta I a Angliei a primit una cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Scufiile de noapte pentru bărbaţi erau din catifea, aveau o croială sofisticată, erau brodate şi foarte asemănătoare celor purtate în timpul zilei. Bonetele de noapte ale femeilor erau din bumbac, brodate cu dantele şi alte zorzoane.

 

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea, cămăşile de noapte bărbăteşti erau croite cu aceeaşi atenţie ca şi hainele de zi, cu inserturi de dantelă în jurul gâtului şi la mâneci. Mânecile erau lungi şi încreţite la încheieturi. Tăietura din jurul gâtului era croită mai adânc decât la cămăşile de zi. În perioada de doliu se purtau haine de noapte de culoare neagră. Cămăşile de noapte din lână, foarte la modă în secolul al XVIII-lea, erau mai lungi decât cele de zi şi aveau guler care se putea rula. Cele mai multe nu aveau manşete, dar puteau avea diverse alte ornamente.

La mijlocul secolului al XIX-lea, cămăşile de noapte cu guler răsucit sunt înlocuite de cele închise la gât cu nasturi şi nu mai lungi de genunchi. Scufiile sunt colorate şi adesea se termină cu un ciucure. Scufiile albe din bumbac şi cele încreţite ies din modă, iar finalul secolului al XIX-lea le face pe toate desuete. Un catalog de lenjerie masculină din 1915 menţionează cămăşile de noapte la un preţ între doi şi cinci şilingi şi şase pence. Cele din mătase sunt mult mai scumpe, costând 17 şilingi şi şase pence. Cămaşa de noapte a rămas la modă până astăzi, mai ales pentru femeile în vârstă, care o consideră confortabilă şi utilă.

 

Pijamaua, adusă din Asia

Începând cu anii 1880, cămaşa de noapte e înlocuită cu pijamaua, invenţie adusă din sudul şi vestul Asiei. Cuvântul pajama/pyjama a fost încorporat în vocabularul englez din persană prin secolele XVIII-XIX, odată cu prezenţa britanică în Asia de Sud. Prin secolul al XIX-lea, referirea la pijama desemna pantalonii legaţi în jurul taliei.

Potrivit Enciclopediei Britanice, pijamaua a fost introdusă în Anglia prin secolul al XVII-lea, dar s-a demodat rapid. Pe la 1870, după reîntoarcerea britanicilor din colonii, a reapărut în Vest, ca veşmânt bărbătesc destinat pe timp de noapte. Cu o minimă modificare:pijamaua nu mai avea buzunare precum ruda sa asiatică, întrucât prezenţa acestora era asimilată cu hainele de zi.

 

Franţuzoaicele inventează neglijeul Moda secolului al XVIII-lea aduce în prim-plan neglijeul, inventat de francezi. Mai exact, de franţuzoaice, care îl folosesc ca pe un obiect de îmbrăcăminte prin care sexualitatea se putea exprima liber în spaţiul intim. Neglijeul care se purta în 1920 era confecţionat din satin, după moda acelor ani. O figurină din ceramică, a lui Royal Dulton, din 1927, înfăţişează o femeie purtând acest obiect de îmbrăcăminte lung până la genunchi şi tivit cu dantelă.

Mai târziu, pentru confecţionarea neglijeurilor au început să se folosească materialele translucide, care mai mult descopereau trupul decât îl acopereau – modă exploatată din plin de Rita Hayworth, Marilyn Monroe sau alte vedete de după Al Doilea Război Mondial. Aceasta, în ciuda stricteţii codului de producţie cinematografică Hays, care cenzura nuditatea sau expunerea indecentă. Sunt anii în care hainele de noapte se tranformă din veşminte utilitare în primul rând, în veşminte senzuale şi chiar erotice;iar neglijeul devine mai degrabă un obiect de lenjerie.

Între 1940 şi 1970, neglijeul este, graţie materialelor sintetice, un obiect de îmbrăcăminte la îndemâna oricărei femei. Tendinţa este aceea de a deveni tot mai scurt şi mai larg, în genul rochiţelor pentru păpuşi, de unde şi denumirea de „baby doll” – care vine de la filmul din 1956, „Baby Doll”, cu Carroll Baker în rolul unei nimfete de 19 ani. Adesea, „baby doll” era o piesă de îmbrăcăminte fără mâneci, cu o croială generoasă. Alteori, ea era ornată cu dantelărie, pampoane, pene de stârc, uneori cu bretele înguste şi panglici. Materialul din care era realizat îl reprezenta fie mătasea, fie un alt material transparent, ca nylonul sau şifonul.

Rochia de casă, un halat şi nu prea

Rochia de casă era un obiect de îmbrăcăminte foarte popular prin anii 1940. Era suficient de lungă pentru a proteja de praf şi mult mai eficientă decât un şorţ. În acei ani, femeile occidentale rar plecau de-acasă, astfel că un asemenea tip de îmbrăcăminte era foarte potrivit muncii în gospodărie.

Până peste genunchi, rochia de casă acoperea orice obiect de lenjerie intimă şi se închidea în faţă cu nasturi sau cu fermoar. Odată cu trecerea timpului, rochia de casă a devenit tot mai sofisticată şi mai feminină, astfel că multe dintre doamne au început să o poarte şi la orele serii, când avea invitaţi. O astfel de rochiţă arăta mai degrabă ca o pelerină cambrată pe talie, urmând forma corpului. În timpurile moderne, acest obiect vestimentar pare să-şi fi pierdut utilitatea.

 

Haina de fumat

Jacheta pentru fumat era un obiect de îmbrăcăminte pe care bărbaţii îl purtau prin casă atunci când fumau ţigări sau trăgeau din pipă. Era de mărime medie, confecţionată din mătase, catifea sau combinaţii, legată cu un cordon sau închisă cu nasturi, un compromis între halatul de baie, cel de casă şi haina de stradă.

În secolul al XVII-lea, bărbaţii încep să fie reprezentaţi în portrete purtând asemenea haine de interior din mătase. Una dintre menţiunile cele mai timpurii vine de la Samuel Pepys (1633-1703), secretar în Marina Britanică şi deputat, autorul unui faimos jurnal, frescă a vieţii de zi cu zi din acele timpuri, care a dorit să fie astfel imortalizat. Cum nu-şi putea permite un asemenea obiect de îmbrăcăminte, a închiriat unul.

În 1850, „Gentlemen’s Magazine of London” defineşte jacheta de fumat drept un fel de pelerină scurtă pentru interior, din catifea, caşmir, pluş, lână sau flanel, în culori vii, ornată cu găitane şi nasturi mari. După Războiul Crimeei (1854-1856), acest obiect de îmbrăcăminte din mătase câştigă în popularitate, odată cu tutunul turcesc adus în Europa. A fost singurul câştig al Imperiului Otoman din acest război. După cină, un gentleman îşi putea pune această jachetă şi se putea retrage în camera pentru fumat. Jacheta avea rostul de a absorbi mirosul de tutun şi de a proteja restul hainele de scrumul ţigărilor.

Popularitatea acestei jachete s-a menţinut până în secolul XX. Un editorialist de la „Washington Post” susţinea în 1902 că jacheta pentru fumat este sinonimă cu confortul, în timp ce un cotidian din Pennsylvania scria în 1908 că această haină de casă le dă bărbaţilor un motiv în plus de bună dispoziţie. La mijlocul secolului trecut, printre vedetele de film masculine care au admirat şi purtat acest obiect vestimentar se numărau Cary Grant, Frank Sinatra, Dean Martin şi Fred Astaire. Acesta din urmă a ţinut chiar să fie înmormântat într-o jachetă pentru fumat.

Cu pampoane sau fără, din mătase sau nylon, hainele de casă au trasat mereu graniţa dintre intimitate şi societate, fiind, într-un fel, o modalitate a omului de a concretiza imaginea lui despre spaţiul privat;iar o istorie a vieţii private e de neconceput fără un studiu al evoluţiei hainelor de interior.

""