De la „act nesăbuit“ la „eroism suprem“: Șarja de la Prunaru

Autor 24346 vizualizări


Străbătând drumul european 70 dinspre București spre Alexandria, după intrarea în localitatea Prunaru, se observă, pe partea dreaptă, un complex memorial dedicat uneia dintre cele mai cunoscute acţiuni de luptă ale armatei române în Primul Război Mondial. Monumentul „Şarja de la Prunaru” şi cimitirul militar din localitatea cu numele omonim amintesc trecătorului de evenimentele petrecute pe aceste meleaguri în apriga toamnă a anului 1916.

După succesul de moment al ofensivei armatelor române în Transilvania, România primea o grea lovitură prin înfrângerea în bătălia de la Turtucaia şi pătrunderea armatelor Puterilor Centrale în Oltenia. Situaţia era cu atât mai disperată cu cât, la sfârşitul lunii noiembrie (stil nou), inamicul a reuşit aproape simultan trecerea Oltului şi a Dunării, fapt ce periclita însăşi soarta Capitalei.  

Conform ordinelor generalului francez Berthelot, urma să se încerce apărarea Bucureştiului prin gruparea tuturor forţelor disponibile pe râul Argeş, la vest de capitală. Într-un raport adresat superiorilor de la Paris, acelaşi general explica: „Nu avem suficiente forţe pentru o linie de 150 de kilometri de la Dunăre la munţi, unica soluţie: un război de mişcare, acţiuni în capetele coloanelor germane” . Inamicul se apropia de Capitală formând un semicerc cu 3 armate conduse de generalii Kraft, Kuhne şi Kosch, dinspre orașele Curtea de Argeş, Slatina, respectiv Giurgiu .


Act de eroism sau inconştienţă? 

Cele mai mari dificultăţi erau create de către Divizia 217 germană care, înaintând dinspre sud-vest, amenința Bucureştiul. După ocuparea orașului Alexandria, o serie de unităţi germane au reuşit să taie retragerea Diviziei 18 române, aflate în zona localității Drăgănești-Vlașca. Unitatea germană a interceptat şoseaua înspre București în dreptul localităţii Prunaru.

Spre deosebire de trupele germane bine instruite, Divizia 18 română era formată în principal din aşa-numitele unităţi teritoriale sau de miliţie, având în componenţă bărbaţi rezerviști, de vârstă înaintată. În același timp, în scopul apărării Capitalei, se afla Divizia 21 Infanterie, în zona Ghimpaţi-Naipu. Aceasta avea însă efective epuizate după luptele din zona văii Prahovei. În plus, legătura dintre cele două divizii era tăiată de interceptarea șoselei, trupele germane ocupând satul Prunaru la data de 27 noiembrie.

În aceste condiţii, generalul Refendaru, comandantul Diviziei 18, hotărăşte să deschidă drumul trupelor sale spre București prin spargerea încercuirii. Operațiunea este încredinţată Regimentului 2 Roşiori. Atacul se dă la ora 5 dimineaţa, inițial cu trupele de infanterie ale Brigăzii 43, pe o vreme ceţoasă ce reduce vizibilitatea. Escadroanele 1, 2 şi 3 ale Regimentului 2 Roşiori pornesc într-un marş dificil din cauza blocării drumului cu trăsuri şi care ale refugiaţilor din sate. La ora 7:15, infanteria română ia contact cu inamicul. Tentativele acesteia de a străpunge dispozitivul german se soldează însă cu eşecuri urmate de un intens contraatac german. O mare parte dintre infanterişti se retrag în pădurea ocupată de Regimentul 2 Cavalerie. Comandantul de regiment, colonelul Naumescu, aflat într-o stare de sănătate precară din cauza unei pneumonii, dă ordinul unei şarje directe de cavalerie împotriva germanilor.

Desfăşurarea faptelor, redată de un participant 

Şarja cavaleriei române în faţa mitralierelor germane poate fi comparată, păstrând desigur proporţiile, cu evenimente similare ale istoriei precum: „the charge of the light brigade” dată de armata britanică împotriva tunurilor ruse în bătălia de la Balaklava (Războiul Crimeei) sau cu asaltul ulanilor polonezi împotriva tancurilor naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Șarja de la Prunaru a fost intens dezbătută de istoriografie, însă părerile sunt împărțite. Pe de o parte, avem poziţia unor critici la adresa unui „act nesăbuit”, iar pe de altă parte, Constantin Kiriţescu expune un fapt de eroism suprem. O opinie demnă de luat în seamă este ceea a viitorului general Emilian Ionescu, participant la operaţiuni în calitate de locotenent al Diviziei 21 Infanterie. Acesta a notat în memoriile sale următoarele: „O imagine exactă a ceea ce s-a întâplat la Prunaru nu mi-am putut face imediat. Abia după război, corelând istorisirea lui Hristea (n.a. – coleg de şcoală militară al autorului, rănit în timpul luptei) cu câteva articole citite în presă, dar mai ales cu jurnalele de operaţii şi documentele de război la care am avut acces în calitate de profesor de istorie militară, mi-am dat seama că episodul de la Prunaru ar fi trebuit evitat, dar dacă totuşi el s-a produs, ostaşii români în special cavaleriştii, s-au luptat vitejeşte. Iată cum s-au succedat faptele: (...) Ordinul odată primit, regimentul se desfăşoară pe escadroane. Ofiţerii înaintea plutoanelor, săbiile afară, lăncile în cumpănire în poziţia de atac. Galop spre locul celei mai crâncene încleştări. Un semnal şi regimentul se desfăşoară în linie de coloană de plutoane la intervale mari, ia trapul, se aud chemări de goarne şi în iureş năvalnic, strigând ura, cavaleriştii se reped la şarjă. Surprinsă de atac, infanteria germană se retrage spre Prunaru în vârful lăncilor şi al săbiilor cavaleriştilor. Dar iată că un teren desfundat, plin de sfeclă, ascuns până atunci de ceaţă, începe să stânjenească şarja cavaleriştilor. Necruţătoarele salve de mitralieră seceră cai şi călăreţi, trăgătorii bavarezi se întrec cu furie în doborârea cavaleriştilor bârlădeni. Caii sunt împinşi cu un curaj sfidător de moarte spre mitralierele germane, glasul lor feroce tace. Nu pentru mult. Printre cei doborâţi de gloanţe se afla şi colonelul Naumescu. (Nu a murit imediat, ci după câteva luni, într-un spital militar). Cavaleriştii care au scăpat cu viaţă, fie chiar şi răniţi, dar încă pe cai sănătoşi, trecând prin dispozitivul inamic au ieşit din Prunaru spre nord-est şi galopând continuu s-au pomenit sub focul infanteriştilor Diviziei 21. Au fost însă recunoscuţi şi primiţi în dispozitiv. Reuşiseră să-şi deschidă drum prin luptă spre unităţile româneşti dar cu ce preţ!” Din 327 de soldaţi au rămas în viaţă 84, iar din 14 ofiţeri doar 5. Cavaleriştii au reuşit însă cu preţul vieţii lor să scoată din încercuire efectivele unei întregi divizii.

În onoarea evenimentelor, Regimentul 2 Roşiori Bârlad a primit mai târziu numele onorific „Prunaru”. Pe lângă monumentul ridicat în cinstea luptei din localitatea teleormăneană, un alt edificiu comemorativ s-a ridicat la Iaşi de către sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad. Statuia înfăţişând un cavalerist în poziţie de atac a fost dezvelită la data de 29 mai 1927, în prezenţa Reginei Maria. Regimentul 2 Roșiori și-a continuat existența eroică participând la o serie de bătălii, atât în cadrul Marelui Război, cât și în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anii ’50 ai secolului trecut, regimentul de cavalerie a fost mecanizat şi dislocat în localitatea Caracal.

Memoria colectivă a evenimentelor 

Cu ocazia centenarului evenimentelor de la Prunaru am luat legătura cu autorităţile care se ocupă de îngrijirea monumentului – şi am vorbit astfel, la începutul lunii februarie, cu Florentin Burcea, primarul comunei Bujoreni. Redăm discuţia în cele ce urmează. 

Cum este percepută imaginea evenimentelor de acum un secol în comuna dumneavoastră? 

Memoria colectivă a evenimentelor este păstrată an de an prin organizarea unor activităţi şcolare cu elevii din comună, precum și prin diverse activități defășurate cu ajutorul unor organizaţii guvernamentale. Monumentul şi cimitirul sunt îngrijite atât de elevi, pe bază de voluntariat, cât şi de asistaţii social ai comunei.

Cum a fost marcat centenarul evenimentelor? 

Cu ocazia aniversării celor 100 de ani, împreună cu Batalionul 1 Instrucţie Olt Caracal şi Consiliul judeţean, am organizat comemorarea printr-o paradă militară, depuneri de coroane şi luări de cuvânt din partea autorităţilor şi a veteranilor de război.

Din informaţiile noastre, în anul 2013, monumentul a fost lipsit de placa de bronz originală. Ce ne puteţi spune despre acest aspect? 

Monumentul a fost vandalizat prin sustragerea de către persoane necunoscute a plăcii de bronz dispuse pe soclu. Din păcate, nici la această dată nu au fost descoperiţi autorii furtului. Oficialităţile locale nu au reuşit să găsească o firmă care să poată realiza o copie fidelă. S-a folosit însă o placă din marmură, prin amabilitatea personalului unei firme private. Totul s-a făcut contra cost, însă am fi bucuroşi dacă am avea fondurile necesare şi specialişti în domeniul restaurării acestui monument degradat, atât din cauze naturale, cât şi a unor persoane precum cele precizate mai sus. În calitate de primar al comunei, vreau să mulţumesc însă celor care mi-au fost alături şi s-au implicat în păstrarea în condiţii cât mai bune a acestor monumente, dar şi în organizarea evenimentelor din 16 noiembrie 2016, şi anume: Consiliului Judeţean, Batalionului 1 Instrucţie Olt, reprezentaţilor bisericii şi ai şcolii, cât şi tuturor cetăţenilor comunei care au participat la comemorare.