Autor 24500 vizualizări


În octombrie 1972, Nicolae Ceauşescu l-a îndepărtat pe Corneliu Mănescu din fruntea ministerului de Externe. A urmat unul dintre cei mai prolifici ani din întreaga viaţă a lui Nicolae Ceauşescu, socotit după numărul de vizite în străinătate.

De-a lungul anului a voiajat mult, de-a lungul şi de-a latul mapamondului, trâmbiţând punctele de vedere româneşti în diferite dosare internaţionale. În sens invers, reciproca Bucureştiului a fost mai puţin spectaculoasă. Nici un lider mondial important n-a mai venit să-l vadă pe Ceauşescu la el acasă. Au venit totuşi şahul Iranului şi secretarul general al ONU. Dintre liderii mai exotici, în iarnă a venit România argentinianul Peron, care la acel moment nu deţinea nici o calitate oficială. Ceauşescu l-a primit la vila de la Olăneşti. Vara l-a vizitat generalul Jean Bedel Bokasa, preşedintele Republicii Centrafricane, care a discutat cu Ceauşescu în largul mării, la bordul vasului Mihai Viteazul.

„Atât în ţară, cât şi peste hotare“

În economia prestigiului, de impact a fost primirea lui Nicolae Ceauşescu de Papa Paul al VI-lea, cu ocazia vizitei de stat în Italia şi San Marino. În 1973, a reuşit performanţa să discute cu liderii ambelor super-puteri – Leonid Brejnev şi Richard Nixon. S-a întâlnit şi cu Willy Brandt, cancelarul Germaniei Federale, una din cele mai puterice economii vest-europene. A făcut un lung turneu în statele din America Latină (Cuba, Costa Rica, Ecuador, Venezuela, Columbia şi Peru). Războiul de Yom Kippur dintre Egipt şi Siria, pe de o parte, şi Israel, de cealaltă, i-a oferit ocazia să se manifeste într-una din cele mai dragi ipostaze-cea de mediator al conflictelor planetare. România a încercat să intervină în marile dosare ale politicii internaţionale, precum negocierile privind reducerea armamentelor în Europa şi în discuţiile referitoare la securitatea şi cooperarea în Europa. Contabilitatea prestigiului continua să înscrie la pasiv relaţiile cu aliaţii-Uniunea Sovietică şi celelalte state din blocul estic ce urmau linia de conduită a Moscovei în relaţiile internaţionale.

Ambiţii mari, rezultate modeste

Socotit însă după efect, după rezultatele concrete ale vizitelor şi intervenţiilor lui Ceauşescu în diverse dosare, succesul a existat, dar mai mic decât ambiţiile lui. Raporturile directe dintre cele două super-puteri, URSS şi SUA, precum şi dintre aceasta din urmă şi China comunistă au dus, indirect, apă la moara lui Ceauşescu. Atunci, contextul nu i-a fost potrivnic. Politica externă originală dusă de Ceauşescu în prima jumătate a anilor ʼ70 s-a suprapus unei etape ceva mai calme a Războiului Rece, când cei doi coloşi făceau paşi unul spre celălalt. Astfel, dorinţa de „pace şi prietenie“, exprimată până la saţietate în toate documentele oficiale ale regimului de la Bucureşti, cădea la începutul anilor 70 pe un sol ceva mai fertil.

Proorocul Ceauşescu

În 1973, la capitolul relaţii externe, Ceauşescu n-a mai inovat. Cu toate prilejurile, în toate vizitele, reuniunile şi discursurile a repetat principiile generale ale politicii externe dusă de Bucureşti, elaborate în deceniul şapte:deplina egalitate în drepturi între statele lumii, respectul suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecul în „treburile interne“, avantajul reciproc, renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state. În vreme ce viziunea lui Ceauşescu despre lume rămânea constantă, lumea însăşi era într-o continuă mişcare. A încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să-şi caţăre intenţiile pe valul dinamicii internaţionale.

Schimbările produse la nivel global nu i-au scăpat liderului de la Bucureşti, care le acorda semnificaţii în deplin acord cu ideologia. În opinia lui Ceauşescu, exprimată în şedinţa Comitetului Executiv din 2 iulie 1973, modificarea raportului de forţe pe plan internaţional se datora unor legităţi „obiective“:dezvoltarea forţelor de producţie generează creşterea conştiinţei maselor, de unde succesul mişcărilor de eliberare naţională care acţionează sub conducerea partidelor comuniste. Succesul politicii externe româneşti se datorează faptului că omenirea a ajuns la acel nivel de dezvoltare în care este capabilă să-l înţeleagă, a mai spus Ceauşescu, având în vedere desigur stadiile prevăzute de ideologia marxist-leninistă. „Dacă acestea le-am fi spus cu 20 de ani în urmă, fără nici o îndoială că ele nu ar fi avut şanse“.

Public, Ceauşescu nu şi-a făcut un merit din schimbarea raportului de forţe la scară globală, iar ce va fi crezut în sinea lui este imposibil de ştiut. În „aprecierile“ date schimbărilor de pe plan internaţional n-a uitat totuşi să se menţioneze şi pe sine. Dintre toate calităţile, în materie de politică externă cel mai mult i-a plăcut să se considere un vizionar:„În orice caz, desfăşurarea evenimentelor internaţionale demonstrează cu destulă claritate justeţea activităţii partidului nostru de a dezvolta relaţiile cu toate ţările socialiste, de a milita pentru depăşirea divergenţelor“. Lumea evolua după cum el prorocise cu mult timp înainte.

Mazilriea lui Corneliu Mănescu

În octombrie 1972, Ceauşescu îl îndepărtase din post pe Corneliu Mănescu, cel mai longeviv ministru de Externe al României, care deţinuse acest portofoliu neîntrerupt din 1961. „Lui Ceauşescu îi trebuia o anumită continuitate, nişte oameni care să-i cunoască pe alţii pentru bunul mers al relaţiilor internaţionale“, şi-a explicat, după 1990, Corneliu Mănescu remarcabila continuitate (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Companie, 2008). Mandatul acestuia s-a suprapus cu toate schimbările majore din politica externă a României, începute în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi continuate apoi cu mult aplomb de Ceauşescu.

Pierderea portofoliului Externelor a fost resimţită de şeful formal al diplomaţiei româneşti ca o mazilire, care l-a luat prin surprindere. „Trebuia să facem o vizită în Belgia şi aşteptam cu care nerăbdare să mă întâlnesc acolo cu un mare prieten al meu, ce era ministru de Externe al Belgiei“, a relatat fostul ministru împrejurările demiterii sale. „Înaintea plecării, Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. Scurt şi dintr-o dată“. L-a introdus, apoi, la fel de neaşteptat, în şedinţa Comitetului Executiv. „De faţă cu mine, a luat cuvântul şi mi-a spus în culori pozitive că-mi mulţumeşte pentru toată activitatea, că ministerul condus de mine şi-a realizat toate sarcinile, că s-au făcut mari progrese..“. Atât l-a lăudat, că Mănescu se aştepta la o promovare. Pentru fostul titular al Externelor a urmat însă o perioadă care, din povestirile sale, aduce a film de aventuri. Supărat pe decizia întâiului fiu al ţării, a părăsit Bucureştiul, cu urmăritori de la Securitate pe urmele sale. Mănescu a reuşit să scape de urmăritori în câteva rânduri şi, în final, fostul demnitar comunist s-a refugiat la Mănăstirea Cozia, prin mijlocirea patriarului Iustinian. În sezonul turistic, s-a fotografiat cu vizitatorii ctitoriei lui Mircea cel Bătrân. „Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o amintire cu el, mai ales că a fost preşedintele ONU…Dacă şi el este de acord. «El»-adică eu, eram totdeauna de acord. şi veneau tot mai mulţi“. Până la urmă, Corneliu Mănescu a primit funcţii de mai mică importanţă iar în 1978, a fost numit ambasador la Paris.

În locul lui, Ceauşescu l-a preferat în echipa ministerială pe George Macovescu, adjunctul „scosului din funcţie“. A anunţat „propunerea“ în aceeaşi şedinţă a Comitetului Executiv unde îl destituise pe Mănescu, iar ceilalţi au fost de acord.

 

Sursa:Adevărul

""