De ce s-a despărţit Ceauşescu de Maurer

Autor 43086 vizualizări


Ion Gheorghe Maurer a fost premierul cu cea mai lungă guvernare din istoria contemporană a României. A exercitat prerogativele funcţiei timp de 13 ani (1961-1974). Despărţirea de el a însemnat pentru Ceauşescu începutul unui timp când, cu excepţia nevestei, nu mai preţuia opinia nimănui.

Printre amintirile vizitei din 1971 în ţările comuniste asiatice, încă tânărul demnitar pe-atunci Ştefan Andrei a păstrat şi stupefacţia ce i-au trezit-o discuţiile purtate, la Canton, între Ceauşescu şi Maurer. Ironizându-l pe Ceauşescu care solicita înlocuirea cuvântului „consum” cu sintagma „bunăstare materială şi spirituală”, primul ministru a replicat frust:„Eu aş vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum”.

Investiţii sporite în detrimentul consumului populaţiei

Cei doi s-au contrat şi pe tema raportului dintre investiţii şi consum:premierul susţinând că o treime din venitul naţional pentru acumulare e prea mult, iar secretarul general argumentând cu progresul ce va să fie în anul 2000. Au plonjat acolo şi în discuţii filozofice. Derivatul axiomei marxiste după care materia, ca factor primordial al universului şi, , bază” a spiritului, este influenţată, la rându-i, de partea imaterială a lumii, i-a părut lui Ceauşescu izvor nesecat de, , conştiinţă revoluţionară”. În termeni metaforici, Maurer i-a atras însă atenţia:dacă materia e locomotiva trenului, conştiinţa ar fi vagoanele;dacă asupra vagoanelor s-ar acţiona printr-o frânare sau accelerare bruscă, locomotiva se dă peste cap. Nu s-au înţeles deloc atunci, a conchis martorul (Lavinia Betea, Andrei Ştefan, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli, Bucureşti, Adevărul, 2011).

Doi-trei ani buni de colaborare

Nu se înţelegeau însă mai de demult. Lui Maurer i-a părut bună alegerea lui Ceauşescu numai în următorii doi-trei ani. Doar atât noul, , cap” al partidului l-a îngăduit ca, , gât” al deciziilor de anvergură. Maurer reprezentase atunci statul român în relaţiile cu ţările din afara lagărului comunist şi tot el semna, în oficiosul partidului, , , expunerile” la aniversări istorice, instituind astfel cadrele valorizării lor în discursul public. Iar Ceauşescu i se „părea a fi înţelegător şi puteam discuta despre ce urma să facem”, după mărturia târzie a lui Maurer (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Compania, 2008).

Noul lider a pornit „după socotelile lui” mai curând decât s-ar fi aşteptat iar demnitarii îl secondat totdeauna la vot. Apoi n-a mai fost cazul de discuţii contradictorii:Ceauşescu îşi transmitea deciziile miniştrilor, fără să-l informeze ce convenise cu aceia.

Divide et impera!

Relaţiile de care Ceauşescu avea nevoie pentru control absolut apăruseră şi prin crearea, începând din 1967, a noilor, , consilii” ale căror obiective se suprapuneau activităţii ministerelor şi secţiilor Comitetului Central. Dintru început, bunăoară, erodase prestanţa şefilor diplomaţiei prin conlucrări aparte cu secţia de Relaţii Externe şi prin cultivarea animozităţii între cele două instituţii.

Competiţia între Consiliul Naţional al Economiei şi guvern se acutiza şi prin personalitatea personajele din linia întâi. Dar în slugărnicia lui Manea Mănescu şi activismul fostului miner Ilie Verdeţ, prim-vicepreşedintele Consiliului de Miniştri care coordona aplicarea politicii partidului în teritoriu, voluntarismul lui Ceauşescu aflase trainice puncte de sprijin. În spiritul programului marxist, aceştia îl susţineau în rimurile înalte ale industralizării şi măsuri, în forţă, pentru reducerea diferenţelor dintre sat şi oraş. Ambele obiective figuraseră în Programul marxist al partidului comunist dar Ceauşescu aplica o tactică diferită de a predecesorului Dej. În anii 1946-1965 politica industrializării forţate s-a focalizat pe centrele cu tradiţie muncitorească şi aşezările bogate în resurse materiale, după cum arată analizele actuale (Claudia Rodica Popescu, Industria României în secolul XX, Analiză geografică, Oscar Print, Bucureşti, 2000). Cu ţinta repartizării proporţionale a forţelor de producţie în toate zonele ţării, localizările industriale de după 1968 s-au concentrat pe reşedinţele judeţelor fără trecut de centre administrativ-regionale şi pe aşezări medii din zonele estice şi sudice ale României. O, , clasă muncitoare“ şi tehnologii competitive nu se puteau însă crea acolo peste noapte.

Consum pe şedinţă-un, , tun” de Courvoisier

Pentru mai noii demnitarii, Maurer conta ca exponent al unei, , generaţii expirate” de revoluţionari. Din bârfele şi frânturile de poveste prin care-i cunoşteau trecutul, premierul făcea figură de, , burghez rătăcit în mişcarea comunistă”, cum îl numise Dej pe premierul Groza. Şi de personaj nonconformist sub raportul normelor impuse activului central de partid. „Maurer spunea că până la 60 de ani n-a avut nici o reţinere în savurarea plăcerilor vieţii, l-a descris în memoriile sale Dumitru Popescu (Am fost cioplitor de himere, Editura Expres, Bucureşti, 1994). La 60 de ani, medicii i-au stabilit unele restricţii, el le accepta relativ, luându-şi, însă, recompensa, din când în când cu vârf şi îndesat. La unele prelungiri ale şedinţelor CPEx din anii ‘70, se aducea o gustare şi un pahar de vin. Lui i se aducea, din oficiu, o sticlă de Courvoisier pe afet de tun. După ce se termina ordinea de zi, se mai stătea la taclale, timp în care el îşi sorbea tacticos licoarea. Când se ridica, cu o ţinută ireproşabilă, murmura satisfăcut:„Băui un tun!“. Surprindea întotdeauna prin câte o originalitate.” Impozant şi prin prezenţa fizică, impunea ţinută vestimentară, , la patru ace” şi foştilor activişti de teren ai UTM-ului ajunşi miniştri. Când unul apăruse la şedinţa guvernului fără cravată, premierul l-a scos afară ca pe-un şcolar obraznic după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil (O istorie trăită, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).

, , Lupii tineri“ vedeau şi că singur Maurer îl mai, , înţepa“ pe Ceauşescu, ignorând stilul cazon introdus de acesta la comanda armatei partidului. În plină şedinţă de Comitet Executiv, bunăoară, l-a înştiinţat pe „Nicu” să nu mai conteze pe el dacă va mai reduce din leafa demnitarilor. În redarea lui Dumitru Popescu, s-a purtat acest dialog:„Măi, Jane, fii şi tu atent la ce spui!, l-a atenţionat destul de reverenţios Ceauşescu. Cum se poate să afirmi tu că vii la guvern şi la CPEx pentru bani“;„Păi, da, dragă, asta am şi vrut să spun, i-a replicat primul ministru. Aşa e, vin pentru bani, ce altceva crezi că mă mai interesează pe mine decât banii?“

Viziune de ansamblu, consecinţe pe termen lung

Selectaţi după eficienţa mobilizărilor pe şantierele tineretului şi campaniilor de, , lămurire”, „cei veniţi la masa pusă” lucrau cu măsura, , activităţii neobosite”. Maurer, care respecta orarul partidelor de tenis şi petrecea două zile de weekend la vânătoare, li se părea că pluteşte deasupra treburilor zilnice ale guvernului, coborând din „olimpianismul politic” doar pentru „consult la nivel superior“, după cum a relatat Dumitru Popescu.

Dedicat viziunilor globale, premierul se sustrăgea însă uzurii, , problemelor“ curente, nenumăraţii, , copaci“ care obturau deja priveliştea lui Ceauşescu asupra, , pădurii“. Căci, în anii 70, după mărturia lui Maurer, pentru aceia care cunoşteau realităţile economice româneşti, falimentul era clar. Ţara mergea însă mai bine ca oricând pentru cetăţeanul conectat exclusiv la sursele oficiale de informare. După contactele cu străinătate, şi alţi bătrâni ai partidului pierduseră credinţa în puterea lagărului comunist de-a ajunge din urmă şi depăşi capitalismul. Vedeau, după mărturia lui Corneliu Mănescu că ritmul progresului Europei occidentale şi Americii se accelerau, şi că tot mai în defavoarea Estului decurgeau relaţiile cu marile concerne (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001).

Maurer, susţinător fervent al Israelului

Dar fricţiuni apăruseră între Ceauşescu şi Maurer şi pe tema relaţiilor internaţionale. Premierul suţinea consecvent cauza Israelului în conflictele cu lumea arabă. Ceauşescu încuraja abordările mai pe tiparul, , şmecheriilor olteneşti “, ajungându-se într-o asemenea situaţie ca premierul să-l înjure, în faţă, pe Ştefan Andrei. În plus, Maurer susţinea că soarta lumii depinde de Statele Unite şi Uniunea Sovietică, de ţările occidentale, de Japonia şi de China, desconsiderând ideea egalităţii statelor şi miza pe ţările în curs de dezvoltare, după mărturia lui Ştefan Andrei.

""