Autor 31787 vizualizări


În 1945, cel de-al Treilea Reich a fost invadat de la Vest şi Est de către trupele anglo-americane şi cele sovietice, care distrug din temelii regimul naţional-socialist, cu scopul de a obţine victoria finală. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1918, la sfârşitul Marelui Război. Trupele Antantei, dar în special Forţele Expediţionare Britanice, se mulţumesc să cauzeze înfrângeri majore Germaniei Imperiale pe teritoriul aliatului francez, fără a avansa spre Berlin. Ca atare, de aici porneşte paradoxul Primului Război, pe care Tratatul de la Versailles nu a reuşit să îl soluţioneze:Germania nu a fost învinsă pe teritoriul naţional şi, de aceea, nu s-a simţit niciodată, în mod real, înfrântă.

Apelul german către Washington pentru un Armistiţiu

Astfel, la 11 Noiembrie 1918, Aliaţii acceptă armistiţiul cerut de către Germania, care deşi reprezenta, în fapt, capitularea Berlinului, nu a fost înţeles în acest mod la momentul respectiv. Autorităţile germane credeau că, dat fiind discursul preşedintelui american Woodrow Wilson despre o victorie Aliată fără anexări, vor reuşi să obţină încheierea războiului în această notă. Practic, Germania îşi dorea menţinerea unui status-quo-ante 1914, ceea ce era imposibil în 1918.  

În 1917, Puterile Centrale (Mittelmächte)erau aproape învingătoare, fiind „ajutate” şi de ieşirea Rusiei din război, din cauza schimbării radicale de regim determinată de Revoluţia Bolşevică din Octombrie. Însă, Berlinul nu reuşeşte să exploateze în favoarea sa acest moment, deoarece determină, prin propriile erori, decizia SUA de a intra în război. Astfel, trimite un mesaj Mexicului, denumit telegrama Zimmerman, prin care îi cere să îi devină aliat, mai mult, submarinele germane atacă cargourile americane, care erau, de altfel, neutre. Washingtonul intră, aşadar, în război ca putere asociată, nu aliată, însă, iniţial, tot ceea ce poate face pentru Antantă este să o finanţeze în continuare, pentru a-i asigura capacitatea de luptă.

Soarta Germaniei este, astfel, pecetluită. Dacă ar fi putut rezista, probabil, în faţa trupelor anglo-franceze ale căror resurse începeau să se epuizeze, nu poate face acelaşi lucru în momentul, când SUA înclină clar balanţa în favoarea Aliaţilor. Astfel, o victorie germană este imposibilă de la sfârşitul lui 1917. De aceea, după ce leadership-ul politic şi militar de la Berlin înţelege că a fost înfrânt în vara şi toamna lui 1918, hotărăşte să adreseze cererea de armistiţiu Washingtonului. Nu se adresează Parisului sau Londrei, deoarece urmăreau să determine o separare între liderii europeni şi Wilson.

America acceptă armistiţiul

Preşedintele american nu avea ca scop declarat modificarea regimului Kaiserreichului, însă a dat de înţeles că atât autocraţia, cât şi militarismul german stăteau în calea păcii. Ca atare, în Octombrie, la Berlin, are loc o schimbare superficială, prin care se urmărea impresionarea lui Wilson. Astfel, conducerea militară a generalului Erich Ludendorff şi a mareşalului Paul von Hindenburg renunţă la putere în favoarea politicienilor, obţinând astfel o quasi-democratizare a sistemului statal.

Apelul către Washington nu rămâne fără răspuns, deoarece problemele interne americane le soluţionează problema. Astfel, susţinerea lui Woodrow Wilson în Congres scăzuse foarte mult, din cauza faptul că, acum, acesta avea o majoritate Republicană. Mai mult decât atât, costurile războiului crescuseră mult mai mult decât planul iniţial, mai ales că SUA trebuia să menţină un număr impresionant de trupe în Europa, unde era nevoită să plătească în franci şi lire sterline, iar nu în moneda proprie. Astfel, Wilson ştia că nu poate continua războiul şi aprobă armistiţiul.

Revoluţie în Germania

Ca atare, nu se punea problema unui atac Aliat asupra Berlinului, care ar fi decapitat regimul autocratic. Însă, spre acest lucru se îndrepta situaţia internă din Germania. În Octombrie 1918, Berlinul rămâne singur în faţa Antantei, deoarece foştii săi aliaţi încheiaseră deja armistiţii prin care ieşiseră din război, ceea ce duce la război civil şi revoluţie în Germania. Astfel, la 9 Noiembrie 1918, Wilhelm al II-lea, ultimul Kaiser al Germaniei Imperiale, renunţă la putere şi se refugiază în Olanda.

SUA şi UK nu vor să îşi extindă rolul în sistem  

Mai mult decât atât, anglo–americanii nu îşi doreau să menţină trupe pe continent, dorindu-şi să îşi demobilizeze soldaţii cât de repede posibil. Urmările acestei politici se observă în anii 1938-39, când Marea Britanie realizează că nu avea decât o divizie de trimis pe continent pentru a apăra Franţa în faţa Germaniei Naţional-Socialiste. SUA şi Anglia nu erau pregătite să îşi asume în 1918 rolul de a interveni constant în sistem pentru a opri posibila apariţie a unui hegemon.

Astfel, îşi doreau să impună prin tratatul de pace condiţii care să facă imposibilă pentru Germania reînarmarea şi declanşarea unui nou război total. Încă din 11 Noiembrie, Berlinului i se impun clauze militare şi navale foarte dure, care îl împiedică să preia iniţiativa unei ofensive. Cu toate acestea, Marea Britanie nu îşi propusese distrugerea totală a inamicului, deoarece ştia că o economie funcţională a Germaniei determina o bunăstare a sa şi, implicit, a Europei. Prin urmare, Anglia nu dorea să învingă total Berlinul şi, de aceea, nu avansează în teritoriul german.

Foch vrea să încheie războiul până ce Franţa nu decade ca Mare Putere

Franţa, mai mult decât SUA şi Marea Britanie, avea în plan să îşi menţină cât mai mult posibil ascendentul asupra Germaniei, pe care l-a obţinut în urma victoriei. De aceea, mareşalul Foch nu dorea extinderea războiului, care ar fi dus la pierderea totală a influenţei franceze în Europa. Cerinţele acestuia au inclus ocuparea Alsaciei şi Lorenei, pierdute după înfrângerea în războiul franco-prusac din 1870 şi, reţinerea în posesia Parisului a capetelor de pod pe Rhin. Georges Clemenceau, premierul francez, cere mai mult decât Foch-vrea crearea unui stat-tampon rhenan între Franţa şi Germania, dar obţine doar demilitarizarea şi ocuparea zonei pe timp de 15 ani, prin Tratatul de la Versailles.

Din toate aceste motive, trupele Aliate nu avansează spre Berlin în toamna anului 1918. Cauzele sunt de ordin militar, financiar, de prestigiu, precum şi modul în care leadership-ul politic din statele Antantei îşi imagina funcţia sa în sistemul de state. După cum se va demonstra în perioada interbelică, SUA, deşi puternică financiar, nu era pregătită să intervină activ, politic, pentru a ajuta Franţa şi Anglia, ci îşi rezumă poziţia de neutralitate.

Bibliografie

1.      Steiner, Zara, The Lights that Failed:European International History 1919 – 1939, Oxford University Press, UK, 2005

2.      Stevenson, David, 1918 Revisited, The Journal of Strategic Studies, Vol. 28, No. 1, 107 – 139, February 2005

3.      Stevenson, David, Why didn’t the Allies march on Berlin in 1918?, BBC History Magazine, volumul 12, numărul 6, Iunie 2011