Autor 2448 vizualizări


În ultimul an, tensiunile în Marea Chinei de Sud – poate cea mai militarizată zonă maritimă din lume – au cunoscut o creștere îngrijorătoare. În acest context, penultimul număr al revistei BBC Historyoferă un scurt istoric al conflictelor din zonă dintre China, Vietnam, Filipine ș.a., explicând de ce un grup de insulițe și recife aparent nesemnificative ar putea sta la baza unui război.

Mai multe insulițe nelocuite și recife se află în centrul unei crescânde furtuni politice și potențial militare născute din pretențiile națiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, șase țări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci și zeci de insule, fără a obține însă și recunoașterea internațională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Malaezia și Brunei se află într-o competiție acerbă pentru controlul insulelor și resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc crește pe zi ce trece.

Această criză are origini complexe. Problema fundamentală este că, până în anii '30 ai secolului trecut, aceste insule nu aveau o populație permanentă și nicio țară nu putea emite pretenții de necontestat asupra lor. La început, insulele nu au fost percepute ca având o prea mare importanță. Ba mai mult decât atât, în anumite contexte, China și Vietnamul (pe atunci aflat sub administrație franceză) au negat că ar stăpâni aceste insule atunci când situația le-o cerea.

În secolul al XIX-lea și la mijlocul secolului XX, drepturile de proprietate asupra unora dintre aceste insule erau atât de vagi încât unii aventurieri și-au înființat propriile lor mini-state aici. Primul a fost un căpitan britanic în deceniul al optulea al secolului XIX, iar fenomenul a continuat până după 1950: în 1956, un om de afaceri filipinez, pe nume Tomas Cloma, a întemeiat în unele dintre aceste insule propriul micro-stat.

Confuzia privind drepturile de proprietate asupra insulelor și zonelor maritime e și o consecință a impreciziei organizațiilor internaționale responsabile cu stabilirea unor reguli jurisdicționale de bază. În 1887, o comisie franco-chineză însărcinată cu rezolvarea problemelor de frontieră stabilea granițele terestre dintre China și teritoriile indochineze stăpânite de francezi, dar nu stabilea exact cine are jurisdicție asupra insulelor din Marea Chinei de Sud. Două generații mai târziu, la conferința de la Cairo din 1943 (privind acordurile teritoriale postbelice), insulele – stăpânite atunci de Japonia – nu au fost nici măcar menționate. Iar la conferința internațională de la San Francisco din 1951, privind fostele teritorii ocupate de japonezi, încercarea sovieticilor de a atribui insulele Chinei nu a avut succes, iar în cele din urmă statutul insulelor nu a mai fost stabilit. Apoi, în 1975, după o conferință ONU, formulările vagi din ceea ce avea să devină Legea Mărilor au contribuit și mai mult la escaladarea tensiunilor.

Micile insule și recife pe care China și alte națiuni din Asia de Sud-Est au vrut să le ocupe în ultimele decenii sunt cu adevărat importante doar dintr-un punct de vedere, anume drepturile asupra apelor din jurul lor, ape bogate în pește și, eventual, petrol. Problema este că legea mărilor nu specifică exact ce tipuri de insule conferă aceste drepturi de exploatare proprietarilor. Spre exemplu, conform legii, pentru ca o insulă să poată beneficia de dreptul de exploatare în zona economică exclusivă (stabilită la 200 de mile împrejurul insulei), ea trebuie să fie capabilă să susțină o activitate economică și o populație. Însă această definiție este percepută ca putând fi interpretată în mai multe feluri. Iar în mijlocul acestor confuzii, națiunile din regiune emit pretenții asupra tuturor insulelor din Marea Chinei de Sud, indiferent de mărimea acestora.

Dar de ce este Legea Mărilor atât de vagă? Răspunsul se află într-un conflict de interese ce a marcat Conferința ONU din 1975, dintre țările-insulă/arhipeleag și alte națiuni. Primele doreau să obțină jurisdicția asupra unor vaste zone din ocean, iar cele din urmă considerau că aceste mici state-insulă încercau să obțină o porție prea mare din resursele maritime ale lumii. Disputa cerea un compromis, ceea ce a rezultat în formularea vagă a textului de lege. De fapt, imprecizia acordurilor internaționale – din anii 1880 și până azi – nu a fost neapărat o probelmă atâta vreme când insulele din Marea Chinei de Sud nu prezentau interes. Dar de la începutul secolului XX, ele au devenit din ce în ce mai importante.

În 1911, într-o vreme în care China cunoștea o intensificare a avântului naționalist, autoritățile au luat măsurile necesare pentru exercitarea jurisdicției asupra arhipeleagului Paracel din nordul Mării Chinei de Sud. Apoi, în anii '20, imperiul Japonez (care ocupase mare parte a insulei Taiwan în 1895) s-a arătat interesat de același grup de insule. Neliniștite de expansiunea japonezilor, autoritățile coloniale franceze din Vietnam au emis propriile pretenții asupra insulelor din zonă (inclusiv arhipeleagul Paracel și un alt arhipeleag aflat mai la sud, Spratly). China și Japonia au avut obiecții cu privire la pretențiile francezilor, dar Franța a ocupat oricum insulele. Începând cu 1938 însă, japonezii au început să ocupe pe rând insulele respective. Apoi, mai bine de un deceniu mai târziu, a apărut o nouă amenințare politico-militară:blocul comunist, care venea la rândul lui cu pretenții asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.

Începând cu anul 1947, China a dezvoltat o politică potrivit căreia mare parte din Marea Chinei de Sud (și insulele aferente) aparțineau jurisdicției sale. Asta a condus la o evoluție bizară în anii '50, când guvernul Vietnamului de Nord, țara care avea cele mai solide argumente de ordin istoric pentru a pretinde proprietatea asupra insulelor, părea că le oferă Chinei.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre China și vietnamezi au fost de regulă tensionate. Însă la un moment dat în timpul războiului rece, interesele comuniștilor chinezi și vietnamezi au coincis. În 1954, conferința internațională de la Geneva împărțea Vietnamul în două zone: Vietnamul de Nord și cel de Sud, primul controlat de comuniști, cel de-al doilea de anticomuniștii sprijinți de francezi (ulterior de americani). Planul de la Geneva concepea o împărțire temporară a Vietnamului, ce urma să dureze până la organizarea unor alegeri care trebuiau să producă un guvern național cel târziu până la mijlocului anului 1956. Însă sudul anticomunist a refuzat să implementeze acest plan din cauza temerii că gruparea comunistă ar câștiga alegerile. În același timp, Nikita Hrușciov lansa o nouă politică externă bazată pe coexistența pașnică cu Occidentul. Asta a dus, treptat, la apropierea dintre Vietnamul de Nord și China, primul temându-se că nu va fi posibilă coexistența pașnică cu inamicul din Sud. Astfel, dornici de a intra în grațiile noilor aliați de la Beijing, nord-vietnamezii au recunoscut, verbal doar, că insulele din Marea Chinei de Sud aparțineau Chinei. Transferul insulelor către China a fost confirmat de facto doi ani mai târziu, în 1958. Contextul geopolitic mai larg a obligat Vietnamul să acționeze în acest fel. Politica de coexistență pașnică lansată de Uniunea Sovietică i-a împins pe comuniștii vietnamezi înspre China, căci aveau nevoie de sprijinul politico-militar. Iar la acel moment, imediat după lansarea Marelui Salt Înainte, China devenise foarte critică la adresa relativei liberalizări încercate de Hrușciov.

În același timp, americanii se mobilizau împotriva Stângii din Orientul Mijlociu, acțiune care a lansat noua doctrină Eisenhower privind acordarea de sprijin oricărei țări amenințate de pericolul comunist. Mao a răspuns prin lansarea unui atac militar împotriva avanposturilor guvernului chinez naționalist, sprijint de americani, ce avea baza în Taiwan. Atacurile chinezilor au provocat o adevărată criză internațională, iar Vietnamul de Nord, temmându-se că un război mai larg avea să izbucnească, ceea ce putea duce la destabilizarea situației interne, a simțit că trebuie să sprijine pretențiile teritoriale ale chinezilor. În cele din urmă, în anii '60, războiul avea într-adevăr să izbucnească în Vietnam, confirmând temerile comuniștilor;în plus, s-a dovedit că aceștia aveau nevoie de sprijinul chinezilor pentru a putea ieși victorioși dintr-un asemenea război.

După victoria finală asupra Sudului, din 1975, relațiile Vietnamului reunit cu China s-au deteriorat rapid. În doar trei ani de zile, un Vietnam din ce în ce mai naționalist a ajuns să ignore vechea „donație” către China, declarând că încă stăpânea insulele din Mrea Chinei de Sud. Un an mai târziu, China s-a decis să dea o lecție Vietnamului (după ce acesta ocupase Cambodgia) și a lansat o invazie neprovocată în cursul căreia 20.000 de vietnamezi au fost omorâți.

China și Vietnamul nu sunt singurele țări care pretind a avea drepturi asupra insulelor din Marea Chinei de Sud, fapt deloc surprinzător având în vedere resursele petroliere ce zac sub fundul mării. Autoritățile filipineze au trimis trupe pe unele insule în 1968;în 1971, Malaezia a pretins anumite insule, iar în următoarele decenii toate aceste s-au întrecut în ocuparea restului insulelor.

China dă impresia că pretinde cea mai mare zonă din Marea Chinei de Sud, iar celelalte națiuni o percep ca fiind principala amenințare la adresa aspirațiilor lor teritoriale. În realitate, poziția Chinei e una neclară.  Ea pretinde toate insulele și apele adiacente, dar nu definește precis întinderea acestor ape. Dar de ce adoptă China această poziție? Răspunsul stă în faptul că, în timp ce vecinii săi sunt motivați de naționalism și de dorința de a-și rezerva o parte din bogăția maritimă, atitudinea Chinei are la bază ceea ce ea percepe ca fiind principalul său obiectiv politic, anume apărarea integrității teritoriale. Din moment ce China susține de atâta timp că insulele îi aparțin, îi este mult mai greu să dea înapoi din moment ce are foarte multe de pierdut de pe urma oricărei schimbări a granițelor. Având în vedere pretențiile secesioniste din Tibet și nu numai, China privește cu neliniște orice amenințare, reală sau nu, la adresa integrității sale teritoriale, chiar și atunci când e vorba doar de câteva insulițe din Marea Chinei de Sud.

Și având în vedere invazia chineză din Vietnam din 1979 și faptul că ambele națiuni au organizat anul trecut exerciții militare în regiune, rivalitățile din Marea Chinei de Sud pot cunoaște evoluții periculoase pentru întreaga regiune.

 

Sursa:http://www.historyextra.com/