Autor 46327 vizualizări


Așa-zisa ”Eră a Vikingilor” a început în jurul anului 800 și a durat aproape trei secole, fiind înregistrată în istorie ca o perioadă dramatică, care a avut o deschidere teatrală, o desfășurare într-un act lung, pe întregul continent european și un final spectaculos, petrecut în Anglia. În toată această perioadă, corespondenții de război (în general clerici alfabetizați) i-au portretizat pe vikingi în rol de Antichrist:barbari nemiloși, care jefuiau și incendiau totul în calea lor.

Mult timp, imaginea populară a vikingilor a fost cea a războinicilor brutali și terifianți, care jefuiau, răpeau, incendiau mănăstiri și comiteau tot felul de atrocități. Totuși, imaginea a fost schimbată în ultimii ani, pe măsură ce istoricii au scos în evidență că societatea scandinavă din era vikingilor avea și alte trăsături și că sursele, scrise de victimele lor creștine, erau adesea exagerate în exprimare.

Războinicii nordici aveau obiceiuri militare considerate a fi ciudate și abominabile:atacuri surprinzătoare asupra populațiilor lipsite de apărare, comiterea intenționată a unor atrocități și efectuarea unor manevre viclene și evazive, fiind practic percepuți de contemporanii lor ca niște teroriști.

Însă, peste tot în lume, în acel moment, teroarea și supriza reprezentau factori decisivi ai luptelor și nu există nici un motiv pentru care vikingii să formeze o categorie aparte. Cruzimea și vărsarea de sânge erau fenomene comune în toată lumea creștină. Este surpinzător că se consideră că vikingii, în mod special, comiteau atrocități sau că erau oameni extrem de cruzi, din moment ce, în vremea lor, Carol cel Mare, un important apărător și simbol al bisericii creștine, masacra 4000 de prizonieri de război neînarmați în Saxonia[1], regele Ethelred din Wessex ordona un masacru al tuturor străinilor din teritoriul său, împăratul bizantin Basil II mutila mii de prizonieri lipsiți de apărare și exemplele pot continua. Fără îndoială, acești lideri creștini, puși în locul și în condițiile vikingilor ar fi avut aceleași reacții. Cu siguranță că vikingii nu aveau nici un fel de respect față de biserici, clerici și față de obiectele religioase ale creștinilor, dar șocul este cu atât mai mare, cu cât cronicile erau redactate de oameni ai bisericii, uneori chiar victime ale atacurilor lor. Vikingii erau, în mod cert, capabili de brutalitate, însă nu erau cu nimic mai prejos decât contemporanii lor creștini, din acest punct de vedere.

Vikingii apar pentru prima oară în atenția cronicarilor vestici prin raidurile pe care le-au efectuat asupra insulelor britanice și asupra regiunii nordice a Franței. Motivele din spatele acestor raiduri rămân încă învăluite în mister. Unii au sugerat chiar că atacurile asupra mănăstirilor ar fi reprezentat răspunsuri politico-religioase ale păgânilor la misiunile tot mai agresive ale creștinilor franci împotriva saxonilor și danezilor[2]. Însă, acest argument nu poate rezista, mai ales pentru că primele raiduri au fost lansate din vestul Norvegiei, nu din Danemarca și împotriva insulelor britanice, nu împotriva teritoriilor francilor. Cel mai probabil, raidurile au fost motivate, în principal, de dorința de a acumula averi, aspect rămas valabil pentru toată perioada lor de dominație din vestul Europei.

 

 

Foto 1– o hartă a teritoriilor vizate de raidurile vikingilor și, ulterior, a celor colonizate

 

Atunci când se luptau între ei, vikingii duceau bătăliile majore pe mare. Totuși, ei depuneau toate eforturile pentru a se asigura că bătălia navală era pe cât se poate de asemănătoare cu bătăliile pe uscat, aranjându-și flotele în linie sau în formații strânse, uneori legându-le între ele, formând practic niște platforme plutitoare. Cele mai mari și cele mai bine echipate vase erau dispuse în zona de mijloc a liniei, cu vasul comandantului așezat invariabil în centru, din moment ce era cel mai mare dintre toate. Uneori, vasele mai înalte ale comercianților erau așezate pe flancuri, pentru a le apăra de atacurile inamicului. Provele vaselor mai lungi ieșeau în fața liniei și unele dintre ele, numitebardi, erau întărite cu plăci de fier la extremități, pentru a rezista loviturilor. Altele erau chiar prevăzute cu țepi din fier, numiți skegg(bărbi) și meniți să găurească vasele inamice, care se aventurau prea aproape sau care încercau să le abordeze.        

 

Foto 2 – exemplu de bătălie navală între vikingi

 

În ceea ce privește bătăliile pe uscat, cel mai mare avantaj strategic al vikingilor era reprezentat de mobilitatea lor, de libertatea de a opera în teritorii străine. Fără a fi legate de tratate sau convenții, primele grupuri de vikingi își eliberau în voie instinctele violente, ce caracterizau cultura scandinavă în această perioadă, pentru a obține rezultate uimitoare, având în vedere numărul lor scăzut. Pe măsură ce caracterul războinicilor vikingi s-a schimbat, au apărut armate armate semiprofesioniste, precum și nevoia de a apăra ceea ce fusese câștigat. Astfel, în anul 876, găsim un grup de vikingi, care jură că vor face pace cu regele Alfred, înainte de colonizarea regiunii Northumbria, ceea ce nimeni nu mai reușise să-i convingă să facă.[3]

Libertatea de acțiune a vikingilor din această perioadă se baza pe superioritatea maritimă de care se bucurau. Mai importantă decât tehnica lor de a construi vase era doar priceperea vikingilor ca marinari. Printr-o combinație de instrucțiuni avansate transmise din generație în generație, vikingii erau capabili să pună sub amenințare orice parte a Europei, care avea suficientă apă încât să le permită vaselor lor să plutească.

O tactică favorită a vikingilor era de a transfera mobilitatea pe uscat, prin folosirea cailor capturați de la adversari. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară în Anglia, în anul 866, când o forță a vikingilor, care fondat o bază în estul Angliei, a obținut cai și reușea să ajungă pe uscat până la York. În 885, respingerea asediului de la Rochester a făcut ca vikingii să-și piardă caii, iar pierderea mobilității ar fi influențat într-o anumită măsură și plecarea lor pe continent. [4]

În ciuda folosirii frecvente a cailor în operațiunile terestre, vikingii nu erau cavaleriști în mod natural, ceea ce se datorează atât tradițiilor acceptate de luptă, cât și numărului foarte mic de cai din zona Scandinaviei.

În secolul IX se dezvoltă o formă de luptă pozițională, când, în Anglia, vikingii și saxonii încep să folosească fortificațiile. Acestea erau adesea doar temporare, spre deosebire de forturile din tărâmurile native ale Danemarcei. Acolo unde au fost găsite, fortificațiile nordicilor includeau întotdeauna un șanț și un mal de pământ, la care se adăuga o palisadă din lemn. Asediul de la Rochester, din anul 885, ar fi inclus chiar și câteva circumvalații.[5]În anul 894, regele Alfred a blocat cele două tabere ale vikingilor de la Appledore și Milton, care reprezentau baze ale raidurilor, forțându-i pe aceștia să le abandoneze. Zonele de coastă izolate și insulele erau capturate adesea de către vikingi, pentru a servi ca sanctuare. Asemenea baze maritime erau uneori lipsite de fortificații, pentru că ele compensau prin  izolare, prin faptul că erau înconjurate de apă sau prin controlul exercitat de vikingi asupra apelor. Ocuparea unor asemenea locuri era adesea o chestiune temporară, dar nu era exclus ca multe astfel de locuri să fie refolosite.

Vikingii au fost creditați cu foarte puține elemente tactice, dar cu un nivel foarte ridicat de violență în luptă. Când ajungeau într-o bătălie pe uscat, ei adoptau, după caz, două formații:skjaldborg(zidul de scuturi) și svinfylka(capul de mistreț).

Skjaldborg(zidul de scuturi) reprezenta o aliniere densă de războinici, care se aflau suficient de aproape pentru a-și suprapune scuturile și a forma o barieră de protecție. Reprezentări grafice ale acestei formații sunt foarte rare. Una dintre ele este pe un monument funerar de la Gosforth, care sugerează că scuturile se suprapuneau până la jumătate din lățimea lor, în timp ce alte reprezentări din Gotland arată că scuturile se suprapuneau până la mai puțin de un sfert din lățime.[6] Astfel, e rezonabilă concluzia că exista un grad de variație, în funcție de circumstanțe. De asemenea, adâncimea unei astfel de formații pare să varieze. Atunci când se aflau în ofensivă, se obișnuia folosire câtorva rânduri, cu scopul de a penetra formația inamică prin presiunea exercitată. Câteva unități puteau fi dispuse pentru a susține formația, care, la rândul său, putea fi chiar aranjată în așa fel încât să declanșeze atacuri surpriză.

 

Foto 3– Principala formație de luptă a vikingilor. Luptătorii se apropiau și își suprapuneau scuturile, în încercarea de a forma o linie omogenă și impenetrabilă

Problema de ordin tactic a acestei formații este reprezentată tocmai de densitatea sa. Zidul de scuturi folosit nu era o invenție a vikingilor, principiul existând înaintea lor, cele mai cunoscute cazuri fiind cele ale hopliților greci sau legionarilor romani. Diferența era că aceștia adaptaseră întregul echipament al soldatului, precum și stilul de luptă la această formație. De exemplu, legionarii romani intrați în formația de luptă erau complet protejați:piciorul aflat în înaintare era protejat de o jambieră metalică, ce ajungea până la genunchi, scutul acoperea zona de la genunchi până în dreptul capului, iar capul era protejat din toate părțile de un coif metalic. Mai mult, atunci când luptau în formație, legionarii romani erau antrenați pentru a păstra linia, indiferent de circumstanțe, iar lupta se baza pe lovituri date prin împungere, cu o sabie nu mai lungă de 50 de centimetri, peste latura superioară a scutului. Mișcarea nu era una de amploare și permitea soldaților să formeze o linie extrem de densă și greu de penetrat. În schimb, vikingii nu țineau cont de toate aceste detalii. Într-adevăr, ei adoptaseră acest principiu al apărării reciproce cu ajutorul scuturilor, dar, în timp ce scuturile romane aveau până și o formă special destinată ermetizării liniei, cel al vikingilor era aproape mereu rotund și prevăzut cu o greutate metalică în centru, ceea ce-i conferea capacități ofensive. Vikingii erau echipați adesea cu arme mari și greu de mânuit:săbii cu o lungime de un metru sau faimoasele topoare daneze de până la 1, 5-1, 7 metri lungime. Pe lângă forța evidentă pe care trebuia să o aibă, un viking avea nevoie și de mult spațiu pentru a lupta, fără să-și lovească propriii camarazi sau pentru a putea aplica o lovitură eficientă cu asemenea arme. Tocmai de aceea, se consideră tot mai des că zidul de scuturi era o formație defensivă, adoptată de vikingi doar la începutul luptei, atunci când aveau de suportat șocul atacului inițial al inamicului, după care, în mod natural, densitatea formației scădea, iar luptătorii formau breșe în această linie.

Zidul de scuturi a fost folosit în mod defensiv de Harald Hardrada la Stamford Bridge, când acesta a aranjat trupele în formă circulară, fără adâncime. Rândurile din spate și-au unit scuturile la fel ca cei din primele rânduri. Ordinele lui Hardrada pentru sulițașii săi reflectă ceea ce probabil că era o practică standard pentru formațiile de infanterie ce înfruntau un atac de cavalerie (dovezile privind existența unei cavalerii la Stamford Bridge sunt totuși neconcludente). Cei din primele rânduri au primit ordinul de a sprijini baza sulițelor pe pământ și să țintească spre pieptul călărețului, în timp ce luptătorii din al doilea rând au primit ordinul de a face același lucru cu sulițele, dar de a ținti spre pieptul cailor. În plus, gărzile lui Tostig și Harald formau o rezervă mobilă, menită să contracareze atacurile mai serioase ale englezilor. Unitatea de elită ar fi inclus arcași, care au primit ordinul de a susține de aproape infanteriștii.[7]

Svinfylka– Capul de Mistreț. În mod cert, este din nou vorba de o adaptare a unei tactici romane de luptă (porcinum capet), în ciuda faptului că, după tradiție, aceasta ar fi fost inventată de Odin. Formația avea un rol exclusiv ofensiv și era folosită atunci când vikingii doreau să exploateze un punct vulnerabil al inamicului.

 

 

Foto 4– principiul de funcționare al unei formații de tip Svinfylka

 În mod normal, doi războinici se alăturau într-o linie, alți trei formau al un al doilea rând, alți cinci alcătuiau al treilea rând și așa mai departe. Cei dispuși în exterior purtau scuturi, pe care le suprapuneau, iar cei din interior purtau sulițe, cu care își împungeau inamicii. Tot în centrul formației, protejați de liniile exterioare, se poziționau și comandantul și purtătorul de stindard, dar nu era un lucru neobișnuit ca liderul să fie și cel care se așeza în vârful formației. În mod evident, războinicii dispuși în vârful acestei formații erau și cei mai puternici și întregul suces al tacticii depindea în mod direct de capacitatea lor de a face față momentului.  

 

 

Foto 5– Dispunerea vikingilor în cadrul formației de tip Svinfylka

 

Vikingii mai foloseau și tactici mai puțin evoluate, precum aruncarea în luptă a unor fanatici (berserkeri) sau folosirea unor arcași de elită. Asemenea tactici căpătau un caracter decisiv doar în cazul unor lupte de mică amploare și numai împotriva unor inamici nu prea străluciți din punct de vedere tactic.

Multe arme din această perioadă nu se potriveau neapărat formațiilor dense. Fără a avea loc de manevră, un soldat dotat cu un topor cu coadă lungă era serios incapacitat. În absența unor manuale de procedură, care să fi supraviețuit, putem totuși specula că vikingii erau capabili să schimbe formațiile, în funcție de circumstanțe. Egil și Thorolf Skallagrimson, în timp ce atacau Courland, și-au împărțit trupele în grupe de câte 12 oameni. Localnicii nu au făcut altceva decât să se încaiere cu ei de la distanță, în timp ce grupul lui Egil a reușit să asalteze fără probleme mica așezare.[8] Relatarea acestui incident aduce în discuție și folosirea cornurilor pentru a semnaliza instrucțiunile către grupele dispersate de războinici, cu formule distincte pentru ordine ca atacul, retragerea pe mare, debarcare sau avansare. O asemenea varietate de semnale sugerează că acestea erau înțelese de toți. Steagurile și banerele ar fi fost folosite, la rândul lor, ca metode de comunicare a intențiilor comandantului. Stindardele puteau cel puțin să semnalizeze poziția generalului pe câmp și să ofere o orientare pentru direcția de atac.

Legendele creditează mai mulți comandanți militari scandinavi cu o serie de planuri și stratageme mai mult sau mai puțin credibile. De regulă, acestea sunt povești populare atașate unor anumiți lideri și variază de la simularea morții, cu scopul de a obține accesul într-un oraș asediat, până la folosirea puțin probabilă a păsărilor ca bombe incendiare. Chiar dacă aceste povești nu ar fi adevărate, ele reflectă un interes deosebit în șiretlicuri pe câmpurile de luptă și în tacticile de dezinformare.

Vikingii foloseau adesea mai multe forme de atacuri surprinzătoare. Asaltul pe timpul iernii asupra palatului regal din Wessex, de la Chippenham, a reprezentat o lovitură genială, care l-a prins pe Alfred cu garda jos și a avut consecințe aproape fatale. Vikingii au lansat ofensive în perioade în care inamicii lor se așteptau ca ei să fie inactivi, în timpul unui festival religios, din direcții neașteptate, folosind viteză și forță copleșitoare. Toate acestea sunt ingredientele necesare unui atac supriză și se poate observa clar că tradiția orală le conferea vikingilor o varietate de opțiuni tactice și strategice.

Principala vulnerabilitate a vikingilor era evidențiată în momentul în care aveau de-a face cu trupe organizate de cavalerie. Nimic din ceea ce-i definea pe vikingi ca războinici nu se potrivea unui astfel de caz, deși, în general, ei reușeau să se retragă în ordine atunci când se luptau împotriva cavaleriștilor. Nici una dintre formațiile adoptate de vikingi nu avea puterea de a rezista șocului provocat de un asalt ordonat al unei cavalerii grele. Bătălia de la Saucourt, din anul 881, unde ar fi pierdut 8000-9000 de oameni, a fost prima lor mare înfrângere în fața cavaleriei francilor (care era probabil cea mai bună din Europa, în acel moment), dar chiar și acest deznodământ a fost unul extrem de disputat.[9] Când primul lor atac a părut câștigător, francii au făcut greșeala tactică de a rupe rândurile ca să poată jefui, moment în care, contraofensiva vikingilor aproape că i-a distrus. Un al doilea atac al francilor i-a forțat pe vikingi să se retragă, din nou în mod ordonat, în ciuda pierderilor masive. De asemenea, în est, se spunea că vikingii erau în dezavantaj atunci când se confruntau cu cavaleria, așa cum s-a întâmplat în bătălia cu bizantinii de la Silistria, din anul 972.[10] O rară mențiune a vikingilor înfruntând trupe de cavalerie medievală este înregistrată în Heimskringla. În 1151, în nordul Angliei, un grup care efectua un raid a înfrânt o trupă de cavaleri călare și infanterie de susținere, folosindu-se de arcuri, însă, cu siguranță este vorba de un caz izolat, în care nu putem vorbi despre un inamic organizat și nicidecum despre o forță similară celei a călăreților carolingieni.

O ultimă caracteristică a tacticilor de luptă ale vikingilor era reprezentată de ”câmpurile cu aluni”. Acestea erau câmpuri de luptă special alese, înconjurate cu ramuri de alun pe toate laturile, atunci când bătăliile erau purtate în locuri și momente prestabilite de către protagoniști. Odată provocați să lupte într-un câmp cu aluni, pentru vikingi era o lipsă de onoare să refuze sau să atace teritoriul inamic înainte de această bătălie. Englezii cunoșteau această tradiție arhaică, din moment ce, conform legendei lui Egil, bătălia de la Brunanburh, din anul 937, a avut loc tocmai într-un astfel de câmp, pregătit de regele Athelstan, astfel încât să-i întârzie pe vikingi și pe aliații lor galezi și scoțieni din jafuri, până când el ar fi reușit să adune o armată suficient de mare pentru a-i înfrânge.[11] O ultimă referire la această tradiție este din anul 978, când contele Hakon Sigurdsson al Norvegiei l-a înfrânt pe regele Ragnfrid într-un astfel de câmp de aluni.

Vikingii sunt subiectul sau poate chiar beneficiarii unei imagini romanțate pe care o avem despre o perioadă cert inferioară din punct de vedere al tacticilor militare. Ei nu luptau pentru onoare, ci exclusiv pentru a acumula prăzi de război. Nu erau nici pe departe invincibili și multe dintre bătăliile pe care le cunoaștem erau, de fapt, lovituri fulgerătoare împotriva unor trupe slab pregătite. Raidurile pe care le efectuau vikingii erau tipice perioadei și nu numai lor. Din multe puncte de vedere, strategiilor vikingilor nu se deosebeau prea mult de cele ale contemporanilor lor, excepție făcând folosirea intensă a vaselor și accentul pus pe mobilitatea strategică, ce le permitea să întrețină campanii prelungite. Multe dintre realizările pe care le-au avut se bazează pe succesul lor miltar și probabil că dacă ei nu apelau la faimoasele lor raiduri, în prezent erau mult mai puțin cunoscuți. Raidurile vikingilor și, implicit, faima lor militară, sunt exclusiv rezultatul șocului pe care îl generau într-o lume obișnuită cu violența, dar niciodată pregătită să o gestioneze.

  

Note

 

[1] Poole, Kevin R. – The Chronicle of Pseudo-Turpin:Book IV of the Liber Sancti Jacobi (Codex Calixtinus), Italica Press, New York, 2014.

[2]Christiansen, Eric – The Norsemen in the Viking Age, Blackwell Publishing, Oxford, 2006, pp. 180-181.

[3]Lavelle, Ryan – Alfred’sWars, Sources and Interpretations of Anglo-Saxon Warfare in the Viking Age, The Boydell Press, Woodbridge, 2010, p. 340.

[4]Whitelock, Dorothy – The Anglo Saxon Chronicle, A Revised Translation, Eyre &Spottiswood, 1961, p. 51

[5]Abels Richard – Alfred the Great, War, Kingship and Culture in Anglo-Saxon England, Routledge, New York, 2013, pp. 172-173.

[6]Heath, Ian – Armies of the Dark Ages, 600 AD – 1066 AD, Wargames Research Group Ltd., 1980, p. 82

[7]Carey, Brian Todd – Warfare in the Medieval World, Pen&Sword Military, Barnsley, 2006, pp. 110-111

[8]Harrison, Mark – Viking Hersir, 793-1066 AD, Osprey Publishing, Oxford, 1993, p.15

[9]Sprague, Martina – Norse Warfare, The Unconventional Battle Strategies of the Ancient Vikings, Hippocrene Books, Inc., New York, 2007, p. 21

[10] Heath, Ian, op. cit., p.108

[11] Eddison, E.R. – Egil’s Saga, Cambridge University Press, Londra, p. 101

  

Bibliografie

 

Poole, Kevin R. – The Chronicle of Pseudo-Turpin:Book IV of the Liber Sancti Jacobi (Codex Calixtinus), Italica Press, New York, 2014

 

Christiansen, Eric – The Norsemen in the Viking Age, Blackwell Publishing, Oxford, 2006

 

Lavelle, Ryan – Alfred’sWars, Sources and Interpretations of Anglo-Saxon Warfare in the Viking Age, The Boydell Press, Woodbridge, 2010

 

Whitelock, Dorothy – The Anglo Saxon Chronicle, A Revised Translation, Eyre &Spottiswood, 1961

 

Abels Richard – Alfred the Great, War, Kingship and Culture in Anglo-Saxon England, Routledge, New York, 2013

 

Heath, Ian – Armies of the Dark Ages, 600 AD – 1066 AD, Wargames Research Group Ltd., 1980

 

Carey, Brian Todd – Warfare in the Medieval World, Pen&Sword Military, Barnsley, 2006

 

Harrison, Mark – Viking Hersir, 793-1066 AD, Osprey Publishing, Oxford, 1993

 

Sprague, Martina – Norse Warfare, The Unconventional Battle Strategies of the Ancient Vikings, Hippocrene Books, Inc., New York, 2007

 

Eddison, E.R. – Egil’s Saga, Cambridge University Press, Londra

            Surse Ilustrații

 

Foto 1-http://go.grolier.com/atlas?id=mh00136

 

Foto 2 – https://www.pinterest.com/pieterlauscher/vikings/

 

Foto 3-https://www.pinterest.com/julieward5872/viking-shields/

 

Foto 5-http://www.cercle-de-samsara.com/t2377-les-guerriers-runiques

""