De ce au pierit jocurile olimpice din lumea antică?

Autor 6734 vizualizări


Încă din anul 1000 a.Hr. sportul era parte integrantă din viaţa grecilor, chiar dacă aspectele sale etice şi sacre şi-au făcut loc mai târziu. Aristocraţia miceniană se caracteriza de timpuriu printr-un impuls numit mai târziu ”agon”, adică dorinţa de a atinge supremaţia personală, prestigiul prin victoria într-un joc public. Oraşul Olympia avea să devină, din cenuşile imperiului micenian, un centru cultural unde populaţiile dorice şi ioniene îşi puteau trimite campionii.

Fiecare polis prezintă atleţii în conformitate cu principiile promovate în cetate, air dominaţia spartană în timpul multor ediţii ale jocurilor olimpice susţine ideea că un atlet perfect este un soldat perfect, devotat statului. Faima este un soi de nemurire, iar marile fapte devin subiect de legendă. Cel mai important poet al jocurilor olimpice celebrează victoria şi glorifică bravura trupească ca pe un simbol al nobleţei. Pindar exploatează aşadar vechea etică aristocratică, în sensul educaţiei clasice, paideia, prin construcţia şi promovarea unui model ideal nealterabil de-a lungul timpului.

Atletul grec se dezvoltă din eroul grec al epocii arhaice, al poemelor homerice, unde virtutea, ”arete”, este exprimată prin soldatul-erou, care întotdeauna trebuie să primeze în competiţiile războinice. Acest erou devine atletul ”politic” (posesorul unor capacităţi psihice şi fizice înăscute, dar care le-a cizelat prin educaţie permanentă şi le-a pus în folosul cetăţii). Ulterior, comparaţia agonistică dintre activitatea beligerentă şi cea sportivă va constitui o bază importantă a scoietătii greceşti. Atleţii inlocuiesc treptat zeii şi eroii eposurilor şi miturilor, imaginea lor construind noile paradigme educationale, aşa cum se întrevede din iconografie începând cu secolul al VI-lea a.Hr. Atletul, celebrat prin performanţe şi frumuseţe, sporeşte interesul cetăţilor pentru educaţia fizică, impulsionând înfinţarea gimnaziilor.  Dar tocmai această popularitate va aduce şi amurgul activităţilor sportive.

Odată cu trecerea timpului idealul atletic nu mai coincide cu cel politic. Cam din 600 a.H.r cei mai buni atleţi, cei care se întrec în faţa mulţimilor extaziate, nu mai sunt amatori. Unul dintre ei, Astilo din Croton, câştigă cursa de unul şi două stadii în două ediţii diferite, în 488 şi 484 a.Hr. Susţinut financiar de către despotul siracuzan, acesta ia parte şi la următoarea editie, cea din 480 a.Hr., în calitate de cetăţean al Syracusei. Asta demonstrează faptul că interesele personale şi cele politice se plasează de obicei înaintea aspectului etic şi sacru al sportului. Şi se ştie de la Eusebius din Caesareea că jocurile s-au născut în 776 a.Hr. într0un context religios. Forţa fizică este cea mai directă şi cea mai vizibilă metodă de a-l elibera pe om din strânsoarea pământească şi de a-l propulsa în lumea zeilor.

Există în inconştientul grecesc un model destul de popular:Ahile. Puterile sale sunt semnul naturii semi-divine, deci atletul poate fi considerat drept o punte între uman şi divin. Între timp mai au loc şi alte jocuri, cum ar fi cele pythice de la Delphi (din 582 a.Hr.), cele isthmice de la Corinth sau cele nemeene  din Argolida (din 573 a.Hr.). Importanta sportului în lumea greacă, ca expresie a unităţii panhellenice care depăşeaşte particularismul fiecărei cetăţi, ca model de organizare perfectă, este susţinută de instituţia celor patru jocuri, dar şi a altor competiţii minore. Competiţiile erau un prilej de împăciuire, de săvârşire comună de ritualuri şi de redescoperire a ospitalităţii.

 În fiecare an are loc o competiţie care sărbătoreşte un anume zeu, la care atleţii participă în calitate de ambasadori ai cetăţilor, dar sunt oarecum separaţi de activitatea din interiorul comunităţii din care fac parte. Atleţilor li se reproşează nu de puţine ori că au mai multe câştiguri decât soldaţii care apără polisul. Asta este şi părerea lui Senofan din Colofon, care scrie în secolul al VI-lea a.Hr., într-un climat deja contaminat de corupţie, pariuri, falsificări sau dopaj. Euripide nu are nici el o părere înălţătoare despre atleţi, condamnându-i vehement pentru că ceea ce fac fac doar pentru câştigul propriu. Aspectul comercial prevalează clar în defavoarea celui etic. Devenind profesionişti, asimilând scopul perfomanţei în sine, atleţii laicizează jocurile.

Romanii le împrumută de la greci. Nu numai că le împrumută, dar jocurile din Urbs sunt organizate pentru a se întrece cu jocurile olimpice, culminând cu jocurile neroniene. La cea de-a 175-a ediţie a jocurilor olimpice, în 80 a.Hr., Sylla îi invită la Roma pe toţi atleţii de la jocurile olimpice, astfel încăt doar tineretul mai concurerează pe stadionul vechiului oraş. În acelaşi timp se diminuează considerabil fondurile necesare pentru desfăşurarea competiţiilor.

Atletismul este în plin proces de profesionalizare:din secolul al II-lea a.Hr. apare la Roma o societate profesonistă de atleţi, care oferă lecţii inclusiv femeilor. Aceşti ”herculieni”, protejaţi de aripa cultului pe care îl promovează, dispun de propriul templu, propria instituţie, precum şi de o profesie care nu este acoperită de ruşine, cum este cea a gladiatorilor. Profesionalismul exagerat va aduce sfârşitul jocurilor. Lucian, în 165 p.Hr., menţionează că publicul din Olympia încă este numeros, dar spectatorii nu mai au legătură cu atmosfera mistică care evocă zeii de demult. La Roma, relaţia dintre stat şi popor, în afara sferei politice, se consumă în cadrul spectacolelor. În timpul imperiului, amfiteatrul devine locul preferat al mulţimilor şi aristocraţilor, care îşi pot exersa rolurile la modul cel mai vizibil. Splendoarea luptelor de gladiatori (munera gladiatoria), a vânătorilor (venationes), a pieselor de teatru, este corelată cu generozitatea unui patron care organizează astfel de reprezentaţii pentru publicul larg. La Roma jocurile se rezumă treptat la box şi curse de care. Cele organizate în cadrele oferite de jocurile olimpice  se desfăşurau ocazional, la iniţiativa din 186 a.Hr. a lui M. Fulvio Nobiliore. Singura competiţiei de acest gen care avea să dureze ceva a fost Agon Capitolino, organizat de Domitian.

Spre deosebire de Grecia, la Roma jocurile nu au fost niciodată considerate drept o expresie a corpului civic. Sportul a luat forma ”pâinii şi circului”. S-a creat un abis între spectatori şi atleţi, unul pe care Grecia nu l-a cunoscut, pentru că acolo cele două categorii se identificau. În imperiul roman spectacolele sportive se desfăşurau în faţa unui public extrem de numeros, prilej de rebeliuni nu rareori sângeroase. Sportul, cu echipe şi idoli, se găsea la o distanţă de netrecut faţă de acest public dornic de distracţie.

Condamnarea lumii păgâne de către Tertullian trebuie inserată în contextul politicii spectacolului, care avea în vedere crearea unui consens între cetăţeni în principiu prin acceptarea normelor clasei politice ca o consecinţă a organizării de spectacole menite să-l îndepărteze pe omul de rând de la concentrarea critică pe probleme mai stringente. Lungul discurs ”De Spectaculis” nu insistă numai asupra  trăsăturilor anticreştine şi imorale ale jocurilor, ci şi pe latura politică. Interzicerea jocurlor însemna şi împiedicarea creştinilor să dialogheze cu puterea politică, ratificând astfel natura sectară a religiei creştine şi atitudinea ostilă faţ de orice înseamnă păgânism. Toate jocurile trebuie evitate pentru că au o natură idolatrizantă, Tertullian condamnând pompa exagerată a ceremoniilor sacrificiale care precedau competiţiile.

Alt model invocat împotriva spectacolelor era cel etic, creştinii susţinând că astfel de activităţi provocau pasiuni periculoase în rândul publicului. Furia colectivă, entuziasmul în faţa unor scene în mod normal condamnate de normele morale, plăcerea sadică de a asista la activităţi sângeroase demonstrează, confrom aceluiaşi Tertullian, că nu mai rămăsese nimic din religiozitatea asociată sportului. Viziunea apocaliptică a autorului stigmatizează absolut toate riturile şi obiceiurile lumii păgâne.

Nu putem nega transformarea principiilor jocurilor olimpice de-a lungul timpului, la fel cum nu putem atribui doar creştinismului vina suprimării lor. Într-adevăr contribuţia acestuia a fost decisivă, cu topt discursul despre condamnarea plăcerilor lumeşti şi detaşarea completă de lumea veche. Era normal să prefere ascetismul în defavoarea triumfurilor profane. În prima epistolă către Corinteni Sf. Pavel ne spune că atleţii aleargă după o coroană materială, spre deosebire de creştini, care o ţintesc pe cea spirituală. Comparaţiile cu atletismul nu sunt rare când predică despre importanţa ”cursei” pentru mântuire, pentru că primii creştini erau destul de pasionaţi de tradiţiile păgâne. Ignatius, episcop în Antiohia, foloseşte expresia de ”atlet al lui Dumnezeu”. Eusebius din Caesareea, dorind să concilieze gândirea greacă cu morala creştină, vorbeşte în termeni ludativi despre sportivi. Lupta pentru triumf în cursă devine o metaforă pentru lupta împotriva tentaţiilor şi cucerirea propriilor instincte. Ioannes Chrisostomos sau Vasile cel Mare insistă pe bucuria luptei spirituale, sufletul fiind un atlet care nu cedează niciodată până nu obţine perfomanţa maximă, adică purificarea.

S-a încercat aşadar eliberarea jocurilor de latura profană, pentru adaptarea la o altfel de viziune. Creştinii aveau dreptate să observe că spectacolele erau un mediu propice pentru corupţie, indecenţă şi crime. Glorioasele  jocuri olimpice de altădată, care celebrau curajul şi virtutea, se preschimbaseră în distracţii lipsite de o semnificaţie superioară înainte să le condamne de tot creştinismul. Discursul asupra corupţiei se intensifică după edictul constantinian, extinzându-se asupra tuturor credinţelor şi practicilor păgâne. Abolirea jocurilor olimpice este lovitura de graţie dată lumii păgâne.

După edictul din Thessalonic din 380, care marca naşterea imperiului confesional, represiunea antipăgână se perpetuează. Împăraţii emit edicte nu întodeauna omogene, ci mai mult circumstanţiale, dar care declară mereu că păgânismul este religie ilicită, o superstiţie care trebuie eradicată. Prohibiţia agonismului, desăvârşită abia în 549, când regele Totila organizează ultima cursă de cai, este paret a acestui proces istoric complex. De fapt, jocurile abolite formal în 393 încă mai au loc şi după distrugerea templului lui Zeus de către Theodosius al II-lea. Jocurile din Antiohia devin chiar cele mai importante din imperiu, fenomenele agonistice încercând să mai străbată în pofida noilor reglementări, până la reforma iustiniană din 521. Aşadar este greu de stabilit o dată exactă a apusului competiţiilor păgâne.

După 393 jocurile olimpice sunt cele care nu se mai ţin, dar la fel de dificil este de spus dacă acestea au dispărut sau au fost suprimate prin edictul aplicat în Occident din 393 sau printr-o măsură specifică nepăstrată în sursele juridice.

Referinţe:

Verusca Verratti, ”The End of the Olympic Games in the Ancient World:Abolishment or Vanishing? Observations.”, în the ”14th International Seminar on Olympic Studies for Postgraduate Students”, Athena, 2006.

""