⬆

De ce au izbucnit de fapt războaiele dintre greci şi perşi?

Autor: Liviu Iancu

Atât în mediul academic, cât mai ales în rândul publicului larg, prevalează încă ideea că războaiele dintre greci şi perşi de la începutul secolului al V-lea î.e.n. au fost cauzate de expansionismul persan către apus. Analiza mai atentă a surselor istorice favorizează mai degrabă o altă explicaţie:Persia a fost atrasă aproape fără voia ei în tulburile afaceri interne ale mereu divizatei lumi greceşti.

Pentru a înţelege contextul în care au izbucnit războaiele dintre greci şi perşi este necesară o scurtă expunere a felului în care a apărut imperiul persan. Astfel, în jurul anului 570 î.e.n., centrul lumii civilizate era reprezentat de patru mari state, situate în Orientul Mijlociu:imperiul babilonian (pe teritoriul Irakului de astăzi), Egiptul, regatul lydian (în vestul Turciei actuale) şi confederaţia tribală a mezilor (în vestul Iranului actual şi estul Turciei).

Aceste state erau cele mai bogate şi mai puternice din lume, moştenitoare ale unor milenare tradiţii imperiale. De jur împrejur, ele erau înconjurate de triburi considerate mai mult sau mai puţin civilizate:bactrienii şi sogdienii către Afganistan, massageţii în Asia Centrală, sciţii şi thracii în nordul şi vestul Mării Negre, libyenii şi ethiopienii în Africa. Nu departe de această imagine se aflau şi grecii de dincolo de „marea cea amară” (numele persan al Egeei), care probabil apăreau foarte diferiţi orientalilor, cu micile lor state conduse nu de regi, ci de adunări ale cetăţenilor, cu modul lor ciudat de a lupta în formaţii strânse de pedestraşi acoperiţi cu bronz din cap şi până în picioare.

În mai puţin de cincizeci de ani, perşii cuceresc toate cele patru state ce reprezentau centrul lumii pe care ei o cunoşteau, întemeind un imperiu care prin întindere, organizare şi longevitate va fi depăşit în lumea antică doar de imperiul roman. Iniţial supuşi ai mezilor, cu care se înrudeau, perşii reuşesc să inverseze raporturile ierarhice cu aceştia şi să cucerească rând pe rând Lydia (547-546 î.e.n.), Babylonul (538 î.e.n.) şi Egiptul (525 î.e.n.).

Pentru articolul de faţă, de un interes deosebit este cucerirea Lydiei, stat căruia cetăţile greceşti din Asia Mică îi plăteau tribut. Ultimul rege lydian, vestitul prin bogăie Croesus, a atacat preventiv Persia, antrenând în această luptă şi o parte din supuşii săi greci. În timpul ripostei persane, marele rege Cyrus a cerut grecilor din Asia Mică (cunoscuţi îndeobşte sub numele de ionieni) să nu mai acorde ajutor lydienilor, fapt pe care ionienii l-au ignorat.

Cu toate acestea, după cucerirea regatului lydian, Cyrus nu a pornit imediat acţiuni împotriva ionienilor, fiind nevoit să lupte în alte părţi ale Asiei, cu mult mai importante decât îndepărtata frontieră vestică a stăpânirii sale. Încurajaţi de absenţa cuceritorului, lydienii s-au răsculat împotriva perşilor, fiind din nou ajutaţi de grecii cu care se învecinau pe litoralul vestic al Anatoliei. De această dată, pentru a elimina posibilitatea unei noi revolte, perşii au însoţit zdrobirea rebeliunii lydiene de supunerea cetăţilor greceşti din Asia Mică, într-un demers firesc oricărei mari puteri de a-şi asigura liniştea la hotare.

Treptat, grecii s-au obişnuit cu prezenţa persană, ba mai mult, diferitele facţiuni rivale ajunseseră să apeleze frecvent la sprijinul puterii stăpânitoare pentru a accede la putere în cadrul propriilor cetăţi. Nu doar grecii din Asia Mică au făcut acest lucru, ci şl cei din insulele Mării Egee, precum tiranul Syloson al Samosului (522 î.e.n.) sau chiar athenienii, care la un moment dat (probabil 507 î.e.n.) fuseseră chiar dispuşi să se închine marelui rege în schimbul sprijinului pe care acesta l-ar fi acordat î mpotriva spartanilor şi facţiunii pe care aceştia o susţineau în lupta pentru putere de la Athena. Astfel, grecii înşişi au fost cei care practic i-au invitat pe perşi să se extindă în Europa.

De altfel, începutul confruntărilor se datorează tocmai unei asemenea invitaţii. Astfel, în insula Naxos din Marea Egee a început un război civil. Aristocraţii din insulă au fost nevoiţi să fugă, de teama poporului. Ei s-au adresat lui Aristagoras, conducătorul Miletului, cel mai important oraş grec din Asia Mică. Acesta, sperând să ajungă conducător şi în Naxos, dar înţelegând că singur nu dispune de mijloacele necesare pentru a-i reinstala pe exilaţi, a apelat la satrapul (guvernatorul) persan al Lydiei, Artaphernes, atrăgându-l cu numeroase promisiuni de subjugare a întregului arhipelag egeean. În cele din urmă, însuşi marele rege Darius a dispus organizarea unei expediţii navale, în fruntea căreia Artaphernes l-a numit comandant pe amiralul Megabates, secondat de Aristagoras (499 î.e.n.).

În foarte scurt timp de la plecarea expediţiei, Megabates şi Aristagoras au ajuns însă la dispute serioase, plecate de la un fapt mărunt precum pedepsirea unui prieten al conducătorului milesian de către amiralul persan. Pentru a se răzbuna, Aristagoras i-a avertizat pe naxieni de pericolul care se apropia, astfel încât aceştia nu au fost luaţi prin surprindere, iar expediţia persană a eşuat lamentabil. Ştiind că va fi învinuit pentru eşec, Aristagoras a decis să se revolte împotriva perşilor, atrăgând de partea sa toate cetăţile grecilor din Asia Mică.

În timpul revoltei ioniene (499-494 .e.n.), încheiate prin victoria perşilor şi incendierea Miletului, răsculaţii au solicitat şi au beneficiat şi de sprijinul a două cetăţi greceşti din Europa:Athena şi Eretria. Motivul implicării Athenei ţine tot de nesfărşitele lupte din interiorul statelor greceşti:fostul tiran al Athenei, Hippias, se refugiase la curtea guvernatorului persan al Lydiei, de unde uneltea împotriva tinerei democraţii atheniene, iar athenienii ar fi vrut să elimine odată pentru totdeauna această ameninţare. Încercarea lor s-a soldat cu un eşec, deoarece Hippias nu a putut fi capturat. În schimb, arderea de către athenieni a sanctuarelor din capitala provincială Sardes i-a înfuriat complet pe perşi.

În acest context, nu este de mirare că în 492 î.e.n., la numai doi ani după înăbuşirea revoltei ioniene, marele rege Darius a trimis o primă expediţie de pedepsire a athenienilor, care nu a ajuns însă la destinaţie din cauza unei furtuni teribile. Totuşi, la instigarea lui Hippias, perşii au reluat încercările de pedepsire a Athenei în 490 î.e.n. Atunci, ei au reuşit să ocupe Eretria şi să se răzbune împotriva ei, dar au fost învinşi de athenieni la Marathon şi au fost obligaţi să se retragă.

Cu toate că imperiul persan a fost zguduit apoi de moartea lui Darius şi de izbucnirea a numeroase revolte, o nouă încercare a fost plănuită de Xerxes, succesorul lui Darius. În pofida relatării lui Herodot, care îl prezintă pe Xerxes ca pe un autocrat dornic de noi şi noi cuceriri, se pare că acesta nu ar fi dorit de fapt reluarea conflictului cu grecii, într-o îndepărtată şi săracă zonă de graniţă a imperiului, mai ales după ce abia curmase mai multe rebeliuni serioase chiar în centrul stăpânirii sale. Totuşi, maşinaţiunile exilaţilor athenieni şi-au atins în cele din urmă scopul. Mai mult, presiunea exercitată asupra regelui persan a fost cu atât mai mare cu cât nu doar athenienii îl îndemnau să pornească împotriva Eladei, ci şi exilaţi din alte regiuni ale Greciei, cei mai notabili fiind cei de la Sparta şi din Thessalia. Acestora li s-au adăugat şi unii aristocraţi persani care aveau numeroşi prieteni şi interese importante în vestul imperiului, precum Mardonios, principalul general persan din timpul expediţiei din anii 480-479 î.e.n., încheiate cu severele înfrângeri de la Salamina şi Plateea.

În lumina acestor evenimente, „expansionismul” persan capătă o cu totul altă dimensiune. Agresiunea persană asupra lumii greceşti se înscrie tot mai mult în tiparul atât de des întâlnit în relaţiile internaţionale al marii puteri care, din dorinţa de a-şi securiza graniţele îndepărtate, este atrasă treptat în confruntări sâcâitoare cu micii vecini turbulenţi. Astfel, dorind să îşi securizeze graniţa nord-vestică, Persia s-a lăsat implicată tot mai mult în afacerile interne şi în duşmăniile mărunte ale cetăţilor greceşti, până când s-a văzut atrasă într-un război de anvergură împotriva acestora. Deşi fără îndoială că ambiţiile personale ale unui Artaphernes sau Mardonios au fost importante, rolul cel mai de seamă în atragerea Persiei în războaiele împotriva cetăţilor elene poate fi atribuit în cele din urmă tot unor greci, precum Aristagoras din Milet sau Hippias din Athena.

Fără îndoială însă că asemenea concluzii nu ar fi fost îndeajuns de patriotice pentru Herodot, principalul cronicar al războaielor dintre greci şi perşi, nici suficient de dramatice pentru realizatorii unor filme precum „300”. Şi astfel, atât în mediul academic, cât şi în rândul publicului larg, „expansionismul” persan rămâne principala cauză a războaielor greco-persane.

Bibliografie selectivă

Austin, M.M., „Greek Tyrants and the Persians, 546-479 B.C.”, în The Classical Quarterly, n.s. vol. 40, nr. 2, 1990, pp. 289-306.

Rhodes, P.J., „The Impact of the Persian Wars on Classical Greece”, E. Bridges, E. Hall, P.J. Rhodes (eds.), Cultural Responses to the Persian Wars. Antiquity to the Third Millenium, Oxford, Oxford University Press, 2007, pp. 31-46.

Walser, G., „Persischer Imperialismus und griechische Freiheit (Zum Verhältnis zwischen Griechen und Persern in frühklassiker Zeit), în H. Sancisi-Weerdenburg, A. Kuhrt (eds.), în AchaemenidHistory, vol. II – The Greek Sources, Leiden, Nederlands Instituut voor het Nabije Oosten, 1987, pp. 155-165.