Autor 23336 vizualizări


Încă din primii ani postbelici, un rol important în relansarea industriei petroliere a fost acordat cercetărilor geologice, la care mai multe instituţii au avut un rol capital, precum: Comitetul Geologic (actualul Institut Geologic Român), Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Petrol și Gaze (ICPPG) Câmpina, Întreprinderea de Carotaj și Perforare Ploiești, Întreprinderea de Cimentări, Operaţiuni și Transporturi Speciale (Petros) Ploiești.

Au fost realizate diferite cercetări și scrise studii, descoperite noi zăcăminte petroliere și dezvoltate cele vechi în cadrul multor schele (grupări de sonde) de foraj și producţie petrolieră, au fost alcătuite hărţi geologice complexe și au fost aplicate metode noi de găsire a petrolului, cu rezultate inclusiv în platoul continental al Mării Negre. Prin toate cele arătate, rezultă că după 1948 subsolul ţării a fost cercetat știinţific pentru găsirea de petrol în modul cel mai intensiv din toată istoria sa, chiar dacă, așa cum am arătat, nu putea fi la nivelul altor ţări. În plus, rezervele au fost mult suprasolicitate, precum posibilitatea de a obţine ţiţei din import a fost supraevaluată. Evoluţia industriei petroliere internaţionale și alte evenimente exterioare ei au năruit speranţele deșarte ale conducătorilor români.

Preţul petrolului și siguranţa zonelor petrolifere au fost și sunt extrem de volatile. În literatura de specialitate s-a scris și despre un „blestem” al resurselor, mai ales în cazul petrolului, care a calamitat, și încă o face, multe zone de pe glob „norocite” cu ele. Cooperarea internaţională în domeniul petrolului a fost realizată prin întreprinderi de stat pentru comerţul exterior (ISCE), mai întâi prin Industrialexport, apoi Petrom (1966, în locul Direcţiei de livrări complexe înfiinţată în 1962 în cadrul Ministerului Petrolului și Chimiei), Geomin (1971) și Rompetrol (1974).

Au fost derulate activităţi din sfera explorării și extracţiei de ţiţei (prospectare și explorare, consultanţă de specialitate, proiecte de cercetare specifică, lucrări de foraj), dar și altele, în mai multe ţări în special din Orientul Mijlociu, Africa, Asia, Europa și America de Sud. De exemplu, pe site-ul unei importante companii petroliere indiene, putem găsi și astăzi menţionări despre rafinăriile construite cu sprijin românesc (Gauwahati, Barauni). De aceea, nu greșim dacă scriem că perioada 1948-1989 a fost de maximă recunoaștere externă pentru capabilităţile industriei petroliere românești.

Stop-cadru: 11 rafinării în 1989

În sectorul petrolier al rafinării ţiţeiului au fost realizate construcţii importante, dar peste posibilităţile reale de susţinere din partea industriei extractive și, cel mai grav, în dezacord cu evoluţiile internaţionale (tehnologice, politice). Din cele peste 30 de milioane de tone de ţiţei pe care-l puteau prelucra la final de comunism, peste 20 erau pentru cel de import. În plus, ele au condus către o serie supradimensionată de obiective industriale care să poată absorbi oferta de produse. Dacă la aceste caracteristici adăugăm și concentrarea pe a avea mereu mai mult, eficienţa nefiind în mod real prioritară, înţelegem cum au început să apară problemele (nu mai luăm în calcul și uzanţa de a raporta false realizări).

La finalul anului 1989 existau 11 rafinării, unele funcţionând de sine stătătoare, altele fiind integrate cu o uzină petrochimică: în primul caz, la Dărmăneşti, Oneşti, Braşov, Astra Ploieşti, „Vega” Ploieşti, Câmpina și „Crișana” Suplacu de Barcău, în cel de-al doilea, la Teleajen, Brazi, Piteşti și Midia. În afara celor două rafinării din Moldova (Dărmănești și Onești), a celei din Dobrogea (Midia) și a celei din Crișana (Suplacu de Barcău), celelalte rafinării au fost în Muntenia. Unele dintre rafinării au fost construite pe vechi fundaţii (ca exemple, Câmpina și Astra, Brazi și Ploiești), altele erau complet noi (Onești și Pitești, Petromidia și Suplacu de Barcău), unele aveau o capacitate mică și erau specializate pe realizarea anumitor produse (precum Brașov, Dărmănești, Vega), altele aveau o capacitate mare (Brazi, Arpechim, Petromidia, Onești). Lor li se adăugau și două combinate petrochimice fără rafinărie integrată: Oneşti și „Solventul” Timişoara, dar și alte obiective industriale care prelucrau produse semifinite petroliere, precum Combinatul chimic Râmnicu Vâlcea.

Acest text este un fragment din articolul „Industria petrolieră românească în perioada 1948-1989. Naţionalizarea companiilor și «era» sovromurilor ”, publicat în revista Historia Special nr. 30, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei în perioada 30 martie - 30 iunie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com.

 Cumpără Acum