Autor 24977 vizualizări


În general, predomină ideea că relațiile dintre germani și regimul de la Vichy, stabilit după căderea Franței din mai-iunie 1940, au decurs fără probleme. Nu există nicio îndoială:colaborarea guvernului de la Vichy a fost crucială, acordând forțelor de ocupație naziste ajutor semnificativ în deportarea a circa 76.000 de evrei către lagărele de concentrare.

De asemenea, a aranjat arestarea membrilor rezistenței, în special a comuniștilor, mulți dintre ei fiind predați nemților. Dar în ciuda colaborării regimului, naziștii au rămas vigilenți. Franța era considerată un inamic ereditar al Germaniei, și era ciudat ca francezii să renunțe brusc la antigermanismul lor tradițional. Poate cel mai surprinzător lucru cu privire la spionajul german împotriva Franței în timpul celui de-al doilea război mondial e că acesta a devenit mai intens după ocuparea țării. Arhivele sugerează că la mijlocul lui 1941 existau de până la trei ori mai mulți agenți de spionaj decât în anul precedent.

Deși Germania a ocupat 2/3 din Franța metropolitană în perioada 1940-1942, ea controla de fapt mai puțin de 10% din teritoriile franceze. Zonele neocupate din sud și întinsul imperiu colonial erau guvernate de regimul de la Vichy, cabinetul francez fiind condus de bătrânul Mareșal Philippe Pétain care a pus bazele unui nou stat francez, o dictatură ce a înlăturat sistemul republican care, credea el, se făcea vinovat de înfrângerea suferită de Franța.

Programul politic al guvernului de la Vichy era, din punct de vedere ideologic, similar cu cel al Germaniei Naziste. Totuși, se căuta impunerea unei politici independente, francezii tânjind după suveranitatea pierdută. Oficial, germanii aveau dreptul de monitoriza teritoriile franceze neocupate prin intermediul unor delegații. Aceste delegații au fost trimise în majoritatea orașelor din sudul Franței, precum și în colonii, și au completat supravegherea oficială cu o vastă rețea clandestină de informații.

Rivalitățile interne ale statului nazist oferă o posibilă explicație pentru această situație. E bine cunoscut faptul că regimul hitlerist a încurajat, în interiorul propriei administrații, principiul divide et impera, promovând rivalitatea dintre organizațiile de partid și diversele instituții ale statului. În cazul rețelei de spionaj, această politică de divizare s-a tradus prin lupta dintre Sicherheitsdienst, serviciul de informații al Partidului, și Abwehr, serviciul omolog al Armatei. În interiorul Reichului, aceste lupte au fost câștigate în mare parte de formațiunile naziste, dar în teritoriile ocupate, precum Franța, conflictul s-a reluat și a înflorit. Atât Abwehr, cât și Sicherheitsdienst și-au concentrat resursele în Franța încercând să se depășească reciproc în competiția pentru informații.

În pofida acestor rivalități interne, la urma urmei dezvoltarea operațiunilor de informații împotriva francezilor e de fapt dovada existenței unei neîncrederi organice vis-a-vis de Franța. Baza relațiilor franco-germane fusese stabilită de 4 mari războaie în ultimii 150 de ani. Cele două țări se considerau a fi inamici tradiționali, astfel că în spatele relațiilor diplomatice a existat întotdeauna o anumită tensiune manifestată prin agresivul spionaj german și, evident, contraspionajul francez.

În plus, experiența le dădea germanilor și mai multe motive pentru a fi vigilenți:existau similarități între tratatul de la Versailles din 1919 pe care ei fuseseră forțați să-l accepte și armistițiul pe care l-au impus francezilor în iunie 1940. Germanii știau că e posibilă o refacere relativ rapidă după o înfrângere militară, iar ei reușiseră să eludeze clauzele aspre din 1919, reușind în scurtă vreme să devină iarăși un pericol pentru vecinii săi. De aceea, francezii trebuiau supravegheați foarte atent!

Beneficiile spionilor:până la 30.000 de franci pentru informații!

Spionajul trebuia să joace un rol cheie în politica germană de divizare, slăbire și neutralizare a Franței. Agenți germani au fost plasați în birourile tuturor funcționarilor importanți. Sora inspectorului de poliție însărcinat cu protejarea Amiralului François Darlan, prim-ministru între februarie 1941 și aprilie 1942, era amanta lui Hugo Geissler, șeful delegației Gestapo din sudul Franței. Succesorul lui Darlan, Pierre Laval, a fost și el atent supravegheat în ciuda poziției sale progermane. Germanii căutau dovezi că francezii nu respectă termenii armistițiului, uitându-se cu precădere către Rezistență, serviciile secrete și către armată, temându-se că militarii francezi ar putea ascunde mai multe depozite de arme.

Expansiunea spionajului german a atras și o foarte importantă creștere a numărului cazurilor de trădare. Până la 80% din agenții ce lucrau pentru germani erau de naționalitate franceză, fapt surprinzător având în vedere că, la început, opinia publică din Franța se arăta foarte ostilă vis-a-vis de Reich și favorabilă Aliaților. Mulți dintre spioni erau ghidați de motivații materiale:chiar și agenții cu misiuni mai puțin importante erau răsplătiți generos. În timp ce majoritatea francezilor dorea să păstreze o distanță demnă față de ocupant, existau și francezi care găseau ofertele nemților irezistibile, mai ales că înfrângerea din 1940 a fost urmată de mari probleme economice. Cei atrași de spionaj puteau găsi astfel surse alternative de venit:ei puteau primi 1000 de franci pentru denunțarea unui evreu și 3000 de franci pentru denunțarea unui membru al Rezistenței. Răsplata pentru informații ce duceau la descoperirea unui depozit de arme varia de la 5000 la 30.000 de franci! Conform surselor, un spion a câștigat chiar 93.000 de franci într-un singur an pentru informațiile oferite. Beneficiile spionajului nu erau însă doar financiare. Germanii facilitau și procedurile administrative:puteau, spre exemplu, oferi un document cunoscut ca Ausweis, ce dădea posesorului libertatea de mișcare între zona ocupată și cea neocupată.

”Trădătorii sinceri”:de ce alegeau să colaboreze cu germanii?

Nu toți spionii erau motivați doar de beneficiile materiale. Unii credeau sincer în ceea ce făceau;Ei erau cunoscuți ca ”trădătorii sinceri” de către serviciile secrete franceze. În general, spionajul e perceput ca trădare. Pare deci paradoxal a spune că patriotismul este un factor de motivație. Deși erau și germani implicați în spionajul din Franța, ei reprezentau o minoritate și ocupau în general funcții superioare. Exista și problema cetățenilor francezi din zona Alsacia-Lorena care se considerau germani;aceștia deveniseră cetățeni francezi după 1919, dar au ales să lucreze pentru Reich din patriotism. Când poliția din Marsilia a arestat o întreagă rețea de spioni în mai-iunie 1941, mai bine de 30 de francezi au fost prinși și doar un german. 

Patriotismul era motivația și a unor grupuri naționaliste sau regionale:spre exemplu, mișcarea naționalistă bretonă care milita pentru separarea Bretaniei de Franța. Și naționaliștii nord-africani din Tunisia, Algeria și Maroc au fost atrași de vulnerabilitatea Franței. Algerianul Mohamed ben Lakhdar se afla în nordul Franței în vara lui 1940, iar în septembrie a decis să-și ofere serviciile germanilor. După un instructaj privind folosirea codurilor secrete și a cernelii invizibile, a fost trimis înapoi în Algeria. Aici, el a făcut rost de o slujbă în administrația franceză, având posibilitatea de a furniza documente germanilor. El a fost arestat în primăvara lui 1941 și a fost executat pentru trădare. În primul an după înfrângerea Franței, germanii s-au folosit din plin de aspirațiile naționaliste ale nord-africanilor. Mulți dintre cei care fuseseră recrutați în 1939-1940 ca să lupte pentru Franța au fost eliberați din lagărele de prizonieri de război cu condiția să colaboreze cu ocupanții, asta după ce în timpul petrecut în lagăre au fost supuși unei propagande antifranceze.

Ideologia a fost o altă motivație pentru ”trădarea sinceră”. Perioada interbelică fusese marcată de avântul ideologiilor și de înflorirea unui sentiment de loialitate vis-a-vis de valori ”mai înalte” decât patriotismul. Militanții de extremă dreaptă erau atrași de naționalism, dar de admirația pentru fascism. Mulți credeau că Franța avea să beneficieze de pe urma unei ocupații naziste, argumentând că germanii aveau să impune valori pierdute, precum disciplina. Unii spioni erau motivați și sentimental:mulți au ajuns să spioneze pentru germani prin intermediul relațiilor amoroase cu soldații sau oficialii germani staționați în Franța.

Spionajul era atrăgător și pentru oameni cu anumite tulburări psihologice:narcisiștii, spre exemplu, aveau șansa de a-și reafirma propria importanță printr-o muncă specială. În plus, spionajul era asociat cu aventura, fiind considerat o modalitate de evadare din plictisitoarea rutină a lumii industrializate. Perioada interbelică cunoscuse dezvoltarea literaturii și filmelor despre spioni, care au alimentat fascinația pentru spionaj și au romantizat rolul acestuia. De fapt, spionajul era ceva cu totul lumesc:spionii nu erau neapărat tipul musculos și foarte inteligent reprezentat în filme. Ei trebuiau să fie oameni normali, obișnuiți. A fi obișnuit era extrem de important pentru păstrarea secretului, căci spionul nu trebuie să atragă atenția asupra sa prin nimic.

Odată recrutați, spionii foloseau diverse măști pentru a-și ascunde activitatea. Misiunile diplomatice, precum acele delegații de armistițiu, a căror existență era legală și permisă în teritoriile neocupate, erau adeseori folosite ca acoperire. Alții acționau în afara oricăror instituții:pretindeau că sunt jurnaliști sau negustori. Unii foloseau un camuflaj politic, acționând ca agents provocateurs, pretinzând că sprijină Rezistența pentru a se putea infiltra în această mișcare. Spre exemplu, Alwin Rose a fost arestat în Toulouse la începutul lui 1941 pentru că distribuia pamflete gaulliste. Ulterior, poliția a descoperit că el era plătit de germani. Mulți spioni au profitat de valul de refugiați pentru a-și ascunde activitățile:susțineau că s-au refugiat din fața avansului german din primăvara lui 1940 sau că au fost expulzați din Alsacia-Lorena.

Germanii au reușit să pună bazele unei vaste rețele de spioni, chiar și în zonele neocupate și pe teritoriul imperiului. Totuși, Serviciile Secrete ale regimului de la Vichy au condus operațiuni importante împotriva germanilor. În memoriile scrise după război, unii angajați ai fostelor servicii de informații pretind că această activitate a fost rezultatul propriilor inițiative. Adevărul este însă că guvernul de la Vichy, în ciuda colaborării cu naziștii, nu se opunea arestării spionilor germani. Nu putem însă vorbi de o rezistență din partea guvernului Pétain. Miniștrii nu încercau să submineze eforturile de război germane:deși guvernul promova contraspionajul antigerman, el a colaborat intens cu nemții în alte domenii.

În primii doi ani după înfrângerea Franței, aproape 2000 de indivizi au fost arestați de poliția franceză pentru spionaj progerman în teritoriile neocupate. Dintre aceștia, mai bine de 100 au fost condamnați la moarte, dar doar 42 au fost executați. În ansamblu, serviciile secrete ale guvernului de la Vichy nu au reușit decât parțial să combată spionajul ocupanților. În cel mai bun caz, ei au reușit să-i irite astfel pe germani, dar nu au prevenit în totalitate operațiunile de infiltrare din zona neocupată. În majoritatea cazurilor, cei capturați încheiaseră deja mai multe misiuni de spionaj înainte de a fi prinși, iar numărul agenților arestanți era cu mult mai mic decât celor activi.


Sursa:www.historytoday.com