Autor 133097 vizualizări


De ce au urmat germanii pânã la capãt poruncile lui Hitler? Rãspunsul la aceastã întrebare încearcã sã ni-l dea excelentul studiu al lui Ian Kershaw, "Das Ende" (Sfârşitul).

Nu va capitula niciodatã, anul 1918 nu se va mai repeta niciodatã-acest principiu de fier îl va ghida pe Adolf Hitler de la începutul celui de-al doilea rãzboi mondial pânã la ultimele sale zile din buncãrul de sub cancelaria Reich-ului. “Se poate ca noi sã apunem. Dar vom lua cu noi o lume întreagã”, declara el în faţa aghiotantului la sfârşitul lui decembrie 1944, pe când ultima ofensivã germanã în Ardeni se solda cu un eşec.

Germanii au plãtit pentru nebunia auto- şi atotdistrugãtoare un preţ mare. În ultimele zece luni ale rãzboiului, între iulie 1944 şi mai 1945, au murit mult mai mulţi civili decât în cei patru ani de dinainte şi aproape la fel de mulţi soldaţi ca în aceşti ani. Abia dupã ce Hitler împreunã cu consoarta sa Eva Braun comit suicid se deschide calea cãtre capitularea militarã.

Dar de ce au fost urmate ordinele lui Hitler pânã în ultima clipã? De ce a luptat Wehrmacht-ul în continuare, deşi era evident cã rãzboiul fusese pierdut cu mult timp înainte? Şi cum se explicã faptul cã regimul a fost în stare sã-şi exercite autoritatea chiar şi în faza maximei sale agonii? Nu rare sunt aceste întrebãri, la care nu se pot da rãspunsuri satisfãcãtoare. Tocmai în vederea acestora se strãduieşte biograful Ian Kershaw. Diferit de Joachim Fest cu cartea sa Der Untergangdin 2002 (Apusul), care a oferit baza filmului omonim din 2004, istoricul britanic îşi îndreaptã atenţia din lumea absurditãţilor monstruoase din buncãrul hitlerist spre întreaga societate în care s-a infiltrat spiritul celui de-al treilea Reich.

Un asemenea ţel ridicã anumite probleme. Pentru cã al treilea Reich nu era la sfârşit doar o ţarã care se diminua, ci una şi în mare mãsurã fragmentatã. Experienţele populaţiei civile în regiunile individuale şi acelea ale soldaţilor pe teatrele de operaţiuni din vest şi est erau foarte diferite. Pericolul de a expune concluzii generale, care nu se potrivesc întâmplãrilor complexe, este mare. Kershaw, ca sã scape de el, a explorat temeinic şi arhivele regionale, pe deasupra s-a folosit din plin şi de scrisori şi jurnale contemporane. Bazându-se pe acest fundament foarte solid de surse, el a reuşit sã integreze multele faţete ale temei într-o istorie totalã, care aruncã noi lumini asupra dramei decãderii.

O problema de mentalitate?

Cartea începe cu atentatul asupra lui Hitler din 20 iulie 1944, care marcheazã o cezurã în istoria internã a Reich-ului, întrucât impune un avânt al radicalizãrii. În urmãtoarele opt capitole ordonate cronologic Kershaw aratã evoluţia situaţiei de pe fronturi – de la marşul aliaţilor în vest în toamna lui ’44 pânã la ultima ofensivã sovieticã de la mijlocul lui aprilie ’45, care în decursul a câteva zile a condus la ruperea definitive a frontului de est. dar istoria militarã, oricât de detaliatã s-ar prezenta, nu oferã decât fundalul unei întrebãri centrale la care vrea sã rãspundã autorul:cum s-a putut prelungi finalul regimului NS pânã la distrugerea aproape completã în ciuda situaţiei fãrã ieşire de front?

Dupã 1945 generalii lui Hitler s-au sprijinit de faptul cã cererea aliaţilor de capitulare necondiţionata nu a lãsat nicio alta opţiune decât cea a luptei pânã la capãt. Kershaw considerã pretextul drept o afirmaţie defensivã:într-adevãr cererea aliaţilor a dat apã la moarã propagandei NS, dar nu a jucat vreun rol important în ceea ce priveşte deciziile strategice ale lui Hitler şi ale conducãtorilor militari. Explicaţia pentru uimitoarea dispoziţie cãtre menţinerea stãrii de fapt trebuie cãutatã În altã parte:în structurile interne ale puterii si în mentalitatea populaţiei.

Istoricul britanic corecteazã reprezentarea întâlnitã în literatura recentã, cum cã ar fi vorba despre o dictaturã consensualã, deci armonizarea vastã între conducere şi putere, care ar fi rezistat pânã la final. El atrage atenţia cã lanţul neterminat de catastrofe militare a adus cu sine o crizã de încredere destul de pronunţatã. Şi popularitatea lui Hitler, vreme îndelungatã liantul principal al regimului, a fost parţial însufleţitã de atentaul din 20 iulie. Din toamna lui ’44 se afla în cãdere liberã. Numai o minoritate de fanatici nazişti se mai ţineau de credinta în Fűhrer, punându-şi sperantele în armele-minune promise de acesta.

Dar în ciuda popularitãţii scãzânde în ritm rapid a acestuia, structurile puterii au rãmas în mare mãsurã aceleaşi. Kershaw foloseşte pentru acest context paradoxal formula de “conducere carismaticã fãrã carisma”. Extrema personalizare a puterii a împiedicat formarea la nivel înalt a unei grupãri care sã-l susţinã pe dictator. Cei patru puternici paladini hitlerişti, quadrumviratul, alcãtuit din Martin Bormann, liderul SS Heinrich Himmler, ministrul propagandei Joseph Goebbels şi ministrul de rãzboi Albert Speer – au rãmas mereu dependenţi de favoarea primului om în stat. Kershaw atribuie o bunã parte din rãspunderea pentru prelungirea rãzboiului strãdaniilor lui Speer de a menţine cursa înarmãrilor la cote maxime în pofida distrugerilor tot mai masive ale bombelor aliaţilor.

O dezvoltare contradictorie constatã autorul şi cu privire la NSDAP. Funcţionarii sãi erau urâti de mulţi. Faptul cã au dat bir cu fugiţii la apropierea trupelor inamice a provocat un val de frustrare. Dar în acelaşi timp partidul şi-a întãrit controlul asupra populaţiei şi administraţiei de stat tocmai în ultima fazã a rãzboiului. Un rol-cheie le atribuie Kershaw liderilor regionali, care în calitate de comisari ai apãrãrii Reich-ului dispuneau în regiunile respective de o autoritate atotcuprinzãtoare. Nu numai cã în toamna lui ’44 au obligat mii de oameni sã sape tranşee, dar au şi organizat o ultimã chemare la arme. Valoarea militarã a unor astfel de mãsuri este mica, cu toate acestea au contribuit nespus la controlul şi reglementarea populaţiei.

Şi mai apãsãtoare socoteşte Kershaw însemnãtatea terorii crescânde, care nu se orienteazã numai cãtre minoritãţile hãituite, muncitorii strãini sau prizonierii din lagãre, ci şi cãtre marea majoritate a populaţiei. Cine exprimã o criticã la adresa Führer-ului sau o îndoialã cu privire la Victoria finalã are mari şanse sã-şi piardã viaţa. Tribunale improvizate condamnã din toate pãrţile presupuşi duşmani ai regimului. Efectul paralizant al acestei represiuni brutale a fost incapacitatea vocilor critice de a se organiza într-o rebeliune deschisã. La un al doilea noimebrie 1918 nu se putea ajunge în astfel de conditii.

Dar teroarea nu explicã tot pentru istoricul din Sheffield. Ca motiv deloc de neglijat al luptei pânã la final ia în considerare teama de rãzbunarea inamicã, mai virulentã în est decât în vest. Imaginea duşmanã perpetuã a bolşevicului a jucat aici un rol, dar şi ideea rãspânditã printre soldaţi şi civili a unor nelegiuiri ale Wehrmacht-ului în rãzboiul de exterminare împotriva URSS. Teama ca aceste infracţiuni de rãzboi sã nu aibã repercusiuni asupra Germaniei era cu atât mai justificatã. Oroarea pe care a produs-o armata roşie la prima trecere a graniţei prusace în est în octombrie ’44 -numele satului Nemmersdorf devine simbol al propagandei NS-oferea o mostrã a ceea ce ii aştepta pe nemţi în 1945 în provinciile estice. Kershaw nu muşamalizeazã sau minimalizeazã ceva, doar clarificã cum se putea ajunge la excese de violenţã.

Şi un alt aspect adesea neglijat aduce autorul în discuţie:purtãtorii funcţiilor în regim nu erau conştienţi cã odatã cu participarea lor la infractiuni au ars podurile din urmã. Un viitor pentru Hitler nu mai pãrea de conceput. Voinţa fanaticã de a rezista se uneşte cu dorinta de a provoca dezastru a cât mai mulţi în cazul unei înfrângeri. Avântul spre distrugere îl împãrteau cadrele importante cu liderul lor, care constata nemişcat în ultimele sale ore cã poporul german s-a dovedit a fi cel slab şi de aceea nu mai posedã vreo îndreptãţire pentru a exista în continuare…

O luminã criticã este aruncatã şi asupra comandanţilor militari. Nu erau, aşa cum cu bunã dreptate subliniazã Kershaw, doar simple unelte ale lui Hitler, ci acţionau din convingere şi fãceau tot ce le stãtea cu putinţã pentru a-i impulsiona pe soldaţi sã lupte la modul cel mai glorios. Cei mai mulţi dintre generali luau foarte în serios jurãmântul de fidelitate faţã Führer şi urmau ordinele sale şi când îşi dãdeau seama de absurditatea lor. Autorul vorbeşte despre o “concepţie foarte profundã şi deformatã asupra datoriei”. Nu încape îndoailã:fãrã aceastã susţinere loialã rãzboiul nu ar fi durat atât. 

Ca toate cãrţile lui Kershaws şi aceasta se remarcã printr-o prozã ştiinţificã clarã şi concise. Naraţiunea şi analiza se menţin într-un echilibru perfect. Niciodatã nu a mai fost prezentat sfârşitul apocaliptic al celui de-al treilea Reich într-o multitudine atât de bogatã de aspecte şi atât de adânc interpretat. Putem înţelege prin intermediul ei de ce a funcţionat regimul pânã ce armata roşie a stat în faţa ruinelor cancelariei.

Sursa:zeit.de

""