De ce a recunoscut Lenin independența Finlandei

Drumul Finlandei spre independență a fost deschis de Revoluția Rusă din februarie-martie 1917. Proclamată la sfârșitul anului 1917, după „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, independența Finlandei nu a fost recunoscută imediat de statele europene. Paradoxal, guvern bolșevic condus Vladimir Ilici Lenin a fost primul care a recunoscut noul stat.

Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Țarist, după ce a fost cucerită de ruși de la suedezi în 1809. Autonomia provinciei a fost însă restrânsă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secului XX, pe fondul afirmării identității naționale finlandeze. Autonomia deplină a Finlandei a fost restituită în martie 1917, în urma unui decret semnat de prințul Gheorghi Evghenievici Lvov, cel dintâi prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, format ca urmare a Revoluției.

La începutul anului 1917, Finlanda reprezenta o parte importantă a sistemului defensiv rus, orașul Helsinki fiind o bază a Flotei Baltice, care avea misiunea de bloca un eventual atac asupra capitalei imperiale, Petrograd. În plus, pe teritoriul Marelui ducat erau staționate mai multe regimente și divizii rusești (foto sus), numărând circa 30-35.000 de soldați. Imediat după prăbușirea regimului țarist, comitetele de soldați au preluat controlul asuprea acestor forțe militare, numeroși ofițeri fiind împușcați.

În acest climat, deși opinia publică era de partea menținerii autonomiei, tot mai multe voci au început să susțină ideea independenței față de Rusia. Pe fondul creșterii tensiunilor între finlandezi și Guvernul provizoriu rus, în Finlanda au fost transferați tot mai mulți soldați ruși, pretextul oficial fiind prevenire unui eventual „atac german”. Treptat, numărul soldaților ruși staționați pe teritoriul Marelui Ducat a ajuns la circa 100.000. În replică, finlandezii au început să pregătească o forță militară, numită „Garda Civilă” („Suojeluskunta”), deghizată ca brigăzi de pompieri.

Susținătorii independenței au primit un sprijin neașteptat din partea bolșevicilor, care au început să se folosească dreptul de autodeterminare națională ca pe armă în lupta lor împotriva Guvernului provizoriu. Pe 2 mai, Lenin (foto jos) a publicat un articol în Pravda în care critica Guvernul provizoriu pentru că nu a fost capabil să găsească o soluție în relația cu Finlanda și susținea că secesiunea Finlandei ar fi grăbit procesul revoluționar. După eșecul tentativei de lovitură de stat din iulie 1917, Lenin s-a văzut nevoit să se refugieze în Finlanda pentru a scăpa de arestare. El s-a stabilit inițial la Helsinki, iar o lună mai târziu s-a mutat la Viipuri (actualul oraș rusesc Vyborg), localitate care la vremea respectivă se afla în Finlanda. De aici, Lenin a scris articole și a planificat acțiuni care au pregătit Revoluția Bolșevică.

„Marea Revoluție Socialistă din Octombrie” a împărțit forțele politice finlandeze în două. Social-democrații doreau să obțină independența Finlandei cu ajutorul noului guvern bolșevic din Rusia. Și partidele „burgheze” separarea imediată de Rusia și excludeau orice sprijin din partea lui Lenin pentru atinge acest scop. Relațiile dintre aceste forțe politice s-au degradat rapid, devenind extrem de tensionate. Deși, inițial, social-democrații susțineau independența, atitudinea lor s-a schimbat sub influența evenimentelor din Rusia.

„Declarația finlandeză de independență”

Pe 27 noiembrie 1917, Pehr Evind Svinhufvud a fost numit președinte al Senatului. Avocat și politician conservator, Svinhufvud era un adversar înverșunat al comunismului. Pe 4 decembrie, el a prezentat în fața Parlamentului finlandez („Eduskunta”) o declarație în care sublinia că independența Finlandei era o realitate de facto, iar poporul finlandez „și-a luat soarta în propriile mâini”.

Două zile mai târziu, Parlamentul s-a întrunit pentru a discuta două declarații care vizau independența Finlandei, cea susținută de Svinhufvud și un text al social democraților. „Declarația finlandeză de independență”, susținută de forțele politice conservatoare, a fost votată cu 100 de voturi la 88. Imediat după votul istoric din data de 6 decembrie 1917, finlandezii au încercat să obțină recunoașterea internațională a țării lor, însă statele cărora li s-au adresat au condiționat acest lucru de recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia.

Protest în fața Senatului din Helsinki (noiembrie 1917)

În aceste condiții, Pehr Evind Svinhufvud s-a deplasat personal la Petrograd, unde s-a întâlnit cu Lenin. Surprinzător, acest demers a avut succes. Pe 27 decembrie, Comitetul Central ai Partidului Bolșevic a recunoscut independența Finlandei. Lenin a recunoscut independența noului stat pentru a demonstra atașamentul noului guvern bolșevic față de idealul autodeterminării naționale. Lenin credea că statele care se desprindeau din Imperiul Țarist se vor alătura ulterior Federației Socialiste Ruse.

Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă a recunoscut independența Finlandei printr-un document semnat de Vladimir Ilici Lenin, în calitate de președintele al Consiliului Comisarilor Poporului (Guvernul rus), precum și de „comisarii poporului”, printre care se numărau Iosif Stalin și Leon Troțki. Pe 4 ianuarie 1918, Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al Sovietului Deputaților, Muncitorilor și Țăranilor, semna la la rândul său un document care recunoștea independența Finlandei. Cu această ocazie, Stalin (comisar al poporului pentru naționalități) a ținut un discurs prin care îi critica pe social-democrații finlandezi că nu au întreprins măsurile necesare pentru independența țării, iar sovieticii au fost nevoiți să recunoască Senatul „burghez” și nu un guvern al „reprezentanților proletariatului finlandez”.