Autor 103702 vizualizări


Tradiţia populară consemnată de Ioan Neculce spune că Ştefan cel Mare ar fi ridicat atâtea biserici câte războaie ar fi purtat, astfel încât, potrivit datelor oferite de Grigore Ureche, domnitorul Moldovei ar fi condus nu mai puţin de 44 de campanii, aproape câte una pentru fiecare an al domniei sale. Ştefan cel Mare a luptat împotriva tuturor vecinilor săi, fie că este vorba de Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia ori de Ţara Românească, hanatele tătare sau ducatul Lituaniei. Istoriografia românească a acreditat ideea că Ştefan a fost obligat să poarte aceste războaie, cu un eminamente caracter defensiv, pentru apărarea ţării şi a credinţei creştine de încercările străine de cotropire, cele mai periculoase fiind cele ale turcilor.

Deşi este fără îndoială că marele domnitor a fost nevoit uneori să lupte pentru a păstra independenţa Moldovei, opinia conform căreia Ştefan cel Mare nu a năzuit decât către apărarea ţării şi a Creştinătăţii este o exagerare încurajată cu bună ştiinţă, mai ales în timpul perioadei comuniste, cu scopul de a dovedi că niciodată românii nu au dus o politică agresivă şi expansionistă, fiind dintotdeauna paşnicii apărătorii ai dreptului la autodeterminare al popoarelor şi al principiului neamestecului în treburile interne ale altor state.

Mai mult, interpretarea voit eronată a mesajelor diplomatice ale vremii, prin care Ştefan încerca să îi convingă pe veneţieni şi pe papă să îi trimită ajutor, iar aceştia sperau să îl persuadeze pe voievodul moldovean să continue lupta antiotomană fără a-i trimite însă necesarele resurse pecuniare (de exemplu, celebra scrisoare adresată de Ştefan cel Mare către statele apusene la 25 ianuarie 1475, în care vesteşte despre victoria de la Podul Înalt şi în care făgăduieşte şi pe mai departe „pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru”), a contribuit de asemenea la răspândirea opiniei că voievodul de la Suceava ar fi luptat împotriva turcilor din datoria sfântă de a salva Creştinătatea de pericolul otoman.

În realitate, viziunea asupra motivelor pentru care Ştefan cel Mare a luptat în atâtea războaie trebuie serios nuanţată, în lumina numeroaselor argumente documentare şi logice.

În primul rând, este foarte interesant de observat că una dintre principalele surse care ajută în cunoaşterea şi înţelegerea domniei lui Ştefan cel Mare, cronica lui Grigore Ureche, este citată de istoricii moderni exclusiv pentru datele concrete pe care le oferă şi pentru celebrul portret final închinat voievodului şi mai puţin pentru motivaţia pe care cronicarul i-o atribuie acestuia. Numeroase pasaje din letopiseţ vorbesc despre firea războinică a lui Ştefan cel Mare, despre dorinţa lui de a obţine pe câmpul de luptă gloria marţială şi despre incursiunile de pradă făcute în afara Moldovei.

Astfel, imediat după urcarea sa pe tronul ţării, „Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşaze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit.”(p. 83). Ureche mai spune tot referitor la începutul domniei că „scrie letopiseţul cel moldovenescu că fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă, ce în al cincilea an, să sculă den domniia sa, în anii 6969(1461), rădicându-să cu toată puterea sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Săcuiască. ... după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi...”(p. 83-84).

În acelaşi fel, după victoria de la Baia din 1467 împotriva forţelor regelui Ungariei, Matiaş Corvin, ca represalii, Ştefan „s-au dus şi el la Ardeal, de multă pradă şi robie şi ardere au făcutîn Ţara Secuiască...”(p. 86). Apoi, în 1470, în contextul rivalităţii cu voievodul muntean Radu cel Frumos pentru gurile Dunării, domnitorul moldovean arde Brăila, notând cronicarul că acţiunea s-a desfăşurat „pre obiceiul firei omeneşti de ce are, de aceia pofteşte mai mult, de nu-i ajunse lui Ştefan vodă ale sale să le ie şi să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză.”(p. 88).

Apoi, în bătălia de la Soci din 1471, împotriva aceluiaşi Radu cel Frumos, Ştefan, care pornise la luptă „ca un leu gata spre vânatu”(p. 88), „pre muli viteji i-au prinsu vii şi pre toţi i-au tăiatu, numai ce au lăsatu vii doi boiari de cei mari”(p. 88). Doi ani mai târziu, în 1473, Ştefan porneşte spre a-l da jos din scaun pe rivalul său muntean, „fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădere, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsese iaste a doao vitejie”(p. 89).           

Exemplele din cronica lui Ureche în care Ştefan cel Mare iniţiază campanii în ţările vecine, atât din considerente strategice, dar şi mânat de energia sa războinică, adeseori tradusă prin acte de cruzime, pot continua. Este neîndoielnic că o parte a mobilurilor pe care Grigore Ureche i le atribuie lui Ştefan cel Mare sunt rodul educaţiei pe care cronicarul o primise în Polonia, asemuindu-l în consecinţă pe voievod cu marii căpitani de oşti şi marii cavaleri ai istoriei antice şi medievale. De asemenea, nu poate fi tăgăduit faptul că nu doar firea şi idealurile războinice, ci şi calculul strategic şi evlavia religioasă, dublate de multe ori de cea mai stringentă necesitate, au făcut ca Ştefan cel Mare să îşi conducă oştile în luptă.

Pe de altă parte, imaginea unui domnitor ambiţios, pătruns de un puternic spirit marţial, ducând adeseori o politică agresivă atât pentru câştiguri materiale, cât şi în planul faimei sale personale, este mult mai consistentă şi mai adecvată timpului pe care îl trăia decât cea creionată în ultimele decenii, a patriotului paşnic care luptă pentru ţară şi pentru cruce doar atunci când invadatorii străini le pun în pericol. O confirmare inedită a faptului că Ştefan era cu adevărat un conducător foarte ambiţios, al cărui spirit belicos era considerat prea puternic chiar de către contemporanii săi, este reprezentată de o scrisoare polonă din 21 august 1476, în care există informaţia că mulţi ţărani şi boieri părăsesc oastea voievodului în timpul expediţiei lui Mahomed al II-lea, acuzându-l de tiranie şi cruzime, evident nemulţumiţi de neîntreruptele campanii militare (Xenopol, p. 76).

În continuarea documentelor se plasează însă şi logica şi interpretarea evenimentelor istorice. Astfel, faptul că o cu totul altă abordare a politicii externe era posibilă, cu rezultate notabile în plan intern, este demonstrată de contemporanii lui Ştefan cel Mare din Muntenia, Radu cel Mare (1495-1508), ctitorul mănăstirii Dealu şi cel ce aduce prima tiparniţă în spaţiul românesc, şi Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul mănăstirii de la Curtea de Argeş şi autorul cunoscutelor învăţături, care, cu preţul recunoaşterii suzeranităţii otomanilor şi plăţii tributului au reuşit să aducă importante perioade de pace şi prosperitate pentru voievodatul lor. Exemplul celor doi domni munteni dovedeşte fără doar şi poate că firea şi idealurile războinice ale lui Ştefan cel Mare au jucat un rol important în creionarea politicii sale externe.

În plus, însăşi analiza acţiunilor lui Ştefan vine să confirme că ambiţia personală şi o predispoziţie către utilizarea forţei au deţinut un rol important în acţiunile sale politico-militare. Astfel, încă din 1462, Ştefan cel Mare atacă fără succes importanta cetate Chilia de la gurile Dunării, chiar dacă era controlată la acea vreme de foştii aliaţi care îl sprijiniseră să ocupe tronul Moldovei:Vlad Ţepeş şi Ungaria. A.D. Xenopol consideră chiar că Ştefan a jucat un rol determinant în pierderea tronului de către Vlad Ţepeş în acel an (Xenopol, p. 29-32). Mai înainte, se pare că Ştefan sprijinise activ o revoltă din Transilvania împotriva regelui Matiaş Corvin, supărat că Petru Aron, ucigaşul şi rivalul tatălui său, fusese primit în Ardeal.

În 1465, aceiaşi cetate Chilia îl aduce în conflict cu muntenii şi suzeranii lor turci, conflict pe care Ştefan reuşeşte să îl stopeze pentru o vreme printr-o înţeleaptă diplomaţie (voievodul moldovean i-a convins pe otomani că schimbarea dominaţiei asupra cetăţii nu le va afecta interesele). Evitarea conflictului nu a fost însă de lungă durată, Ştefan aventurându-se în schimbarea domnitorului agreat de Mahomed al II-lea cu propriul său protejat. După cum observă A. D. Xenopol, „astfel ajunse Ştefan cel Mare din războaieîn războaie, să seîncurceîn o luptă cu Turcii.”(Xenopol, p. 42).

 În aceeaşi notă, domnitorul s-a implicat cu trupe în Crimeea, unde apăra drepturile soţiei sale asupra cetăţii Mangopului, a ocupat pentru o vreme Pocuţia, în Polonia, şi a înaintat cu oştirile sale până la Liov, capturând nu mai puţin de 100.000 de oameni pe care i-a aşezat în părţile Moldovei (Ureche, p. 107).

Se conturează astfel o imagine mult mai vie a marelui voievod decât ternul şi falsul portret al paşnicului patriot obligat să lase plugul pentru sabie din cauza cotropirilor atâtor vecini vitregi:aceea a unui talentat comandant militar, ambiţios, dornic de a se remarca prin faptele sale de arme, îndrăzneţ, adeseori chiar agresiv şi crud, după standardele contemporane nouă, dar pe deplin justificat pentru vremea aceea, pe care fără îndoială că l-ar fi impresionat în mod plăcut descrierea făcută de cronicarul polonez Dlugosz:„O, bărbat minunat, întru nimic inferior comandanţilor eroi pe care noi îi admirăm, care în timpurile noastre a repurtat cel dintâi dintre principii lumii o victorie strălucită contra turcilor;... el este cel mai vrednic pentru a fi numit în fruntea unei coaliţii a Europei creştine împotriva turcilor”(Toderaşcu, p. 398).

Această nouă latură a personalităţii lui Ştefan cel Mare nu se află cu nimic în contradicţie, date fiind sistemele de valori şi de idei din epocă, cu alte însuşiri ale voievodului, subliniate şi mai înainte de istoriografia modernă:credinţa sinceră, abilitatea politică, hotărârea în apărarea propriului său voievodat. O atitudine corectă faţă de marele voievod şi faţă de istorie în general ne obligă să recunoaştem ambele laturi ale personalităţii lui Ştefan cel Mare, fără ca opinia noastră să fie deformată de determinări ideologice şi ajută la conturarea unei explicaţii cu mult mai veriosimile a numărului mare de lupte la care a luat parte domnitorul moldovean.     

            

Bibliografie selectivă

Neculce, I. (Ştrempel, G. ed.), Opere, Bucureşti, Minerva, 1982.

Toderaşcu, I., „Ştefan cel Mare”, în Istoria Românilor, vol. IV –  De la univeralitatea creştină către Europa „patriilor”, Bucureşti. Editura Enciclopedică, 2001, pp. 364-399.

Ureche, Gr. (Panaitescu, P.P. ed.), Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955.    

Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IV – Epoca lui Ştefan cel Mare, 1457-1546, ed. a III-a, Bucureşti, Cartea Românească, 1925.