Autor 2953 vizualizări


În cele mai multe case indiene se găsește un idol sau o pictură cu Dansul lui Șiva. Dansul zeului este pe un piedestal de lotus, cu un picior ridicat, gata să zdrobească un demon. Un semicerc de flăcări îl înconjoară. Zeul, considerat sursa oricărei activități, era și „stăpânul dansului”, Nataraja în indiană. El se mișca fără încetare, dansul lui simbolizând forța creatoare a naturii. Statuia lui Nataraja fixează un moment din dansul său cosmic, în al cărui ritm creația evoluează, se dizolvă și se regenerează succesiv.

Se spune că cele 108 stiluri de dans inventate de Șiva s-au transmis până la învățatul indian Bharata (circa 500 î.Hr.), autorul unui celebru tratat – de 6.000 de versuri – despre dans, poezie și teatru. Există foarte multe statuete cu dansul lui Șiva, dar cea mai veche datează din perioada Gupta (sec. IV-V d.Hr.), din nordul Indiei. Însă cele mai multe statuete de acest fel provin din perioada Chola (880-1279), numele acesta provenind de la dinastia care a domnit în sudul Indiei. 

Conducătorii Chola îl adorau pe Șiva, în special ca rege al dansului, și au construit multe temple în cinstea acestuia. În general, o statuie a lui Nataraja este de mici dimensiuni pentru a putea fi ușor folosită în procesiunile date în onoarea zeilor hinduși. Replicile acestei statui se află în aproape toate muzeele mari ale Europei.

Sacralitatea indienilor sau cum îl întâlnești pe Dumenezeu?

Indienii sunt foarte religioși. Țara lor are prestigiul unui pământ unde se poate câștiga experiența sacrului. Către anul 1500 î.Hr., cuceritorii arieni au adus în India o religie nouă: hinduismul (se mai numește vedism – după numele Vedelor, textele sacre ale arienilor, scrise în sanscrită între anii 1500-500 î.Hr., sau brahmanism, după numele castei de preoți care oficiază cultul). Hindușii adoră mii de zei, dar în același timp și un zeu suprem, Trimurti (care înseamnă în sanscrită „a avea trei forme”) imaginat sub trei ipostaze : Brahma, creatorul lumii, Vișnu, cel care conservă lumea, și Șiva, distrugătorul ei. Distrugerea este însă o permanentă transformare.

De fapt, la indieni totul este sacru. În fiecare om există o parte nemuritoare, atman, care este chemată să se elibereze din om pentru a întâlni absolutul. Toate eforturile indianului au drept scop contopirea cu absolutul. Religia este cea mai sigură cale pentru atingerea scopului. Și yoga este tot o manieră de a te uni cu divinitatea. Pentru indian întrebarea fundamentală este “Cum îl întâlnești pe Dumnezeu ?” Grecul ar fi fost interesat de “Cum arată Dumnezeu ?”; evreul ar fi fost interesat de “Pe cine slujește acel Dumnezeu ?”

O poveste spusă prin dans

Șiva are 1008 nume sau epitete traducând diversele lui atribute. El a fost mai întâi un simbol al forțelor neâmblânzite ale naturii, apoi, din secolul al XI-lea, devine „stăpânul dansului”. De ce este reprezentat Șiva într-un mod așa de bizar? Care era scopul unui astfel de spectacol ? Sistemele filosofice principale ale Orientului antic: hinduismul și buddhismul din India, taoismul din China, au conceput universul ca un tot vibrant și viu, care se mișcă, se transformă și se află într-o continuă alternare de flux și reflux. În mitologia hindusă era un lucru comun să povestești despre zei și aceste povești să transmită mesaje importante.


Povestea lui Nataraja este însă spusă prin dans. Deoarece nu exista televiziune sau cinema în acele vremuri, sfinții hinduși foloseau dansul ca mijloc de a spune povești. Vechii hinduși, ca și grecii sau alți filosofi occidentali, credeau că dansul a fost creat de natură. Ordinea stelelor sau a constelațiilor, valurile mărilor și adierea frunzelor unui copac, produceau imaginea dansului în mințile lor. Pentru oamenii acelor vremuri, dansul reprezenta natura și mișcarea universului. Dar dansul era și un mijloc vizual.

Putea fi folosit pentru a „ilustra” nu doar credințe religioase, cât și emoții ca mânia, dragostea, vitejia, tristețea și bunătatea. În acest sens, dansul lui Șiva este ca un spectacol televizat. Impactul imagistic este imens. Acest dans este imaginea energiei cosmice, a ritmului universului, este dansul universal al creației și totodată al distrugerii; corpul uman pe care îl strivește în picioare, simbolizează rătăcirea sufletului încă atașat de trup, demonul înfrânt al haosului originar.

Șiva Nataraja

Zeul este portretizat cu patru mâini, purtând o flacără prevestitoare a creației. Din capul său izbucnește fluviul Gange. Cei trei ochi ai lui Șiva sunt soarele, luna și focul – lumină și purificare la un loc. Un corn al lunii, reprezentând perfecțiunea atinsă prin autojertfire, este așezat în părul său, unde se află și Gangele, fluviul vieții. În mijlocul frunții are, deci, un al treilea ochi cu care îi arde pe cei care se uită la el, dar îi și recunoaște pe cei inițiați și le acordă înțelepciunea sa transcedentală. Ochiul de pe fruntea lui Șiva rămâne închis în condiții normale; este deschis numai în situațiile ieșite din comun, pentru a emana raza de foc, așa cum s-a întâmplat la arderea lui Kamadeva, zeul dragostei.

Povestea este așa. Deoarece i-ar fi inspirat zeului Șiva porniri de dragoste pentru soția sa Parvati, tocmai când marele zeu practica asceza, Kamadeva a suferit represalii, întrucât Șiva, mâniat de îndrăzneala zeului dorinței, l-a ars cu văpaia celui de-al treilea ochi al său prefăcându-l în scrum. De atunci, Kamadeva ar fi rămas acorporal. Ochiul de foc al lui Șiva seamănă astfel cu un reactor, în care corp și anti-corp se unesc, producând radiația.

După un mit complementar când Șiva îl preface pe Kamandeva în scrum, a doua lui soție, Rati, o imploră pe Parvati să obțină anularea pedepsei; înduplecat, Șiva îl regenerează, așa încât Kamadeva se naște a doua oară, ca Pradyumna. Mișcarea șoldurilor, înclinarea corpului, mișcarea mâinilor, poziția picioarelor, totul concură la impresia de echilibru și dinamism care emană din atitudinea lui Șiva. Cercul de foc care îl înconjoară ne amintește veșnica întoarcere a distrugerii după creație. Prin molipsire, prin dansul lui Șiva se animă materia, ceea ce ne aduce în minte mitul lui Orfeu și lira sa delectând lumea; tot astfel, hindușii au făcut din dansul sacru, expresia cea mai perfectă a aspirației lor spirituale care este unirea omului cu Cosmosul.

Se mai află acolo un disc și un craniu. Discul este ciclul timpurilor și al lumilor. Craniul poate fi un memento al ghirlandei de cranii zâmbitoare, aflate în alte reprezentări ale lui Șiva. Ele sunt lumile create și dispărute. Nataraja poartă un cercel de bărbat la urechea dreaptă și unul de femeie la cea stângă, fiindcă el este spiritul androgin. Cerceii diferiți exprimă egalitatea de importanță a bărbaților și femeilor în conducerea lumii Șiva este, de asemenea, înconjurat de flăcări. Flacăra oferă lumină și, prin urmare, reprezintă înțelepciunea și adevărul. Doar o persoană înțeleaptă poate distruge lucrurile rele și să păstreze lucrurile bune.

Interpretarea emblematicii poate fi dusă mai departe: părul lui Nataraja stă în șiruri orizontale din cauza dansului în vârtej. Acesta este vârtejul vântului fierbinte din vara indiană, al dansului asceților șivaiți din Bengal în ajunul Anului Nou (în mijlocul lui aprilie). Pe plan științific, el e vârtejul care creează stele din nori de hidrogen. Vârtejul vântului are o mișcare în spirală, tridimensională, iar dacă îl asociem cu Șiva, personificarea marelui timp, Mahakala, ajungem la complexul spațio-temporal cu cele patru dimensiuni ale teoriei probabilității. În pofida ritmului intens al dansului, chipul lui Șiva este pătruns de o seninătate calmă, fiindcă dansul său este dans de bucurie.


Templul din Chidambaram

Moartea nu-i moarte. Distrugerea e doar un prag spre regenerare. Focul din mâna lui distruge răul și purifică creația; de fapt, el nu desființează creația, ci o reorganizează. Cobra care stă la gâtul lui poartă venin: moartea, în sine; dar tot ea este și simbolul sufletului nemuritor. Șarpele este aici simbolul reîncarnărilor pe care le acceptă dogma hinduistă. Așa cum șarpele își leapădă pielea din timp în timp, tot așa sufletul se eliberează din corpul învechit, îmbătrânit. Deci totul se schimbă, se transformă, nimic nu piere. Suma masei și a energiei râmâne constantă, cum s-ar spune în știința actuală.

Semnificația gesturilor lui Nataraja

Dansul lui este unul cosmic și se numește tandava. Fluturându- și brațele și picioarele el creează iluzia de energie, energie care este asociată cu crearea lumii, cu distrugerea, cu schimbarea și evoluția ei. Dansul lui cosmic este reprezentat mai ales la localitatea Chidambaram, în sudul Indiei, numită de către hinduși „centrul universului”. Gesturile lui Șiva reprezintă cinci activități :

???? creația (simbolizată de o tobă) – Am văzut deja, Șiva are patru mâini. În mâna stângă ține un instrument muzical numit damaru. Damaru este de fapt o tobă în forma clepsidrei care reprezintă sunetul, iar sunetul se află la baza vorbirii și comunicării. În mitologia hindusă sunetul este asociat și cu atmosfera, aerul. Ori acesta era unul dintre cele patru elemente esențiale ale universului (foc, apă, aer și pământ). Toba simbolizează deci universul și sunetul – din care este făcut acesta. Cu acestă tobă, Șiva bate ritmul vieții. Dansul lui Șiva transmite vibrații acustice; animată de ritmul cosmic, natura se trezește și dansează în jurul regelui dansului. Sunetul cosmic se numește aum și cuprinde gama tuturor sunetelor articulate, de la cea mai deschisă vocală, “a”, până la cea mai închisă consoană, “m”, vocala “u” stând la mijlocul gamei. Pe plan cosmologic, “a” reprezintă crearea (dilatare), “u” lumea creată (echilibrul) și “m” dizolvarea creației (contracție). Conform unei legende, gramaticianul Panini (secolul IV î.Hr.) a ascultat 14 sunete emise de “toba” lui Șiva, care i-au revelat regulile foneticii limbii sanscrite, pe a căror bază marele om de știința și-a compus tratatul lingvistic. Astfel, lui Șiva i se atribuie și funcția de a fi creat știinta vorbirii. Când Șiva își începe dansul creației, sunetul nediferențiat devine diferențiat prin vibrațiile emise de damaru. Particulele dansează și formează corpuri. Suflurile vitale pătrund în eter și apare viața. Natura evoluează în ritmul muzicii lui Șiva și îl înconjoară într-o orbită elipsoidală. Flăcările de pe orbită reprezintă iluminarea prin autojertfire; ele se echilibrează cu focul ținut în mâna stângă de sus – focul “distrugerii”.

???? distrugerea (de către foc) – În mâna stângă de sus, Șiva ține deci focul, instrumentul distrugerii. Astfel prin tobă și foc, Șiva subliniază faptul că distrugerea și creația urmează una după alta în univers

???? protecția (prin gestul mâinii numit „nu vă fie teamă”) – Rosturile celor două mâini de jos asigură ocrotirea și binecuvântarea. Astfel, a treia mână este ținută în poziție de binecuvântare, indicând protecție și pace, în timp cu a patra mână indică spre piciorul ridicat și spre demonul care urmează să fie ucis. Piciorul ridicat este un simbol al salvării – dacă ai credință și o urmezi cu sinceritate vei fi salvat de ignoranță

???? reîncarnarea (prin piciorul înfipt în pământ). Piciorul stâng calcă piticul ignoranței, ignoranța care confundă fenomenalitatea cu eternitatea

???? eliberarea (prin piciorul ridicat în aer). Piciorul drept sugerează înălțarea, adică depășirea ignoranței

Demonul Apasmara-Purușa

Șiva dansează pe un pitic-demon. Numele lui este Apasmara-Purușa, nume care, tradus, ar însemna „demonul uitării și al indolenței”. El provoacă o mulțime de probleme oamenilor, care l-au rugat pe Șiva ca să îi salveze de demon. Zeul îl va ucide. Acest simbol al uciderii piticului-demon ne transmite însă un mesaj foarte important – dați la o parte gândurile voastre cele rele (gelozia, lenea, invidia, ura). Dacă veți face asta, veți trăi fericiți și liniștiți. Mesajul este foarte actual și acum după mii de ani. Dansul lui Șiva este doar un mod mai atractiv de a o spune.

""