Autor 49182 vizualizări


Relațiile dintre daci și romani au alternat între perioade de pace și de conflict. Cele două civilizații luaseră demult contact una cu cealaltă, contact întețit de avansul romanilor în Peninsula Balcanică și apropierea de Dunăre. Pe de o parte, cele două tabere erau angrenate în comerț, dacii participând și ca mercenari în conflictele interne ale statului roman. Pe de altă parte, alături de celți și germanici, dacii reprezentau o mare putere militară care putea amenința Roma.

După cucerirea Galliei de către Cezar, dacii, conduși de Burebista, erau arhi-dușmanul Romei: un stat întins, cu o armată mare și puternică, spre deosebire de alte neamuri barbare europene, organizate în triburi și uniuni tribale vremelnice. Planul lui Cezar de a ataca Dacia a fost zădărnicit de asasinarea acestuia, altfel Antichitatea ar fi văzut probabil un război teribil între cei doi comandanți, despre care s-ar fi scris zeci și sute de volume. 

Preliminarii 

Odată cu avansul Romei înspre Dunăre, dacii au efectuat sporadic atacuri peste fluviu, pentru a slăbi puterea marelui inamic, a încerca să stăvilească avansul său implacabil și a face rost de o bogată pradă. Comandanții daci, ridicați probabil din rândurile masei de războinici prin faptele de arme repetate, trebuiau să obțină mereu victorii, existând altfel riscul să fie înlocuiți, chiar violent, de alţi războinici.

În Istoria naturală, dedicată în anul 77 viitorului împărat Titus, Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) spune că iazigii, aduși prin anul 20 e.n. de către romani și așezați în câmpia dintre Tisa și Dunăre, îi împinseseră pe daci din aceste zone de câmpie înspre păduri și munți. Probabil din cauza restrângerii arealului agricol, dacii se confruntau periodic cu lipsuri alimentare, care puteau fi compensate cu rezervele din orașele și din castrele Imperiului. Totodată, raidurile de jaf ale dacilor erau o foarte bună ocazie de a cauza pierderi Romei, care ar fi plătit apoi stipendii mai mari pentru a-și asigura pacea, dar și de a face rost de arme, obiecte de lux, podoabe, meșteșugari iscusiți, prizonieri, dintre care cei de rang înalt puteau fi răscumpărați pe sume deloc de neglijat.

La întoarcerea dintr-un raid, convoiul de căruțe care aducea marea parte a prăzii și a sclavilor încetinea însă retragerea cavaleriei, care era cea mai vulnerabilă acum atacurilor romane, mai ales la trecerea Dunării.


 „Nebunia i-a împins pe dacii cei cruzi să pornească la atac” 

Despre marele atac al dacilor, din iarna 85/86, scriu mai mulți istorici antici, datorită cărora cunoaștem desfășurarea generală a evenimentelor, printre care Dio Chrysostomo, Suetonius, Tacitus, Cassius Dio, Eutropius, Iordanes.

Drept cauze, Iordanes (sec. al VI-lea), în Getica, scrie că dacii „de teama zgârceniei sale [a lui Domițian], desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alți împărați” și au atacat la sud de Dunăre, guvernatorul Moesiei, Caius Oppius Sabinus, fiind decapitat. Poetul Statius scrie că „nebunia i-a împins pe dacii cei cruzi să pornească la atac”. Cauza pare astfel a fi neplata unor stipendii sau altor obligații din partea Romei, omisiune care va genera un conflict de aproape patru ani, mai mult decât războaiele lui Traian de cucerire a Daciei, și, după cum notează Dio Cassius, „cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor”.

Oamenii din fruntea armatelor  

Rege al Daciei din anul 86 sau 87 e.n., Decebal e descris cu admirație de către Dio Cassius ca fiind „foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și pentru a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru romani”. Înlăturat de pe tron în anul 106 e.n. de către armatele comandate de împăratul Traian, Decebal s-a sinucis pentru a nu cădea prizonier. Orosius și Iordanes vorbesc însă despre regele Durpaneus (scris și Dorpaneus și Diurpaneus) care este regele dacilor atât în timpul atacului la sud de Dunăre, cât și în timpul victoriei asupra lui Fuscus. Este posibil, după cum au argumentat unii specialiști, ca acest Durpaneus să își schimbe numele, ulterior victoriilor contra romanilor din anii 86-87, în Decebal, care ar însemna „Cel Puternic”.

Cornelius Fuscus a fost un general roman, dintr-o familie aristocrată, având o bogată experiență militară și politică. Prefect al Pretoriului, comandant al gărzii imperiale din anul 81 și al Legiunii a V-a Alaudae în războiul civil din anul 69, a fost ucis în timpul campaniei în Dacia, în anul 87. Despre el scrie Tacitus că „găsind plăcere [...] în pericol însuși, prefera noutatea, nesiguranța și riscul”. Acestea i-au adus și moartea.

Lucius Tettius Iulianus a fost senator, consul în anul 83 și general roman cu o bogată experiență militară, veteran și el al războiului civil din anul 69, când a comandat Legiunea VII Claudia. Învingător la Tapae în anul 88, a fost numit în același an guvernator – Legatus Augusti pro praetore – al Moesiei Superior.

Ilustraţii realizate de către Cătălin Drăghici.


Acest text este un fragment din articolul „Dacia împotriva Romei. Primul război al lui Decebal cu romanii”, publicat în numărul 214 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 noiembrie – 14 decembrie 2019, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum