Autor 451 vizualizări


Povestea e scurtă și am mai spus-o cu alte ocazii. Se petrece în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Un tată, al cărui nume aproape îl predestinează pentru un fel de a fi, Schlendrian (cum ar veni, Înămolit), este enervat, disperat și exasperat de pasiunea pe care tînăra sa fiică, Lieschen, o are pentru cafea. Fata bea cafea după cafea (pare a fi dezvoltat chiar un soi de dependență, dacă îl asculți pe tată-său) cu plăcere extatică și nu renunță în nici un chip. Schlendrian bombăne ca un urs nervos și o imploră pe Lieschen să nu mai bea cafea. Ea îi răspunde că nici prin cap nu-i trece: „Dacă nu beau cel puțin trei cești de cafea pe zi, mă usuc“ și zice în continuare: „Ah, dulce cafea! Mai dulce decît o mie de săruturi, mai catifelată decît vinul muscat“.

Ca orice tată enervat de tupeul fiicei, Schlendrian trece la amenințare, șantaj, ultimatum: „Dacă nu te lași de cafea, nu mai mergi la petreceri, nu mai ieși la plimbări“. „Foarte bine, zice Lie­schen, lasă-mi doar cafeaua în pace.“ Schlendrian plusează: „Nu-ți mai cumpăr haine!“ „Mă descurc și fără, dar nu te atinge de cafeaua mea“, vine răspunsul încăpățînat. „Nu te mai las să te uiți pe fereastră!“ „Foarte bine, cafeaua rămîne!“ Atunci, Schlendrian joacă ultima carte: „Dacă nu lași cafeaua, nu te mai mărit!“ Ei, aici e o mică problemă… Șireată, Lieschen se face că cedează: „Bine, decît să nu mă mai mărit, mai bine abandonez cafeaua, dar te rog să te duci să-mi aduci un soț chiar acum.“

Schlendrian e foarte încîntat și pleacă în oraș să caute ginere. Numai că Lieschen a avut grijă să răspîndească, încă înainte de ieșirea tatălui din casă, vestea că nu acceptă să se mărite decît dacă în contractul nupțial se specifică dreptul ei la trei cafele pe zi. Tînărul care răspunde imediat pozitiv cînd Schlendrian îi oferă mîna fiicei lui este gata să accepte să ia de soție e o cafegioaică împătimită. Și astfel, plăcutul obicei al băutului cafelei a fost salvat. În final, și tatăl acceptă pasiunea fiicei. Concluzia la care ajung toate personajele poveștii: e absolut natural să bei cafea! În fond, Lieschen s-a „luptat” pentru normalitate. I-ar fi fost mult mai ușor dacă pe vremea aceea oamenii s-ar fi putut bucura de deliciul unui Nespresso. Schlendrian nu ar fi fost atît de pornit pe obiceiul cafelei, pentru că ar fi auzit adesea în casa lui sunetul molcom al nespressorului, asemănător unui motan care toarce, apoi ar fi simțit în aerul locuinței aroma cafelei, nu ar fi rezistat și ar fi gutsat-o, iar din asta, orice băutor de Nespresso știe, nu te mai poți întoarce: you go Nespresso, you never get back.) 


Ușurică poveste, nu-i așa? Dacă ar fi să o pună un compozitor pe muzică, la cine v-ați gîndi? Ce compozitor s-ar preta la așa ceva? Multe nume, probabil, vă vin în minte rapid, dar la Johann Sebastian Bach nu v-ați gîndi. Cum adică, regele orgii, sfîntul muzicii catedralice, geniul pios care a dus sunetele aproape de Dumnezeu cum nu le-a mai dus nimeni vreodată, compozitorul „Patimilor“ și al „Artei Fugii“, misticul arhitect al sunetelor pure, mintea cea mai complexă a vremii sale? El să scrie muzică pentru așa ceva? Păi ce, e Moga? Ei bine, da, Bach însuși a compus muzica acestei povestioare nostime și scandalos de superficiale. Însă povestea acestei cantate e mai interesantă decît libretul ei pentru că este o poveste a marii culturi europene a cafenelei. 

Așadar, în 1702, un anume Gottfried Zimmermann, proprietar de cafenea la Leipzig, îl convinge pe Georg Philipp Telemann să instaleze în cafeneaua lui ansamblul muzical vocal-instrumental alcătuit din studenți pe care îl conducea, urmînd să dea aici concerte săptămînale. Argumentele lui Zimmermann erau pur negustorești: cafeneaua lui era așezată pe Katharinstrasse, cea mai elegantă stradă a orașului, nu va lua nici un ban pentru găzduirea concertelor și nici nu va vinde bilete la intrare, accesul spectatorilor la concert fiind liber. El va cîștiga suficient din vînzarea cafelei către spectatorii care vor veni la concertele maestrului Telemann. „Pe voi vă ascultă lumea și eu vînd cafeaua“ – cam așa suna deal-ul. Muzicianul a acceptat. 

Totul a mers din ce în ce mai bine, dar în 1705 Telemann a părăsit Leipzig-ul pentru un post bun de capelmaistru la curtea unui nobil polonez. Zimmermann, devenit un fel de impresar fără să vrea, a început să caute alt dirijor pentru ansamblul studențesc, pe care nu-l voia desființat după plecarea lui Telemann, deoarece aducea mulți clienți cafenelei. Ansamblul a continuat să funcționeze cu dirijori mai mult sau mai puțin celebri, pînă în 1729, cînd a fost preluat de Johann Sebastian Bach. Divinul Cantor se instalase la Leipzig încă din 1723 și Zimmermann l-a vrut de la bun început. Totuși, i-a luat șase ani să-l convingă pe Bach să facă muzică în cafeneaua lui. Iar argumentul convingător a fost chiar cafeaua. Bach consuma cu plăcere, iar Zimmermann avea marfa cea mai bună. Era o chestiune de timp ca Bach să ajungă un client fidel al cafenelei, să-i placă și să simtă că locul poate fi un fel de laborator pentru muzica sa – cel puțin pentru muzica sa profană. Dar dacă Zimmermann ar fi avut la vremea lui în cafenea cele 25 de sortimentele de cafea Nespresso plus ediții limitate? V-ați gîndit cum s-ar fi scris istoria? Vă spun eu: lui Bach nu-i mai luat 6 ani să se hotărască să colaboreze cu el. Ia-r fi luat exact 10 secunde să accepte să preia ansamblul de muzicanți al cafenelei. 10 secunde după ce primii stropi de Nespresso s-ar fi rostologit pe gîtul ilustru al celui mai iluștrii dintre iluștrii muzicii. 

Ridic ceașca transparentă cu acest N discret încrustat în ea, simt mirosul unui Nespresso nepieritor și îmi imaginez deja cum ar fi schimbat Nespresso istoria dacă ar fi venit pe lume mai repede. Să zicem cu 200 de ani mai repede. Atîta doar: Nespresso. Vorba aceea: What else?

""