Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.

Primele efecte în lanț ale deciziei de cedare fără luptă a Basarabiei, în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940, s-au simțit imediat:pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei, tot fără luptă, Ardealul de Nord, în urma Dictatului de la Viena. Imediat apoi, la 7 septembrie 1940, a cedat Cadrilaterul Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova. Şi, în fine, regele Carol al II-lea – care părea atotputernic şi care personificase un întreg deceniu – a fost nevoit să cedeze în pripă tronul fiului său, Mihai, și să fugă rușinos din țară.

Această primă cedare fără luptă le-a antrenat pe celelalte, tot fără luptă. Ce-i drept, nimeni din clasa conducătoare a României din acel moment nu putea anticipa cum vor evolua evenimentele și raporturile de forțe europene peste cinci sau cincizeci de ani, și cu atât mai puțin se putea spera într-un miracol de genul celui care dăduse naștere României Mari în 1918. Dar pentru ca acel miracol politic să poată fi posibil în 1918, mulți români muriseră în tranșeele din 1917... Alte efecte ale ultimatumurilor sovietice din 1940 și cedării românești fără luptă a Basarabiei, Bucovinei și a ținutului Herța aveau să-și facă auzite ecourile în deceniile următoare.

Faptele lor versus vorbele noastre

Faptele. În baza protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, URSS a recurs la amenințarea cu forța prin ultimatumurile din 26 și 27 iunie 1940, iar România a fost nevoită să se retragă de urgență din Basarabia, Bucovina și ținutul Herța. Imediat apoi, Stalin a proclamat, la 2 august 1940, prin decret al Sovietului Suprem, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, care îngloba și Transnistria, dar excludea Bucovina și județele nord-dunărene, teritorii transmise Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene. Această diabolică rectificare teritorială stalinistă a dus la sângerosul război din Transnistria din 1991-1992. Armata Română, în condițiile în care avea alături puterea Wehrmacht-ului și a Luftwaffe, a eliberat Basarabia și Bucovina în iunie-iulie 1941, teritorii ce au fost reocupate, tot prin forța armelor, de sovietici în vara lui 1944 și așa au rămas.

Tot în categoria faptelor se înscrie și politica încrâncenată și nemiloasă a autorităților sovietice, de desnaționalizare și ștergere a identității naționale a majorității populației românești din provincie, prin deportări, colonizări, măsuri restrictive severe împotriva limbii române și istoriei etc., care nu au fost foarte diferite de ceea ce se petrecuse pe timpul Imperiului țarist sau în Ardeal, pe timpul Imperiului austro-ungar. Ulterior regimului sovietic, dar moștenind integral mentalitatea și atitudinea stalinistă exprimată în textul și practica ultimatumurilor din 1940, regimul președintelui comunist Vladimir Voronin (2001-2009) a făcut tot ce a putut pentru a șterge sau inhiba orice tresărire identitară românească în republica de peste Prut, forțând însă la fel de insistent implementarea unei false identități moldovenești (limbă, istorie, valori).  

Vorbele.În chestiunea Basarabiei și a Bucovinei, pe cât de dure și eficace au fost faptele sovieticilor, pe atât de ineficace au fost vorbele românilor rostite, mai candid sau mai apăsat, din 1940 încoace. În epocă s-a făcut oarece zgomot propagandistic pentru faptul că în răspunsul oficial al Guvernului român la ultimatumuri s-a evitat cuvântul „cedare”, fiind folosiţi termenii „retragere” și „evacuare”, dar, așa cum s-a văzut ulterior, acest exercițiu lingvistic nu a avut nicio relevanță practică. Nici măcar juridică. Mai mult decât atât, Grigore Gafencu recunoștea în jurnalul său (iarăși un Jurnalpersonal ca izvor istoric) că notele guvernului român (Constantin Argetoianu era ministru de externe în funcție) au fost greşit concepute şi foarte prost formulate, deoarece la pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei nu s-a răspuns prin nicio punere la punct, nici un contraargument, nici un protest.

Tot vorbe goale au fost și celebrele aluzii ale „naționalistului” și „disidentului anti-sovietic” Nicolae Ceaușescu, făcute în lunga sa cuvântare (de șase ore) la Congresul al XIV-lea al PCR privind denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov și a urmărilor acestuia:„În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate. (...) Și pentru a răspunde anticipat la unele întrebări eventuale, vreau să spun clar că aceasta nu trebuie să ducă la schimbări în Europa și că existența celor două state germane trebuie să continue, să fie o realitate a Europei de azi și de mâine!”Adică Nicolae Ceaușescu vorbea întocmai precum caragialescul Farfuridi:„Din două una, daţi-mi voie:ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica;ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale.”Așa cum subliniază și istoricul Gheorghe Cojocaru (în Colapsul URSS și dilema relațiilor româno-române, Omega, 2001), în afară de prudenta gălăgie propagandistică (practicată încă de la sfârșitul anilor ’70, atunci când conducătorul comunist al RSS Moldovenești cu care se vizita liderul de la București era Ivan Bodiul), Ceaușescu, „marele patriot” și „geniu al Carpaților”, nu a făcut de fapt nimic concret pentru a sprijini mișcarea de emancipare a românilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, ce începuse să se afirme cu mult curaj încă din 1988, în plin imperiu sovietic.

Ceva mai mult decât trâmbițarea unor vorbe goale a făcut Mihai Ghimpu, președintele interimar al Republicii Moldova în 2009, care, la 24 iunie 2010, a emis un decret prin care ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovieticea Basarabiei. Acest act a provocat o reacție dură a Dumei de stat și a Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova, care l-a acuzat pe liderul ne-comunist și pro-european de la Chișinău de „analfabetism politic”;drept represalii a fost introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse.

Varianta simpatizanţilor regelui Carol al II-lea

După 1940 și până în prezent, discursul politic sau cel istoric privind soarta Basarabiei și a Bucovinei a cunoscut adesea accente pătimașe generate de polarizarea autorilor respectivi față de regele Carol al II-lea și mareșalul Ion Antonescu. Desigur, antipatia și resentimentele românilor față de Imperiul rus, URSS și chiar Federația Rusă continuă să paraziteze în bună măsură obiectivitatea discursului despre Basarabia sau Republica Moldova. Simpatizanți ai regelui, precum Constantin Bălăceanu Stolnici (în Memoriile publicate în „Istorie și civilizație”, aprilie 2012) sau istorici străini, precum mai tânărul militar francez Christophe Midan (în Carol al II-lea și teroarea istoriei, Editura Militară, 2008), apreciază decizia de cedare fără luptă a Basarabiei drept una perfect rațională și umană în condițiile date, deoarece rezistența armatei române în fața superiorității evidente a Armatei Roșii ar fi dus nu doar la o rapidă și certă înfrângere militară, dar și la suferințe suplimentare și la pierderea inutilă a numeroase vieți, precum și la o posibilă ocupare de către sovietici a Moldovei până la Siret. Printr-o posibilă acțiune conjugată, imediat următoare, a Bulgariei și a Ungariei, ambele susținute de puterile fasciste din România Mare, nu ar mai fi rămas decât un petec de Muntenie și Oltenie. Aceiași cronicari ai evenimentelor susțin că, deși nu și-a exprimat votul în Consiliu, regele Carol al II-lea ar fi fost, în sinea sa, împotriva cedării fără luptă în fața ultimatumurilor sovietice (argumentul fiind însemnările acestuia din Jurnalul suveranului);Constituția din 1938 îi conferea lui Carol întreaga capacitate de decizie. De cealaltă parte, Ion Antonescu se exprimase fățiș pentru rezistența armată.

Documentele arată că la momentul de cumpănă respectiv, în cel de-al doilea Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940 (organism care avea doar o funcție consultativă și nu decizională), doar șase din cei 28 de membri au votat deschis împotriva cedării fără luptă a teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu), cel mai vehement fiind istoricul Nicolae Iorga. Este recunoscută totuși uriașa culpă politică a conducătorilor – și în special a lui Carol al II-lea – de a se fi lăsat cu inconștiență luați prin surprindere de ultimatumurile staliniste, deși fuseseră preveniți prin numeroasele rapoarte ale serviciilor secrete și diplomatice privind intențiile și mișcările de trupe ale sovieticilor, dovedite și prin precedentele invazii ale Poloniei (17 septembrie 1939) și Finlandei (30 noiembrie 1939).

Varianta celor care aproape că îl idolatrizează pe Antonescu

Cei care nu îl simpatizează prea tare pe regele Carol al II-lea și monarhia, în general, dar aproape că îl idolatrizează pe mareșalul Ion Antonescu, vin cu o evaluare radical diferită. Spre exemplu, istoricul Gheorghe Buzatu (apud Florea Tiberian în rostonline.org, septembrie 2005) vine cu argumente care afirmă chiar ipoteza unui complot, prezumat a fi fost pus la cale tocmai de Carol al II-lea în scopul salvgardării pe moment a tronului și a imaginii sale publice destinate posterității;şi aceasta, prin manipularea subtilă a membrilor Consiliului de Coroană în direcția asumării de către aceștia a responsabilității cedării fără luptă a teritoriilor. Astfel, generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, în acord cu prim-ministrul Gheorghe Tătărescu, au prezentat membrilor Consiliului o situație catastrofic-zdrobitoare a raportului de forțe militare sovietice față de cele românești, ceea ce, în realitate, Buzatu consideră că a fost mult și intenționat exagerată. Mai mult decât atât, Gheorghe Buzatu, unul dintre puținii istorici români care au avut șansa studierii unor arhive sovietice la Moscova înainte și după 1989, afirmă că nu a găsit nicio dovadă a unor planuri sovietice de trecere a Prutului și ocupare a Moldovei până la Siret și nici de atacare a României de către Bulgaria sau Ungaria. Ceea ce nu înseamnă că dacă domnia sa nu a găsit aceste planuri, ele nu au existat sau acest lucru nu s-ar fi întâmplat:există mărturii ale tentativelor sovietice de forțare a Prutului sau a frontierei de nord în 29-30 iunie 1940, precum și realitățile Dictatului de la Viena (30 august) și a Tratatului de la Craiova (7 septembrie). 

Din categoria „dacă..., poate că...”

Multe sunt patimile legate de Basarabia, care alimentează tot felul de speculații, raționamente, scenarii și prejudecăți. Dacă am fi pierdut în 1940 Basarabia cu sânge vărsat pe câmpul de luptă, poate că alta ar fi fost politica dusă de conducătorii români postbelici, comuniști sau nu, față de această provincie și față de Rusia. Dacă nu ne-am fi grăbit să recunoaștem primii independența Republicii Moldova, proclamată la 27 august 1991, poate că altul ar fi fost traseul relațiilor politice între București și Chișinău, tot așa cum poate că s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost semnat Tratatul de bază dintre cele două țări, parafat la 28 aprilie 2000 (atunci când România trebuia să demonstreze condiții de bună vecinătate pentru admiterea în NATO). În fine, dacă în iunie 1940 s-ar fi procedat așa cum afirma Nicolae Iorga la 2 iulie 1940 – „Să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României (aluzie la ostilitatea amenințătoare a Rusiei din 1878 împotriva fostului său aliat român din războiul cu Imperiul otoman din 1877, n.a.), retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul” –la fel ca și în cazul celorlalte ipoteze, poate că totul ar fi fost altfel.

Numărul 221 al revistei Historia este dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Basarabiei, din 27 iunie 1940. În acest dosar mai puteți citi:

• Telegrama lui Davidescu asupra note ultimative din iunie 1940. Molotov: „Toate termenele au expirat. Istoria va judeca”
• Sfârșit de liceu, sfârșit de România Mare. Din mărturiile elevilor Clasei Palatine care au susținut examenul de bacalaureat în aceeași zi (și în același loc – Sala Tronului) cu cedarea Basarabiei: Mihai I, Ion Zamfirescu, Mircea Ionnițiu
• Carol al II-lea: „E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”
• Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”
• PRIMIM ULTIMATUMUL Constantin Argetoianu: „Să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor”
• INTERVIU. Radio Chiaburu, coleg cu Regele Mihai: „Mă duc seara la preot și ascultăm la radio că s-a cedat Basarabia”
• MEMORII. Istorie trăită, istorie povestită „Eu ţin minte cum s-a dat Basarabia!”
• Raptul teritorial din 28 iunie 1940 Propaganda sovietică şi adevărul istoric
• Documente din arhiva diplomatică MAE, fotografii istorice

Numărul 221 al revistei Historia poate fi găsit la orice punct de difuzare a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 18 iunie-17 iulie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum