Autor 31729 vizualizări


Sergiu Celac, translatorul prezidenţial oficial pentru limba engleză şi pentru limba rusă în perioada comunistă, vorbeşte într-un interviu pentru Adevărul despre cum era văzută diplomaţia românească de marii lideri ai lumii.

Sergiu Celac a cunoscut diplomaţia românească modernă când aceasta abia schimba alfabetul chirilic cu cel românesc. A ocupat, de la ataşat până la ministru şi ambasador, toate funcţiile existente din diplomaţie, dar, poate mai important decât asta, a fost acolo atunci când România se răsfăţa în braţele Occidentului, având, totuşi, privirea ţintuită spre Estul roşu.

I-a privit în ochi pe Nikita Hruşciov, pe Richard Nixon, pe Jimmy Carter, pe Leonid Brejnev şi pe regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi le-a vorbit pe limba lor, căci cunoaşte şi limba engleză, şi pe cea rusă. Sergiu Celac fost, începând din 1961 şi până târziu, în 1978, interpret la vârful cel mai înalt al nomenclaturii comuniste.

Vă amintiţi, poate, acel 1969, acel august sufocant pentru români, doar călduros pentru americani, când Nixon, primul preşedinte american care vizita o ţară socialistă, a spus aşa, cu aceste cuvinte:„Să trăiască prietenia romano-americană!". Sigur, această propoziţie nu permite prea multe interpretări, însă cine mai ţine minte ce s-a mai spus în acea vizită de stat? Cum s-a văzut, de fapt, „prietenia" româno-americană din fotoliile bucureştene de protocol? Şi, de ce nu?, cât de mult se asemăna americanul cu cel mai iubit fiu al poporului român?

Sergiu Celac are, însă, un limbaj studiat, curat, rezervat. Îi vorbesc mai mult ochii decât o face el. „Salută", „ia act", „apreciază" şi poate caracterizează şi el ca „inacceptabile" anumite acţiuni de atunci şi de acum. Dar atât!, e atent ancorat într-o serie de norme care, deşi nu-i mai sunt impuse de mult, par să fi devenit naturale:un zâmbet fin pentru o glumă care-l amuză teribil şi privirea în altă parte dacă abuzează cineva de nervii săi. E aici o securitate a limbajului dificil de străpuns, dar nu imposibil.

„Weekend Adevărul": Cum aţi început, domnule Celac, această meserie de interpret?

Sergiu Celac: Eu n-am vrut să fiu interpret şi m-am ferit cât am putut. Am avut din cauza asta şi unele handicapuri profesionale. Mi-a oferit profesorul Ignatieff, laureat al Premiului Nobel, o bursă la Massachusetts Institute of Technology şi nu mi-a dat drumul.  Pe de altă parte, am avut o ofertă de angajare în corpul de interpreţi profesionişti ai Consiliului de Securitate al ONU, una dintre cele mai bine plătite meserii din lume. Pe asta am refuzat-o eu, am vrut să rămân diplomat. Prima dată când am îndeplinit funcţia de interpret oficial la cel mai înalt nivel a fost la vizita lui Hruşciov în România, în 1961. La o distanţă destul de mică a fost vizita preşedintelui Sukarno al Indoneziei. Într-una am tradus rusă, într-una engleză.

Cum era Hruşciov? Era sovieticul mitizat sau un diplomat cu care se putea dialoga?

În mod sigur nu era un diplomat. Nu a avut decât o carieră de partid. Era foarte iute la minte, impulsiv, foarte voluntar, însă, în discuţii, dovedea şi o anumită doză de flexibilitate. Cred că, în comparaţie cu îndelungata perioadă a lui Brejnev, cu Hruşciov încă se mai putea discuta. Retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a avut loc în '58-'59, în vremea lui Hruşciov. Acesta a fost un avantaj care a permis şi desprinderea relativă a României din blocul comunist în 1964.

Cum şi despre ce se discuta la o astfel de întâlnire?

Tematica discuţiilor la nivel înalt se împarte, de regulă, în două părţi oarecum distincte. Prima este tematica relaţiilor bilaterale - probleme care există şi care trebuie ridicate la acest nivel. Într-un limbaj codat, politicos, dar cu semnale clare. A doua secţiune e reprezentată de un schimb de păreri asupra problemelor internaţionale. Încă de la începutul anilor '60, începuseră să se contureze elemente de analiză diferite din partea românească, faţă de cea sovietică. În timp, acestea s-au adâncit şi au creat mai multe suspiciuni, inclusiv sancţiuni de ordin economic pornind de la diferenţe de interpretare pe probleme internaţionale.

Odată cu instaurarea la putere a lui Ceauşescu s-a insistat mult pe politica externă a României...

Ceauşescu n-a inventat politica externă a României după '65, ci a moştenit-o. Probabil că aceste lucruri se discutau, formal sau nu, la nivelul conducerii superioare de partid şi de stat. Prin urmare, Ceauşescu era implicat de la început la elaborarea şi aplicarea acestei noi doctrine de relativă independenţă pe care au început-o Dej şi Maurer. A continuat un concept de politică externă.

L-aţi cunoscut pe Richard Nixon?

Am fost interpret. Şi la vizita lui Nixon în România, şi la vizita lui Ceauşescu în SUA.

Cum era Nixon când se aşeza la masă discuţiilor? Era mai degrabă destins, cu aerul unui american detaşat, sau încrâncenat?

Şi Nixon, şi Ceauşescu erau oameni foarte închişi, ca profil psihologic. Probabil că nicio îndeletnicire umană nu e mai singuratică decât politica. Din acest punct de vedere, al concentrării pe sine, se poate vorbi şi despre o oarecare asemănare între Nixon şi Ceauşescu: o deschidere minimală spre exterior; fără prieteni, numai cu parteneri sau aliaţi temporari, totul se transformă în calcul. În orice vizită, oficială sau nu, sunt discuţii fie într-un cadru mai larg, în plenul delegaţiilor, fie într-un cadru intim, în tête-à-tête. Acelea erau cele mai grele.

Şi despre ce se vorbea în aceste scurte întrevederi intime?

Fiecare discuţie are un alt conţinut, se desfăşoară într-un anumit context. Pentru toate există stenograme. Unele, mai vechi, sunt chiar în domeniul public.

Dar din punct de vedere al impresiilor personale...

Vă gândiţi la ceva ca o piesă de teatru cu indicaţiile de regie ale dramaturgului. „Zâmbeşte." „Râde scurt." „Se încruntă." Asta poate că e interesant mai mult sub aspect psihanalitic, dar, de regulă, elementele de umanitate pe care căutaţi să le scormoniţi cred că au o pondere foarte mică. Poate exista un anumit chimism personal, dar, la nivelul politicii responsabile, înalte, cu probleme grele, care merg în răspăr cu tendinţele vremii, ceea ce contează este conţinutul. Numai asta se reţine.

De ce să ignorăm reacţiile naturale, fireşti, umane...

Ceauşescu nu era un om simpatic, e cert. Partea asta de chimism, de a fi atrăgător, spontan, de a stârni sentimente favorabile, nu prea funcţiona.

N-avea deloc charismă?

Avea o altfel de charismă. Maurer, în schimb, era un interlocutor adorabil. Era plăcut de oricine. Avea şarm chiar şi atunci când era abraziv sau mai categoric în ceea ce spunea. Ceauşescu nu-l avea, dar compensa cu alte lucruri. Nici Nixon n-avea şarm, dar avea o gândire strategică remarcabilă. Dovada-câteva realizări care au modificat istoria:deschiderea spre China, încetarea războiului din Vietnam.

"Până în 1968, Ceauşescu doar bănuia că el e Dumnezeu, dar, când a văzut reacţia Occidentului şi a poporului după discursul lui despre invazia din Cehoslovacia, a devenit sigur că este Dumnezeu.'' - Sergiu Celac

Negocierea vizitei în Anglia a durat mai mulţi ani

Vizita lui Ceauşescu în SUA, la Jimmy Carter, a durat o săptămână. Cu dineuri date de preşedinte, de Prima Doamnă, de soţia Secretarului de Stat. Acum, în două zile, gata!, se termină o astfel de vizită...

S-au accelerat lucrurile. Înainte, vizitele oficiale aveau o durată mai mare şi un program extrem de dens. Acum, seriozitatea problemelor şi accelerarea ritmului vieţii fac ca aspectele ceremoniale să scadă până la dispariţie. Şefii de state, de guverne se întâlnesc în Uniunea Europeană şi de câteva ori pe lună, dacă e nevoie. Aceste aspecte medievale ale panaşului diplomaţiei sunt pe cale de estompare. Accentul se pune pe conţinut, pe esenţă.

Erau Nicolae şi Elena Ceauşescu diplomaţi?

A fost o perioadă în care şi Ceauşescu, şi Dej erau interesanţi pentru Vest. Pentru că erau un Maverick într-o lume închisă, secretă, dintr-un lagăr socialist, dar care aveau nişte idei proaspete, aproape omeneşti. Cu timpul, şi din cauza logicii proprii a sistemului comunist, şi din cauza deteriorării fizice, dar mai ales mentale a lui Ceauşescu, lucrurile astea s-au estompat. Exista o anumită etapizare clinică în evoluţia lui Ceauşescu. Atunci când se vor deschide arhivele vremii, se va vedea că existau motive serioase pentru interesul marilor lideri occidentali să stea de vorbă cu românii. În special după 1971, odată cu vizita în Orient, s-a petrecut o primă ruptură în gândirea şi activitatea lui Ceauşescu.  În ceea ce o priveşte pe soţia lui, nici nu se pune în discuţie talentul diplomatic, pentru că era o femeie foarte simplă la minte, rea şi needucată.

Dar era mereu şi ea la întruniri. Ce făcea, numai zâmbea frumos?

Căpătase, probabil, nişte informaţii elementare, pe care le memora. Folosea ca interpreţi femei. Nu ştiu ce şi cum vorbea.


În Marea Britanie, la regina Elisabeta a II-a cum a ajuns? Eforturile diplomatice pentru această vizită au fost enorme. De ce?

Este ultima vizită în care am fost ca interpret. Am fost dat afară la câteva săptămâni după aceea. Negocierea pentru realizarea vizitei de stat a fost lungă şi dificilă. A durat ani. Mersul cu caleaşca de la Gara Victoria până la palat, cazarea la palat şi toate celelalte elemente ceremoniale sunt date de caracterul vizitei, se înscriu în gesturile care marchează egalitatea de statut între interlocutori. Or, aceasta a fost o vizită de stat, cea mai înaltă formă de vizită la nivel de şef de stat. S-a insistat mult să se facă o vizită de stat, şi a fost acceptată de partea britanică pentru că era o miză economică mare, cea a relansării României ca putere europeană în domeniul aviaţiei civile.

A fost primit cu entuziasm cuplul Ceauşescu.

Erau amândoi foarte stângaci, stingheriţi. Şi-au dorit foarte mult, s-au pregătit, dar nu se potriveau în atmosfera respectivă.

Ce s-a vorbit în caleaşcă, acolo?

Nu prea au avut timp să vorbească, pentru că trebuia să-i salute pe oamenii din jur, cum se obişnuieşte.



"Diplomaţia-şi mai ales diplomaţia bună-este o meserie rece, chiar cinică.”- Sergiu Celac 

Sursa: www.adevarul.ro