Autor 31965 vizualizări


Casele boierilor ridicate în București la începutul secolului al XIX-lea erau largi, încăpătoare, simple și armonioase, cu pereți ca de cetate, cu pridvoare și săli mari, iatac și odăi de musafiri, asemănătoare conacelor de la țară și ridicate de meșteri români, după obiceiul vremii. Și potrivite climei noastre – călduroase, iarna, și răcoroase, vara.

Descrierile călătorilor străini care au vizitat orașul în acele timpuri dezvăluie case boierești ridicate la fel, mai toate sub formă de cruce, cu parter și cu etaj. Altele erau construite în formă octogonală, cu multe balconașe. Mult mai completă e descrierea realizată de Ion Ghica – acesta vorbește despre zidurile caselor, extrem de rezistente, de vreme ce cuprindeau patru-șase cărămizi grosimea zidului, „cu odăi multe și mari, cu pivnițe adânci și boltite, cu beciuri și un rând de odăi deasupra, cu pod din streașină până-n streașină”.

Tot el amintește de grinzile groase și de folosirea din belșug a lemnului din pădure pentru ridicarea unei astfel de locuințe. Pardoseala „sălilor și tinzilor era de cărămidă pusă pe muchie, învălitoarea de șindrilă bătută pe șapte și pe nouă, înaltă aproape de două ori cât casa, ca să nu ție zăpadă și ca să se poată scurge apa mai lesne”.


Corpul principal se compunea dintr-o sală mare, cu odăi în dreapta și în stânga, cu tinzi în cruci, prin care se comunica cu celelalte părți ale edificiului. Sub casă se găseau pivnițele trainice, sprijinite pe stâlpi groși, iar pe stâlpul din mijloc era zugrăvită icoana sfântului sau sfintei căruia/căreia îi fusese încredințată protecția casei. Aici erau și buțile cu vin de Drăgășani sau Dealul Mare, unde coborau boierii să bea aldămașul când vindeau ori cumpărau ceva, ori să se cinstească la vreo înaintare în rang sau câștig de judecată.

Influențe orientale

În mare parte, în aceste case, influențele orientale erau vădite, trăsături datorate cu prisosință domniilor fanariote. Multe dintre case erau împodobite la exterior, în stil țarigrădean, cu arcade și cu ferestre în formă de treflă și cu balcoane închise. În interior, casele erau mobilate cu divane mari și saltele pe care boierii dormeau, mâncau și fumau, iar pe podele se găseau covoare orientale. Clădirea propriu-zisă, de locuit, era împărțită între boier și boieroaică. Într-o jumătate stătea boierul, iar cealaltă jumătate era a soției sale.

La parter erau sufrageria, eventual cancelaria, unde își făcea boierul socotelile, camerele de oaspeți și camerele copiilor. Aflată în drum spre Iași, însă șezând o vreme la București, franțuzoaica Christine Reinhard remarca și ea că toate clădirile boierești din Capitală arătau cam la fel, iar în interior, camerele dădeau într-o singură sală mare, aflată în mijloc. Odăile ea le găsise aproape goale, divanurile înlocuind orice mobilă; nu se găseau nici mese de scris și nici oglinzi.

Odăi spoite cu var, luminate cu lumânări de seu

Și alți autori, mai mult sau mai puțin contemporani, s-au preocupat de aspectul caselor celor mai de vază oameni din țară. Astfel, se amintește că odăile caselor boierești erau mari, pătrate și albe, căci primăvara, la Paști, erau spoite cu var. Pe podelele lor, făcute din scânduri late de un cot, se rezemau de zid paturi de lemn (divanurile), acoperite cu perne și saltele, peste care se puneau macaturi de lână cu ciucuri pe margine. Altă mobilă nu se prea găsea, decât poate vreo masă în mijlocul odăii sau câte un sipet mare, legat cu fier alb, dar se putea vedea, uneori, și câte o oglindă între ferestre (nu a fost și cazul casei în care a fost adăpostită Christine Reinhard).


Casa marelui ban Mihail Ghica, la 1850 (acuarelă de Brömser)

Pe un scăunel ședea sfeșnicul pentru lumânarea de seu, căci lumânarea de spermanțet a fost născocită abia în 1850, iar lumânări de ceară ardea doar Vodă. Lângă sfeșnic se afla mucarnița, un fel de foarfecă, instrument cu care se adunau mucurile de la lumânări, ce erau folosite de boieri pentru a-și înnegri mustățile, iar consoartele lor, sprâncenele. În odăi mirosea a busuioc și a iarbă mare. Pe peretele de la Răsărit erau icoanele, cu sticluța de agheasmă, vreo legătură de busuioc uscat, vreun fir de salcie de la Florii. Iar candelele ardeau, precum se știe, zi și noapte.

Sfârșit de epocă în București

Înspre curte, în șir lung, se întindeau bucătăriile, odăile copiilor (care puteau fi și la parterul clădirii principale), apoi încăperile logofeților, slugilor și robilor, cămări cu merinde, grajduri, șoproane, care ajungeau în fundul curții, de unde începeau grădinile de flori și de zarzavat, livezile de pomi, via. Aceste mari case boierești erau înconjurate întotdeauna de grădini întinse.

Dar casele erau așezate într-o dezordine generală, fiecare având o uliță proprie de acces într- o uliță mai mare. De-abia în a doua jumătate a secolului se iau primele măsuri de așezare a caselor într-o anumită ordine, interzicându-se să se mai facă zidiri „în cale sau în trecătoarea obștei”.

Cele mai multe case boierești erau grupate pe Podul Mogoșoaiei, care devine centrul orașului. În câțiva ani – începând cu anul 1830 –, schimbările survenite sunt spectaculoase. Tot ce era oriental în modul de viață al celor bogați nu s-a putut împotrivi mult timp noului val (occidental) de modernizare. Vechile case boierești au fost înlocuite cu altele noi, adevărate palate, după model apusean, ridicate de arhitecți străini. Interioarele caselor au cunoscut și ele o prefacere semnificativă, cu mobile adecvate și obiecte de artă menite să bucure simțurile.

Și, astfel, a luat sfârșit o epocă în care, în încăperile împodobite cu scoarțe și covoare turcești așternute pe podele sau pe divanele joase și largi, timpul părea a fi veșnic, iar importanții stăpâni ai casei își puteau petrece ceasurile de odihnă ale zilei, tihnit, într-o semiobscuritate orientală, iar serile, cu familia, cu rudele ori cu prietenii.

Acest articol a fost publicat în numărul 211 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum

Bibliografie:

Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție, Editura Humanitas, București, 2006
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, Editura Meridiane, București, 1986
Ion Ghica, Opere, Editura de Stat pentru Literatură, București, 1956
Vintilă M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș: București, Editura Paideia, București, 2003
George Potra, Bucureștii văzuți de călători străini (secolele XVI-XIX), Editura Academiei Române, București, 1992
""